Author Cristi Dobrei
Total
77 creationsRandom creations :)
Dacă tu ai dispărea - “Dacă tu ai dispărea”(A.Păunescu)
Dacă tu ai dispărea,
Ca un vis sfârșit deodată,
Te-aș sculpta din umbra mea,
Într-o noapte înstelată.
Ți-aș croi din dor veșmânt,
Pe suspine te-aș aduce,
Să te port până-n mormânt ,
Să-mi fii și pământ, și cruce.
Dacă tu ai dispărea,
M-aș topi în neființă,
Și m-aș face-n cer o stea,
Să te-ndrum spre biruință.
Mai apoi, să poți, să vii,
Ca un zumzet îngeresc,
Lin, pe aripi să mă ții,
Și să-ți spun cât te iubesc.
Dacă tu ai dispărea,
Ți-aș zidi icoana vie,
Dintr-un colț uitat de stea,
Dintr-o lacrimă târzie.
Și-ntr-o zi, din visul meu,
Ți-aș întoarce pașii-n lume,
Și-am să-l rog pe Dumnezeu,
Să îți dea același nume.
Dacă tu ai dispărea,
Ți-aș găsi urma în vânt,
Aș culege aroma sa,
Și aș pune-o în pământ,
Să răsară câmp cu flori,
Și izvoare ce suspină,
Să te nască apoi în zori,
Dimineața cea divină.
Dacă tu ai dispărea,
Ți-aș lua clipa trăită,
Și m-aș îngropa în ea,
Ca o șoaptă nerostită.
Și-ntr-o zi, cu cer superb,
De mă vei striga, ca ciută,
M-aș întoarce ca un cerb,
În pădurea ta, pierdută.
Te aștept de ceva vreme
Mamă,se apropie ziua in care,
Am văzut lumina pentru prima dată;
Te mai gândești la mine oare
Cu fața -n perna udată?..
Drumul către tine mi-e străin,
Visele s-au năruit treptat.
Mai sper în semnul divin
Pe -al meu altar sculptat.
Stau în genunchi cu poza ta,
Ce-mi arde pieptul gol.
Lacrimi cerne bolta,
Eu mă rog la un miracol.
Poate intr -o seară târzie
Ori dimineață,bizar de tăcută,
Un porumbel alb din hârtie
Îmi va face o vizită scurtă
Cu numele tău pe -o aripă crestat,
La geamul meu din sticlă mată,
Crăpat pe-alocuri de oftat
Al tău zâmbet mi se arată.
-Mamä, intră,nu te sfii,
Te aștept de ceva vreme.
-Copila mea, aș dărâma și munții,
Să te pot recunoaște din mulțime..
De ce?
De ce promitem și mințim?
De ce ascundem ce simțim?
De ce fugim și ne ferim?
Când avem să oferim
Cât e real și cât e vis?
Cât trăiești într-un abis?
Cât ai ucis și ai omis?
Pe toate astea le-am prezis
Dacă mâine nu mai vine?
Dacă vina e la mine?
Dacă totu-i înspre bine?
Tu ai vrut să se termine
Mai e ceva de regretat?
Mai e ceva de reparat?
Mai e ceva de reproșat?
Noi oricum n-am existat
stihuri diamantine //9
Nimrod
semeț provocator
vânând coborând construind
în Babilon șarpele inelat-
ucigând vânătorul renunțând pentru o supa de linte
la dreptul de întăi născut
Esau
Iubire albă
Să ningă azi tot drumul ca pașii să se piardă,
Să crească-n noi iubirea ca un hotar de nea,
Iar timpul, obosit, să stea altundeva,
Uitându-și veșnicia, doar clipa să ne ardă.
Să ne-nvelim privirea cu liniștea din fumuri,
Când cerul cade-alb și nu mai cere stea,
Iar gândurile noastre, pierdute-n iarna grea,
Să-și afle adăpostul sub neaua de pe drumuri.
Să dormi în albe stele, cu fruntea mea pe umăr,
Ca într-o catedrală de fulgi și de pustiu,
Iar sângele din mine, încet, aproape viu,
Să-ți scrie-n palme iarna cu slove fără număr.
Și dacă primăvara va încerca să vină,
S-o alungăm cu geruri, cu cerul înghețat,
Cu dorurile noastre păstrate în lumină,
Ca două focuri albe ce ard neîncetat.
Să ningă cu iubire, ca-n templele de gheață,
Cu clopote de viscol bătând încet în noi,
Iar nopțile polare, cu îngerii lor goi,
Să ne aprindă dorul sub platoșa de ceață.
Să-ți fie pasul fulg și umbra ta ninsoare,
Iar brațele-mi — troiene în care să te pierzi,
Când cerurile iernii, cu stelele lor verzi,
Ne-or scrie peste frunte blestemul de ninsoare.
Și-n albul fără margini al lumii care tace,
Să rătăcim ca visul prin ierni fără hotar,
Doi oameni de zăpadă cu nasturii de jar,
Ce-a primăverii haină refuză s-o îmbrace.
Nu...
Din vârfuri de munte mă cheamă tăcerea,
Nu duhul, ci vântul îmi cântă durerea,
Și-n urme pierdute sub cerul cărunt,
Pământul îmi strigă pasul mărunt.
Sub tălpi se destramă o iarnă târzie,
Nu timpul, ci soarta, viața mi-o scrie,
Și-n clipa ce-ngheață în pumn uneori,
E îndeajuns să trăiești și să mori.
Din piept se desprinde o umbră, o șoaptă,
Nu teamă, ci neîncrederea ce stă și așteaptă,
Și-n drumuri pierdute, sub ploaia nebună,
Aievea mă plimb cu toate zilele-n mână.
Sub pleoape am umbre de vise străine,
Nu pasul, ci dorul mă duce spre tine,
Iar viața mă-îmbie cu șoapte mieroase,
Când totul în jur a minciună miroase.
Se frânge-n lumină un cântec târziu,
Nu moartea, ci ruga mă duce-n pustiu,
Iar pașii lăsați peste dâre de scrum,
E urma ce duce spre ultimul drum.
Literary news, poems and cultural events directly on your phone.
Follow the channel
Vers însângerat
anca_nistor
5 November
Poezie testament! Pătrunzătoare versuri!
Doi pași greșiți distanță de prăpastie
Silvia Mihalachi
5 November
Sunt un cititor care și el soarbe din ,, un – pahar – de – poezie,, apa vie a versurilor limpede și frumoase încărcate de subiecte deosebit de f...
Gustul durerii
un-pahar-de-poezie
3 November
Multumesc❤️
Pentru fericire tastati unu
A.N.
3 November
tasta doi va rog
Ultima discuție
Laura Maria
1 November
Atâta neputință și adevăr adunate la un loc... E nevoie de mult curaj să așezi o asemenea rană pe hârtie fără ocolișuri. Felicitări pentru vulnerabili...
Gustul durerii
Deea
31 October
superb poem :*
Gustul durerii
Monica P
31 October
Frumos,melancolic,adânc... Felicitări!!!:)
Yin-Yang
anca_nistor
25 October
"Și moartea însăși naște o iubire"- atât de frumos descrisă speranța în continuitatea vieții. 🙏
Străin în sinele său
anca_nistor
24 October
Ai descris perfect omul zilelor noastre, îndepărtat de sinele său autentic, rătăcit în plăcerile și cerințele deșarte ale lumii exterioare. Frumoase v...
Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu
Gabriel Trofin
23 October
Mulțumesc frumos pentru apreciere!