Iubito, te rog, închide fereastra...

Hai cântă, cântă pasăre liră, 

Eu stau și ascult după geam, 

Plămânii abia de-mi respiră, 

Și ochii în lacrimi îi am. 

Hai vino iubito și ascultă, 

Cum cântă pasărea liră, 

Privește, natura exultă, 

Iar vântul nu bate, admiră. 

Hai vino în brațe să-mi stai, 

Te-asemeni cu trilul ceresc, 

Mai pune și miere în ceai, 

Și spune-mi de ce te iubesc. 

Hai cântă, cântă întruna, 

Pasăre liră, înger lumesc, 

Privește iubito, apare și luna, 

Și stelele parcă plutesc. 

Întinde mâna ta moale, 

Și trupul mi-l prinde ușor, 

Spune-mi dorințele tale, 

Că-s gata pentru ele să mor. 

Se-așterne în aer tăcerea,

Ca fumul subțire de vis,

Ne leagănă lin adierea, 

În cercul acesta închis.

Hai cântă din nou, pasăre liră,

Cu harfa-ți de aripi vibrând,

Noaptea prin cântec respiră, 

Și stelele se așează în rând.

Din ramul de umbră te-nalță,

Scânteie cu pene de jar,

Din trilul tău cerul se-ncalță, 

Cu-albastrul de la cercul polar.

Iubito, auzi cum destramă, 

Tăcerile grele din noi?

Cum nota-i de aur ne cheamă, 

Spre-un țărm fără teamă și ploi?

Sub luna cu pleoape de ceară, 

Și stele cu foșnet de vis,

Pasărea liră coboară

În suflet, ca un vis neatins.

Și parcă din humă se smulge, 

Un clopot de aer aprins,

Când trilul prin umbre pătrunde, 

Ca fulgerul blând, necuprins.

Hai, pasăre liră, destramă, 

Cu gheara-ți de sunet și foc, 

Valuri de teamă ce-mi cheamă, 

În piept un abis fără loc.

Din coarde de vânt și lumină, 

Țese-mi destinul sonor,

Ca noaptea să-mi fie grădină, 

Cu arbori și frunze color. 

Iubito, privește cum cântă, 

E sânge de stea arămie,

Sub aripa ei se frământă, 

Un cer care moare și-nvie.

Iar trilul, ca lama subțire,

Vraja o împarte la doi, 

Iar restul e numai iubire, 

Iubirea profundă din noi. 

Într-o lacrimă târzie, 

Pe-un obraz îmbujorat, 

Plânge o iubire vie, 

Neîncetat. 

Lungi suspine și batiste, 

Parcă nu se mai sfârșesc, 

Şi în taină acatiste, 

Se citesc. 

Umbra lunii se lungește,

Peste chipul ei, încet

Și pe fața-i se citește, 

Un regret. 

Mici lumini dansează alene,

Peste nurii ca un crin,

Și auzi din vreme-n vreme, 

Un suspin.

Zorii-ncep ziua s-o crape, 

De prin cuiburi vin alarme, 

Și în plânsu-i de sub pleoape, 

Ea adoarme. 

O tăcere încet se lasă, 

Peste somnul ei subțire, 

Și în liniștea din casă, 

Simți iubire. 

Uscată e peniţa-n toc,

Iar muză nu mai am deloc,

Urlă cuvântul aşternut pe foaie,

Iar mâna mi-e tot mai greoaie.

În bucăţi rima se sfarmă,

În cap ideea se răstoarnă,

Nimic nu mă mai încântă,

Şi-a mea liră nu mai cântă.

Deşertu-n faţă mi se-ntinde,

Tristeţea jalnic mă cuprinde,

Mi-e dor de izul de cerneală,

De buchea scrisă cu migală,

Mi-e dor de mine şi de muză,

De toţi acei ce mă acuză,

De cartea de la căpătâi,

Şi de iubirea mea dintâi.

Azi curge liniștea-n mine,

Ca un suspin fără ecou, 

Te-aș striga pe cerul tău nou, 

Dar plouă cu lacrimi străine.

Condeiul între degete geme, 

Nimic împrejur nu e viu, 

Iar dacă încetez să îți scriu, 

Voi muri înainte de vreme.

Tandra mea mângâiere, 

Ușor o târăsc înspre tine, 

Dar palma gheață devine, 

Și-n umăr simt o durere. 

Am ochii arși de văpăi,

Mi-e secată privirea,

Și îmi plânge iubirea,

Cu ochii tăi...

Sufletul mi-a devenit un cimitir fără soartă,

Al iubirilor ucise şi prefăcute în scrum,

Iar eu, preotul şi mulţimea îndoliată,

Ce le-a condus pe ultimul drum.

Un vot în urna disperării e fiecare clipă trăită,

O nouă creaţie a mea, e fiecare om întristat,

Iar cuvintele tandre rostite de iubită,

Au devenit jigniri şi aduceri de păcat.

Privesc fără să văd, ascult fără să aud,

Miracolul invoc la petrecerile din cavouri,

Aici unde speranţele adorm ori se ascund,

Mustrate de demonii coborâţi din nouri.

Mă sfâşii pentru ca să pot trăi,

Iubirile se sting în mine asemeni scânteilor,

Nimic din lumea aceasta nu mai pot iubi,

Căci nu mai pot respecta poruncile zeilor.

Aştept cu nerăbdare vremea când viermii,

Vor visa zâmbitori pe oasele mele,

Şi timpul când mama în mijlocul iernii,

Îmi va pune la cap mănunchiuri de stele.

Sub pașii grei, o lume moare,

În umbre prinse-n amăgiri,

Iar ochiul tău fără culoare,

Mi se topește tragic în priviri. 

În palme-mi cad tăceri rebele,

Ce-au sângerat sub nopți târzii,

Din muguri vii îmi fac zăbrele,

Și-ți țes cununi de poezii.

Sub talpa mea vântul valsează,

Răni nevăzute cântă fără glas,

În ochiul tău lumina se-ntremează,

Și timpul stă, în veșnicul popas.

Suntem un foc ce arde fără teamă,

Din flăcări mii, planăm peste abis,

Iubirea noastră e iarăși în alarmă,

Și-n univers cad lacrimi dintr-un vis.

și aș face palate

doar să ți văd fericirea cum sclipește,

puterea convingerii 

se străduia adesea,

acum totul e altfel,

tu faci parte din aer,

tu mi ești aer.

În mâinile tale mă topesc încet,
Tu ești lumina, eu – al nopții cer,
Îți arde inima, un foc nestins,
Iar eu, iubind, mă las cuprins.

Te caut printre umbre reci,
Aștept să-mi simți chemarea-n gând,
Dar soarta-mi scrie pași prea seci,
Și dorul arde-n tăcere blând.

Cu ochii tăi mă cauți iar,
Dar eu privesc, păstrez mister,
Întind spre tine mâini de jar,
Să aprindem stele-n cer.

Şi nu îmi pasă dacă plouă,

nimic din ce-am vorbit nu se amână,

voi fi prezent la ora nouă,

abia aștept ca să te ţin de mână.

Şi nu îmi pasă dacă ninge,

voi fi prezent la întâlnire,

nici chiar potopul nu mă poate învinge,

așteaptă-mă, că vin, iubire...

E cam târziu, dar nu pleca, mai am un pic,

e noapte, știu, dar luna-mi dă lumină,

merg în genunchi, târâș şi iarăși mă ridic,

chiar dacă trupu-mi este o ruină.

Așteptă-mă iubito, că nefiresc ajung,

și descărnat, şi fără oase de va fi nevoie,

e drumul scurt atâta timp cât plâng,

şi nimeni să mă-oprească n-are voie.

Hei, unde ești frumoaso, am ajuns?

nu-mi spune c-ai plecat ori n-ai venit,

c-atât de mult eu am vâslit prin plâns,

încât eu însumi lacrimă am devenit.

O pată de negru,

Pe un perete alb,

Cu inima goală

În iarnă pe ger.

Cu ochii deschiși,

Visez și nu-mi dau seama.

Cu ochii închiși,

Nu pot să dorm seara.

Descend înăuntru,

Căzând adânc.

A doua zi, dar,

La loc în rând.

Privesc în pământ,

Ca bufonul roșu,

Petrecerea merge

În spatele nostru.

Miroși a rai, și aripi văd,

Cum trupul ți-l înălță,

Dar sângele ți-e încă greu,

Un plumb legat cu ață.

Sub piele ta orașe mor,

Străzi reci nu te mai cheamă,

Iar eu alerg într-un decor,

Ce-mprăștie în juru-i teamă.

Te văd cum arzi într-o lumină,

Iar carnea-ți sfârâie pe oase,

Și-un abur se înalță-n vânt,

Și-a îngeri aerul miroase.

Miroși a rai, și aripi văd,

Cum trupul ți-l înălță,

În jurul meu totu-i prăpăd,

Iar moartea parcă te descalță.

Te caut printre amintiri,

Cu glasuri de furtună-n piept,

Dar nu mai ești, și sub priviri,

Întregul rai e un deșert...

Șoaptele nu cer glas,

ele se nasc din apropiere,

din priviri care știu

mai mult decât spun.

În ele încape o liniște caldă,

un adevăr mic

care nu vrea să rănească,

doar să rămână.

Șoaptele sunt pași

pe un drum de seară,

când lumea încetinește

și inima are timp să asculte.

Unele vindecă,

altele dor,

dar toate trec prin noi

ca o lumină blândă prin frunze.

Și poate că viața

nu e făcută din strigăte,

ci din șoapte adunate cu grijă,

care ne spun, încet, cine suntem.