NOPȚI ALBE

Kitty era cuminte. 

Kitty mi-a părut întotdeauna o mâță înțeleaptă. Mă uitam câteodată la ea, așa, pe furiș cu coada ochiului, fără să mă vadă, încercând s-o deslușesc, să înțeleg ce era în mintea ei, să privesc lumea prin ochii ei mari, adânci și albaștri de cadână.

Am adus-o dintr-o familie de colegi ce se pregăteau să migreze definitiv în Canada, și care n-aveau posibilitatea să plece cu mâța după ei, așa că, am luat-o cu tot cu accesorii: copăcel de ascuțit gheruțele, străchinuțe pentru mâncare și apă, litieră, mă rog, tot ceea ce-i trebe unei mâțe crescută numai în casă... avea numai câteva luni...

La început, Kitty a fost, normal, speriată de noua casă, de noi, o simțeam respingându-ne orice eforturi din partea noastră de a o face să se simtă binevenită în căminul nostru, încă jinduia după vechii stăpâni, așteptându-i să vie după ea înapoi, refuzând să accepte noua realitate, neînțelegând greșeala pentru care fusese atât de aspru pedepsită.

Am găsit-o de multe ori foindu-se pe lângă ușa de la intrare, mieunând slab, frângându-ne inimile cu disperarea ei, apoi, se alinta, din vârful mustăților, până în vârful cozii ei de mâță persană, frecându-se de copăcelul ei, încercând să reție cât mai mult posibil din mirosul foștilor stăpâni, disperată să nu-i uite și să-și aducă aminte de dragostea lor, de viața lor petrecută împreună...

Și nouă ne era din ce în ce mai dragă, cu toate că amândoi aveam mâinile zgâriate, fin, de gheruțele neîndurătoare, așteptând răbdători, ziua în care Kitty avea să ne accepte și să ne iubească la rându-i. Ne amuza teribil cu alura ei prețioasă de domnișorică de pension, cu blănița ei pufoasă, gulerașul ei alb până sub bărbiță, năsucul roz, lăbuțele roz încălțate cu cipici albi, și mai ales cu coada ei lungă și stufoasă de care era absolut mândră și pe care și-o îngrijea cât era ziulica de lungă, chiar obsesiv aș putea spune...

Altminteri, era cuminte, nu făcea cine știe ce obrăznicii, doar că ne băga deseori în spaime când o scăpam pe balcon, unde ea făcea echilibristică pe marginea exterioară și îngustă cât o palmă a balconului, plimbându-se grațios ca o fantomă, deasupra hăului, și, probabil râzând în sinea ei de fețele noastre îngrijorate și albe...

Era haioasă rău, când se cățăra în vârful copăcelului ei din care îmi privea jumătatea cum trebăluia prin bucătărioara noastră mică, așteptând răbdătoare o aripioară fiartă de pui, sau niște cronțonele drept premiu pentru cumințenia ei desăvârșită.

Și, da, într-o bună zi, a început să toarcă sub mângâierile noastre și am știut de-atunci, că mâța a devenit piesa noastră de echilibru în casă, doar trebuia să-și pornească motorașul de sub bărbiță și lucrurile se calmau și se relaxau instantaneu, unde eram noi, era și ea ca o umbră, dacă noi dormeam, ea ne supraveghea cu răbdare și grijă maternă, nu ne deranja somnul câtuși de puțin, proiectându-și existența în funcție de programul nostru.

Îi plăcea grozav, să-mi steie în brațe atunci când lucram la calculator, chiar trăgea, mulțămită un puiț bun de somn, dând doar din vârful cozii, leneș, spunându-mi că se va da jos doar dacă-mi amorțeau picioarele. Iar eu lucram, iar ea torcea, în casă era liniște și pace, și fiecare dintre noi reușeam cumva, să ajungem la același numitor comun: ne eram suficienți și de folos unii altora.

Desigur, avea și momente când dădea în mintea copiilor: atunci când serveam pește la masă, pacea și liniștea casei se frângea brusc ca o pâine prea bine coaptă, nu era chip s-o mai liniștești decât cu o bucată mare de pește fără oase, sau cu întreaga pieliță curățată de solzi, pasămite îi plăcea grozav untura de pește după care se dădea în vânt, și era în stare să te ridice de la masă dacă nu-și primea la timp porția...

Cel mai adesea, o surprindeam că-i plăcea să se cațere pe spătarul înalt al canapelei de pluș maro, de unde privea încântată agitația noastră prin casă, atunci când trebăluiam făcând curat sau pregătindu-ne să plecăm la serviciu. Ea ne aștepta cuminte, moțăind toată ziua, fără să protesteze că o lăsam singură, fiindcă sărea pe pervazul ferestrei de la dormitor, de unde se uita curioasă afară, la păsări, porumbei sau alte lighioane care ne tranzitau vecinătatea, fiind un vașnic înger păzitor al căminului nostru.

Și drept urmare pentru tot confortul pe care ni l-a oferit atâta vreme cât a trăit sub acoperișul casei noastre, Kitty a primit binecuvântarea raiului șoricesc odată cu haloul și aripile de înger. Fiindcă noi n-am știut că eram ocrotiți de un înger care a luat forma unei pisici persane cu ochi de cadână, mari și albaștri, ce se alinta de picioarele noastre, din vârful mustăților și până la vârful cozii, torcând și mulțumindu-ne pentru viața frumoasă și tihnită pe care i-am oferit-o. 

Da, Kitty a fost o mâță cuminte.

   Te voi căuta mereu cu ochii închiși,
    Acolo unde, într-o mare albastră de iriși,
    Apusul de soare arde mocnit în ochii tăi,
    Iar trupul tău curge fluid în munți și văi...
    
    Te voi căuta cu mâinile întinse-nspre cer,
    Așa precum orbul își caută drumul prin ger,
    Pipăindu-te cu patimă până la lună și stele,
    Memorându-ți, pe-întuneric, fiecare petec de piele...
    
    Te voi avea cu buzele arse de setea de tine,
    Cu vinul ființei tale curgându-mi prin vine,
    Îmbătat de aroma de tei al părului tău,
    Mă plec peste tine - ca o umbră, ca un hău...
    
    Te voi avea din amurg și până în zori,
    Cu trupul ostenit pe un pat de iarbă și flori,
    Te voi avea, cu orice preț, din nou, la noapte -
    Căci în noi mocnește un jar clădit din șoapte...
    
    (Partea l-a, Ciclul „Căutări”)

Cu aripile frânte, crescute pe umerii mei,
Limpezite în roua tăcută a zilelor de ieri,
M-am înălțat din nou spre a luminii tâmple,
Lăsând în urmă, o lume pierdută în penumbre...

Și din adâncul ființei mele, am cutezat să salt,
Să cad mereu, nemărginit, către inevitabilul înalt,
Trăind, să mor și să renasc pentru a mia oară,
Pe catafalc nevrednic, unde doar timpul zboară...

Căci frică nu mi-a fost să-nchid atâtea guri,
Cu moartea rătăcind nebună pe la colțuri,
O lume-ntreagă am ridicat, din taine și genuni,
Și-am dăruit-o, pur, într-o corolă de minuni...

Sunt îngeri vii în lumea mea clădită cu migală,
Țesută-n viu și os, cât poate fi ea de reală,
Cu bolți albastre înscrise-n stele pline,
Și cu luceferi, ce ard etern, în holdele divine...

Și dintre toate ploile căzute trist pe noi,
Cu aripi topite-n argint, din flăcări, s-au născut eroi.
Îngerii mor. Îngerii mor - tăcuți și în zadar,
Cu frunți încleștate-n cununi de stejar...

#ingerulmeu

    Ţipătul acelui cocor 
    A strivit un colţ de nor 
    Şi-a-nălţat din hău de mări 
    Către-a lunii vagi cărări 
    Ecou ascuţit ce trece 
    Peste-amurgul dens şi rece... 
    
    Îmi răsună drept în minte 
    Ca pe-o rană-n cer: fierbinte 
    Vestind ziua-n primii zori 
    În zbor straniu de cocori 
    Ce se-nalţă-nspăimântaţi 
    Către aştrii luminaţi... 
    
    Iar fiorii reci mi-apasă 
    Sufletul străin de casă 
    Fiu rătăcitor ce-ajunge 
    Noaptea-n zor-de-zi s-alunge 
    Lăsând umbra-n urma sa 
    Zdrenţuită-n catifea... 
    
    Un cocor pe-un colţ de stea…

    Să nu-mi ucizi amintirile...
    Căci întunericul meu a curs în lac albastru,
    undele, mi-au devenit înduplecate, 
    şi sufletul meu cav, s-a sfărâmat, 
    în catedrale negre şi înalte...
    
    Călătoria mea, ca o lumină,
    mi-a frânt în razele sfioase,
    aripi de fluturi luminând cotloane-ntunecate,
    ce-au stins, vibrând cu mii de rezonanţe,
    un menuet, un dans, cu sunet violin...
    
    Acesta-i visul meu şi epitaful, 
    ce l-am cioplit în scoarţă de stejar,
    destinul meu schimbat pe viaţă, 
    de ochii tăi străluminaţi de jar...

Frunzele mele-au căzut amintiri,    
Şi s-au aşternut toamnă     
Peste rădăcinile moarte...    
    
Durerile mele-au devenit în van, sonore,    
Tânjind spre cerul sfâşiat,     
De căderi de paseri călătoare...    
    
Înaltul trupului meu s-a stins,    
În ploile trecătoare şi reci,    
Şi mie teamă de noapte, mie frică de zori,    
De câmpii pustiite, de umbre şi flori...

Într-o luptă cu sine te atacă și apatia,

Acolo unde apare lumină se va deschide o cutie.

Să fii pregătit ,să primești un nou trup,

Iar la înălțimi prea mari nu încerca să te lași rupt.

Picături de valeriană , demonstrează de ce ești în stare

Când peste tine va cădea o privire înșelătoare.

Poate în altă lume , vom reuși să fim împreună,

Multe cuvinte nu o să ți le mai pot spune.

Îți duci viața pe fugă, trăiești în grabă,

Nu dorești să profiți de clipa ce ți se-arată,

Pe bună dreptate , îmi pare rău pentru tine,

Nu trăi în viitor, el nu o să mă aștepte pe mine.

Vrei să rămâi în baltă, da e boală.

Blocurile de beton îți vor conserva mișcarea

Și dorința ta de a încerca să trăiești mai bine,

Încarcerarea curând va lua sfârșit când mă voi elibera de tine.

    Cuvinte care dor. 
    Cuvinte care odată rostite, 
    Se rostogolesc, devenind grele, 
    Grave, şi în cele din urmă, finale. 
    
    Cuvinte triste. 
    Cuvinte niciodată rostite, 
    Înghiţite amar, veşnic prizoniere, 
    În închisoarea sufletului tău. 
    
    Cuvinte suspine. 
    Cuvinte pândite pe după lacrimi, 
    Eliberate în boabe de rouă, 
    Mijite, în colţul ochilor tăi. 
    
    Cuvinte amare. 
    Cuvinte şuierate printre dinţi, 
    Azvârlite afară, precum nişte inimi, 
    Smulse din piept, tremurând încă. 
    
    Cuvinte totale. 
    Cuvinte mari, cuvinte ca nişte sentinţe, 
    Irevocabile, ce condamnă definitiv, 
    Alte cuvinte, ucise curând. 
    
    Cuvinte slinoase. 
    Cuvinte murmurate printre mângâieri, 
    Ce poartă în ele parfumul dulce 
    Al tufelor de zmeură încălzite la soare.
    
    Cuvinte în număr de şapte. 
    Cuvinte descântate în tina uşii, 
    Strălucind de încredere în bunătatea lumii, 
    Izvor, pentru o mare de alte cuvinte.

Inhalând în fiecare zi  posomorâtă,  fumul acru și greu

Tu  crezi, cu   cea mai mare speranță în sfânta mântuire

Dar descoperindu-te, complet orb cu ochii nevăzători mereu

Primești o revelație, pentru  o viață lungă plină de nemulțumire

Îți dai seama, că îți pierzi timpul pedegeaba lângă focul  cald și pătrunzător

Înțelegi, că viața ta se schimbă teribil  cu  fiecae  pas  nou

Ar fi mai bine,  să  cazi străpuns în luptă de glasul otrăvitor

Pentru lucru ce merită să pierzi viața, pentru ceea ce merită să te pierzi lăsând veșnicul ecou

Și nu e chiar atât de greu de înțeles sensul miilor de vieți omenești

Simplu și ușor, cum ar fi să respiri într-o frumoasă dimineață

La urma urmei, multe fapte sunt posibile și pot ceda chiar și forțele cerești

Și scopul tău, e atât de aproape trebuie doar un singur pas spre cea mai frumoasă viață.

Dar timpul distruge chiar și pietrele ce au văzut nașterea universului

Și schimbă sensul cuvintelor care umpleau inima cu veșnica putere

La urma urmei, chiar obloane și lanțuri  din oțelul ce rezistau de durerea mersului

Nu pot suporta toate blestemurile auzite  din vorbele cele mai rele.

Izvoarele privirii sunt secate
Iluzii de om rătăcit
Mă reazăm de-o bornă,
Piatră de hotar fără cărare
Rece, umedă și ternă.

Las teaca cuvintelor
Fără valoare
Lângă  piatra pilastru
Ce nu știe a lăcrima
Când, fruntea  aplecată
Pe zidul din mine
Susține tăcerea-n cuvânt
Povară de suflet fără veșmânt
Sub cupola cerului albastru.

Din urmă m-ajung în surdină
Timpul și tăcerea,
Le dau un popas lângă bornă
Îmbrățișez cu privirea
O stelă uitată-n nevăzut
Scrijelez  cifra zero
Lângă semnul infinit
Întrebându-mă  încotro
Este  alt loc nedefinit
Fără urma celui ce - a scrijelit.

Să cresc în tăcere
nu a fost o dorință a sufletului meu.
Am perceput-o întotdeauna
ca fiind un simplu apogeu.

Mi s-a spus că asta sunt,
atât trebuie să însemn…
Iar, de mic copil,
iubirea s-a preschimbat doar în ceva nedemn.

Atât sunt eu?
Doar o multitudine de frici constante…?
Felul în care iubesc —
nimic mai mult decât sentimente infectante…?

Cum aș putea să nu stau aici, să putrezesc,
dacă frustrarea a fost martorul
ce m-a privit cum cresc…?

Vorbim despre „Iad”,
în timp ce societatea e un infern.
De ce am preschimbat ideea de „frumos”
doar în ceva modern?

Sunt în punctul în care îmi este frică să iubesc…
Însă ar putea oare să-mi fie frică
de ceea ce mă agăț ca să trăiesc?

Închis

Nu te poți controla, acceptă...

Lasă pereții să-ți spună povestea,

Aruncă ceasul, nu există soartă,

Cer păcatelor iertarea,

Mă cert cu fețele din cioburi,

Și tot nu știu cine sunt,

Îmi aranjez patul de torturi,

Amintirile își iau avânt,

Urlu în șoaptă sa nu fiu auzit,

De statuile ce rânjesc privind,

Euforic încep sa mă prind,

Din altar, niciodată n-am ieșit.