Author T.A.D.
Total
602 creationsRandom creations :)
Nu cer
Nu cer
Nu cer să-mi dai ce n-ai să-mi dai,
Nici luna-n palme s-o cobori,
Nu cer un drum fără noroi,
Când pașii mei trec printre nori.
Nu cer să schimb ce nu pot fi,
Să mă prefac în altă umbră,
Dar dă-mi curajul de-a trăi,
Cu suflet plin, cu fruntea sumbră.
Nu cer nimic, doar să exist,
Să-mi port lumina-n pieptul gol,
Căci tot ce vreau, în mine-i scris,
Și-i mai frumos decât un rol.
Nu cer să-mi scuturi stele-n zori,
Nici să-mi deschizi un cer senin,
Când trec prin umbre sau fiori,
Eu vreau doar timpul meu deplin.
Nu cer cuvinte fără rost,
Nici jurăminte ce se pierd,
Doar un surâs, căci e un cost
Pe care viața nu-l dezmierd.
Nu cer nimic, doar să mă știi,
Un suflet simplu, un fugar,
Și să rămâi, să-mi fii, să-mi vii,
Când cerul lumii e amar.
Ars vivendi
Te rog, oprește-te inimă, și îndură și această lume - demult pierdută în multiversul meu de amintiri. Privește cum imaginile acestea vii se zbat să iasă la suprafață. Iar tu, minte, potrivește cuvintele cu sunetele și culorile acestea, să nu se piardă. Și tu, suflet, fii bun și blând și iartă-mi neputința de a împleti în cuvinte acest iureș de emoții și sentimente încercate cândva...
Se făcea, că eram îmbrăcat cu un hanorac ușor de vară, înfrunzit în roșu, alb și negru, cu gluga trasă peste ochi și mâinile adânc vârâte în buzunările unor raiați spălăciți de culoare bej, că aveam vreo șapte ani și eram, așa, un pic mai obrăznicuț și împreună cu familia, ne aflam înghesuiți într-un autocar arhiplin cu alte familii care purtau în suflet aceeași năzuință: mănăstirile din nordul Moldovei!
Și mamă!, ce emoții încercam, întrucât era pentru prima dată când porneam la un așa drum lung - o aventură! -, laolaltă și cu alți țânci de vârsta mea, cu care împărtășeam, deocamdată, doar ochiade fiind taaare sfioși și nedezlipiți din brațele ocrotitoare ale părinților care ne tot dojeneau: Da' stai locului, parcă ai furnici în ceia!
Da' nu stăteam, că de, furnicile își aveau rostul lor. Iar ca să ne potolească, ghidul autocarului ne puse gând rău: ne invită pe fiecare-n parte să recităm la microfon, să cântăm, sau, mă rog, să spunem câte ceva din ființele noastre!
Ei, atunci să vezi codeală:
— Ba du-te tu primu', că eu am fost acasă...
— Ba mai bine tu, că eu am fost la pădure!, știți cum e când te lovește brusc neinspirația, iar mintea se-ntunecă bosumflată și incapabilă să te scoată din încurcătură...
Și-mi vine și mie rândul!, că-mi venea să intru-n pământ de rușine și sfială, am încropit eu acolo o strofă, două din Arghezi, combinat cu Topârceanu și Alecsandri, că la final toți au izbucnit frenetic în aplauze, ai mei erau cu gurile căscate a ... mirare, (de unde știe ăsta versuri, că noi nu l-am învățat, poate de la școală, cine știe?), și a trebuit, vrând-nevrând, să mai fac și o plecăciune la îndemnul ghidului care îmi strânse mâna ca unui om mare, sporindu-mi și mai mult sfiala, tratament sigur împotriva furnicilor!
Orele au trecut înghițite de kilometrii parcurși până la prima oprire, o stație peco, iar noi împielițații ne urmăream unii pe alții în jurul autocarului amețind cu bună știință audiența, fiindcă acu' eram prieteni buni, la cataramă, ne știam după nume și... poezii, furnicile reveniseră în forță cu curaj și eram puși pe șotii, ce dacă mai prindeam din zbor câte-o scaltoacă, două, că doară ne făcea să râdem și mai tare la genul aceasta de "mângâieri"!
Dar, se dă semnalul, ne numărăm pe degete, suntem toți, hai din nou la drum, nu mai este mult până la destinație. Înainte de prânz, ajungem la mănăstirea Sucevița, unde, dintr-o dată, ne lepădăm de furnici și pășim cu smerenie în curtea bisericii, facem câte-o cruce cât noi de mare, aratăm că știm să fim și cuminți, cuprinși de evlavia locului și gravitatea momentului. Măicuțele îmbrăcate-n negru din cap până-n picioare, ne preiau într-un grup serios, intrăm în biserică, facem din nou cruce, ne ridicăm pe vârful picioarelor să pupăm icoanele vechi, sub privirile neîndurătoare ale sfinților nemișcați de pe părete...
Apoi ghidul ne arată scara către rai zugrăvită în partea de nord a bisericii și ne explică ce se-ntâmplă dacă nu ești cuminte și-ți faci păcate de nu-ți asculți și nu-ți respecți părinții, profesorii și... patria! Cazanele cu smoală-ncinsă așteptau mușterii noi și erau, iată, păstorite de drăcușorii cei roșii cu cornițe răsucite și copituțe în loc de picioare, care ne priveau cu poftă mare, cu gurile rânjite și limbi ascuțite, bifurcate, brrr! te lua cu fiori reci pe șira spinării și aveam mâinile moi de la transpirația rece!
Însă, fiind trecut de amiezi, iar noi veneam de la drum lung, măicuțele-și făcură milă de tinerețele noastre și ne arătară că de vom fi cuminți și de vom învața bine și asculta de părinți, îngerași cu aripi albastre aveau să ne ție-n pază să nu ratăm vreo treaptă, toți sfinții și arhanghelii și heruvimii, aveau, Doamne ajută pe noi și pe toată lumea!, să ne sprijine să urcăm scara ce drept și lin duce către rai!
Iar mai apoi, ne invitară, colocvial, să gustăm din bunătățurile mănăstirii ieșite chiar din mâinile sfințite ale măicuțelor, haideți să ne poposim oleacă la umbra teiului cel falnic ce umbrește masa lungă învelită cu mușama curată, luați loc vă rugăm, nu, nu, copii să steie dimpreună, părinții pe-o parte, iară ei pe alta, serviți, vă rog, dulceață de trandafiri ieșită de anu' ăsta, oamenii mari să beie vin roșu din carafe, iară copchii, apă răce de fântână, scoasă amu, proaspăt, până să vie și părintele care-i plecat cu primaru' la o măsurătoare de țarnă...
A fost pentru prima oară în viața mea, când am servit dulceață de trandafiri. Acel parfum, acea dulceață, acel moment, a rămas și va rămâne cu mine pentru totdeauna, laolaltă cu un grup de copii gălăgioși și părinți îngăduitori, care, într-o după-amiază liniștită de vară aproape de asfințit, sub un soare cald și generos, înfrânt de umbra răcoroasă a teiului, fără să știe, mi-au oferit o cale către arta de a trăi bine... Ars vivendi.
Rabdă inimă
Inimă oprește-te
Că - mi oferi neliniște
Inimă tu fi mai tare
Stiu că înăuntru doare
Inimă tu stii mai bine
Când nu loc pentru tine
Lasă inimă, să treacă
Nu te mai gândi oleacă...
Ai te rog un pic răbdare
Și-ai să vezi cu nepasare
Cum se abate asupra ta
Toată nelinistea mea .
În noaptea mea de mai
În noaptea mea de mai
să vii să-mi spui: eu te iubesc
Să vii să-mi spui că-ți este dor
Sa vii să-mi spui doar de amor
În noaptea mea de mai
Si-n prima noapte de iubire
Cu buze dulci vreau să-mi atingi și sufletul și inima și gîndul,
Și visul meu în vară .
În amintirea unui OM
Astazi să amintim limbii române
Despre o parte din sufletul ei
Despre inimii ce bat in luceafar
de-un secol si mai bine
Despre litere
Despre doruri
Despre junimea si poporul
Despre cuvinte marete
Despre trădări si țărișoară
Despre destin
Despre OM
Despre tine,MIHAI EMINESCU
Sânge strabun si bun absolut de neam al limbii române.
Florin Ristea
Data: ZIUA NATIONALA A CULTURII ROMÂNE
10:08
Sunt vinovat...
Sunt vinovat, iubito, că plouă de o lună,
Și pielea ta firavă de soare e privată,
Iar ochii tăi albaștri pe mine se răzbună,
Și stau ascunși în casă cu ușa încuiată.
Sunt vinovat, iubito, că pasărea nu cântă,
Și glasul tău de înger cu ea a amuțit,
Îmi curge prin ureche tăcere voastră cruntă,
Și mă înțeapă zilnic în tâmplă un cuțit.
Sunt vinovat, iubito, că iarna nu mai pleacă,
Și flori nu mai răsar din lutul obosit,
Pe fruntea ta albită o umbră se apleacă,
Iar sângele din mine e stors și istovit.
Sunt vinovat, iubito, că pașii ți-s de gheață,
Și nu mai recunosc căldura de dincolo de prag,
Ți-e visul raza blândă, pierdută-n dimineață,
Iar eu, un cer căzut, ce nu-ți mai este drag.
Sunt vinovat, iubito, că lumea se sfărâmă,
Sub pleoapa ta aprinsă de-un vis incendiat,
Și plâng cu tine-n noapte, și dorul mă sugrumă,
Dar nu știu cum să vindec ce nu am vătămat.
Sunt vinovat, iubito, că frunza nu mai crește,
Că ramurile plâng cu toate în răspăr,
Și tu, de-atâta jale, blestemi culori celeste,
În loc de glas și zâmbet, în loc de adevăr.
Sunt vinovat, iubito, că-n tine se închide,
Un anotimp cu soare, cu râsul tău curat,
Ți-ai risipit lumina în vorbe prea rigide,
Și-n loc de drum spre tine, pustiu ai semănat.
Sunt vinovat, iubito, că totul ne desparte,
Că nu mai știu ce simți, ce vrei, ce te-a durut,
Și-aș da cuvântul vieții din mine mai departe,
Să-mi pot rosti iertarea, s-o iau de la-nceput.
Sunt vinovat, iubito, că-n clipa ce apune,
Nu știu să-ți spun durerea decât tăcând mereu,
Că-n mine stă o noapte cu zorii împreună,
Și pentru tot dezastrul, de vină-s numai eu...
Literary news, poems and cultural events directly on your phone.
Follow the channel
Yin-Yang
anca_nistor
25 October
"Și moartea însăși naște o iubire"- atât de frumos descrisă speranța în continuitatea vieții. 🙏
Străin în sinele său
anca_nistor
24 October
Ai descris perfect omul zilelor noastre, îndepărtat de sinele său autentic, rătăcit în plăcerile și cerințele deșarte ale lumii exterioare. Frumoase v...
Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu
Gabriel Trofin
23 October
Mulțumesc frumos pentru apreciere!
Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu
Silvia Mihalachi
23 October
Și eu cred că sunteți ,,lacrima lui Dumnezeu,,… Dovadă sunt frumoasele , creștine motivații în versurile poeziei, o poezie binecuvântată de Biblie...
Caut un om
Gabriel Trofin
22 October
Mulțumesc frumos Anca... Mă bucur că îți plac versurile mele!
Caut un om
anca_nistor
22 October
Ai un talent desăvârșit! Mulțumesc pentru toate stările pe care reușești să le transpui in vers🙏
Poem
Deea
21 October
Mulțumesc
Sunt singur
anca_nistor
21 October
Profund și răscolitor de frumos descrisă însingurarea .Felicitări!
Catastrofa din mine
Monica P
20 October
Profund și frumos,felicitări!!!💌
Un lup printre oi
Irina Alexandra
18 October
Superb!!!