Căsnicia-i o capcană !

           Nu toate lucrurile de care aveam nevoie le-am putut lua cu noi.Oprim pe cele necesare celelante

vor fi vândute.Așa că am mai făcut rost de ceva bani ,de care aveam mare nevoie.Casa s-a golit de ce era

mai bun și-l așteptăm pe nenea Alexandru vecinul nostru ,el avea mașină mare în care încape tot bagajul

nostru .Ne-am luat rămas bun ,de la vecini,de la colegi,de la prietenii de joacă ,de la blocul copilăriei noastre,

cu strângere de inimă .

          În drum spre necunoscut ,am trecut și pe lângă cimitirul unde își doarme somnul de veci iubitul  nostru

tată .Mama l-a rugat pe nenea Alexandru să oprească și ne-am dus toți la mormânt Mai ardeau încă lumănări

pe mormânt semn că mama fusese mai devreme .Mama nu mai plângea..Ne-a adunat lângă ea și a jurat în

fața crucii ,pe care chipul tatei părea să zâmbească:-Ștefane ,acești copii ai noștri sunt toată avera mea .Îți jur

că am să-i cresc așa cum se cuvine, să nu ne facă de rușine .Noi începem o nouă viață .Ne va fi foarte greu ,dar

nu greu decât despărțirea de tine.Vom veni mai rar să aprindem o lumânare,dar te luăm cu noi .Te vom purta

mereu în sufletele noastre. Ne va fi greu ,foarte greu ,fără tine ,dar trebuie să reușim .Știu că am copii buni ,nu mă

îndoiesc ,doar seamănă cu tine.Adio ,dragul nostru-.

          Eram hotărât să nu plâng ,dar nu am reușit ,când toți ceilanți au izbucnit în lacrimi am plâns cu durere .Așa

ne-am luat rămas bun de la iubitul meu tată.Neam urcat în mașină și am pornit mai departe.Străzile rămâneau in

urmâ una câte una ,până am ajuns în câmp deschis .În stânga și în dreapta ,holde bogate de porumb verde și

galbenul  grâului aproape copt  ne însoțeau.Șoseaua ne chema la drum ,înainte.

          Mă întrebam :Mai este mult pănă la căsuța noastră de la țară?.

          Ajungem la un pod pe care nenea Alexandru îl trece cu grijă ,i se pare că se clatină și o ia la dreapta .

Ne îndreptăm către un sat mai mult ascuns înrr-o pădure de salcâm.Întrăm în sat ,vâd căsuțe mici,garduri căzute,,

curți năpădite de buruieni ,semn că sunt părăsite .Într-o ulicioară mai dosnică ,mama spune că am ajuns.

 noi  copii ,ne grăbim să coborâm .Caut cu ochii în jur să-mi dau seama care este căsuța noastră.În dreapta,  

casă nouă modernă nu poate fi a noastră ,doar cea din stânga proaspăt văruită  cu var alb-siniliu,învelită  cu                         

stuf ,cu geamuri mici și gardul din plasă de sârmă .Poarta era larg deschisă și o aleie cimentuită ne dirija spre

întrare..Lăngă o cușcă mică ,un câine legat în lanț își pierduse curajul .Mama a cumpărat casa cu căine cu tot

de la vechiul propietar.

          Era început de vară .Grădina și curtea fuseseră îngrijite .Florile străjuiau întreaga alee: stânjineii ,liliac,crini,

iasomie ,bujori și mulră verdeață ...În spatele casei ,loc penrtu animale și păsări .Casa ,grădina.curtea și cușca cu

cățel mi-au plăcut de la început .Era și loc de joacă destul .În timp ce lucrurile erau așezate la locul lor ,pentru că

nu eram de mare ajutor ,am făcut cunoștință cu câțiva copii  curioși ce ne priveau cu interes .Erau mai mari decât

mine și au început să-mi arate tot ce este de văzut în mahala .În vârful unui stâlp de curent electric își avea cuib o

pereche de berze ,care tocmai își reparau cuibul .Puțin mai jos ,copii mi-au arătat lunca Prutului unde ei merg la

scăldat ,precum Nică a lui Creangă în apa Ozanei .Îmi spuneau că ei știu multe jocuri frumoase pentru vacanță.

.

Toamna, este frumoasă și bogată. A adunat produsele verii, toate 

și noi le-am făcu loc prin cămări, prin beciuri, prin sticle și borcane,

că iarna poate fi lungă și grea. Am făcut precum furnica, hărnicuța de ea .

      Când vântul și viscolul bate, gerul și neaua se aștern, cămara ne este 

plină și iarna poate să vină.

      Toamna mai are și zile bune, când ne mai surâde câte o rază de soare,

vântul e obosit și se odihnește, cerul e senin fără de nori.Atunci, toamna 

chiar e frumoasă, ne scoate afară din case, chiar dacă purtăm o umbrelă,

că ploaia țârâie încet și aleele parcului goale parcă ne cheamă....

      Toamna o asemăn unei femei trecute de prima tinerețe, bogată în 

gânduri și învătăminte,adunate în comoara ei intimă,numită -judecata dreaptă-

     Femeia, ajunsă la cea de-a doua tinerețe ,e înțeleaptă, nu face risipă de 

sentimente, e statornică, dar cere răbdare, atenție, voebe calde și frumoase.

Femeia are nevoile ei, dar poate oferi neânchipuit de multe. 

    Viața în doi în toamna vieții, nu cere sacrificii, doar sentimente curate, prietenie și 

consolare.După toamnă, vine iarna grea ....Cum ne vom descurca cu ea?.....

Când venim pe lume,

Avem deja un nume

L-am primit în dar 

De la cei ce sunt părinți.

De vrei,nu vrei, trebuie să-l porți

E eraditatea ce te definește,

Ea este comoara,ce te face om 

Sau balastrul, viții tale și devii 

       NEOM !

Chipuri triste,chipuri grave,

Cuibăresc pe străzi pustii

Fără uși și fără geamuri

Un culcuș pentru o zi.

Că nomazi am fost odată

Asta ține de trecut...

Azi nomadă-i țara toară!

Ne întoarcem în trecut?

AM TRĂIT AEVEA

SAU POATE AM VISAT

CĂ  MERGEAM  ALĂTURI

SPRE  UN  VÂRF  ÎNALT .

ERA  GREU  URCUȘUL ,

GREU ,OBOSITOR

DAT  TU  CE  FĂCEAI  ?

TE-AI  LEGAT  DE  MINE 

C-UN  FIR  NEVĂZUT ,

ȘI  TRĂGEAI , TRĂGEAI

PÂNĂ  CE  SUS ,SUS

MĂ-AI  RIDICAT

ȘI  SATISFĂCUT  RÂDEAI ,RĂDEAI !...

Fâșie albă de mătase

Aruncă azi pe cer ?

Prinde seninul ,

Închidel în carte ,

Din curcubeu fă-mi cupolă

Și fulgerul să-mi deschidă ferestra .

Pământul se leagănă în lanțuri cu cerul ,

Un felinar î-mi arată Calea Lactee ,

Pe un felinar de argint î-ți trimit o floare ...

Și un cântec de privighetoare 

Se zbate pe iarba cosită de valuri -

Mă scol cu brațele pline de daruri

Aleargă pașii mei grăbiți

Prin mintea rătăcită

Iar umezi ochii obosiți

Pierduți îs pe orbită.

Am patul rece ca un beci

Cu ușa parcă ferecată

 Înunecat ,cu rafturi reci

Să fug aș vrea îndată.

Mi-e greu departe și nu pot

Decât a te visa

Să te ating și să te văd

O Doamne cât aș vrea.

Imagini vii în somnul meu

Și amintiri cu tine

Mă obosesc ,dar sunt al tău

Și tu ești doar cu mine.

Refugiul chinului de zi

Eu mi-l găsesc în noapte

Pe patul rece de aș fi

Cu tine pân la moarte.

Dormii un pic sau poate nu

Visam îmbrățișat

Parfumul tău mi se păru

Pe pernă și pe pat.

Delirul minții luptă

La vis nu îi dă pace

Speranța e pierdută

Sau poate se întoarce.

Izvor al nemuriririi

Cu ape tremurânde

Inspiri doar teamă firii

Sevă gândirii strâmbe.

Prin  harul tău divin

Ți-ai nimicit menirea

Când cupa cu venin 

Ți-a contemplat privirea.

Ai devenit securea

Copacului cel falnic

Privești cum luptă crusta

Să-l țină ,chiar ești jalnic.

Ești spinul cel de plumb

Prea chin ai devenit

Te-ai poticnit în trup

Când vârful ai înfipt.

În haină muritoare

Te zbați dar în zadar

Pășești în viață oare?

Ori stai de veghe doar?

Mergi pe cărări întunecate

Ajungi în adăpost ,târziu

Exiști dar fugi prin noapte

Ce lași ,e doar pustiu.

E golul ce te umple

Pe scurtul drum ales

Speranța lasă urme

Pe spiritul tău șters.

Copacii au întrat în alertă, fuguța,

Frunzele  se desprind...lasă crenguța,

Au plecat în bejenie, suflate de vânt,

Lunca, îmi pare tristă, lipsită de cânt.

Toamna, mai sunt ici ,colo și flori

Trandafirii roșii, se întrec în culori

Toamna, triază cu tristețe și viața,

Atunci când devine subțire ca ața.

Toamna, îmi pare tristă numai mie ?

E mult,,,,până primăvara să vie,

Gândurile o să înghețe de ger,

Ne vom găsi și o casă în cer?

Mi-e frică uneori, când gându-mi fuge-n viitor

Și veste îmi aduce, că Sus, există, un judecator,

Care la vremea, ce va să vie, doar de EL, știută

Chemat voi fi, Să-i spun ce fapte am, să fie iertător.

Mi-e frică, știind că toate-s scrise-n Cartea Vieții

Și n-am să pot minți, cum pe pământ, se întâmpla,

Să mai ascund, printr-o minciună, zic nevinovată

O faptă rea, un adevăr, ce-atât de tare...mă înșela.

Mi-e frică, pentru că n-am credință - adevarată

Și întrebat, la judecată, de ce porunca n-am ținut,

Că doar, scriptura am citit și, mers pe la biserici

Dar, cu ușurința, de la Calea Dreaptă, m-am abătut.

Mi-e frică, de anii mulți, ce-i port, cu greu în spate

Pe care Bunul Dumnezeu, iubindu-mă, cu-adevărat,

Mi i-a lungit, să pot trăi, iubi și timp pentru-a ierta 

Și să cunosc, că cel iubit, de Sus, este și, încercat.

Mi-e frică, că unul dintre noi, cândva, este chemat

Iar celălalt, rămâne întristat și, singur, fără-'nsoțitor,

Dar, asta-i viața pe pământ, fiind cu toții trecători

Pășind grăbiți, prin lume, către al nostru...Mântuitor!

Nu te mai judec.

Nu te mai întreb de ce ai plecat, de ce ai tăcut, de ce ai schimbat tot ce eram.

Dar nici nu te mai înțeleg.

Și, sincer?

Nu mai trebuie.

Nu mai stau noaptea să-mi explic de ce tăcerile tale sună a răspuns.

Nu mai caut în mine greșelile tale.

Nu mai port în piept golurile pe care le-ai lăsat și le-ai numit „scuze”.

Am obosit să dau explicații în locul tău.

Să scriu povești frumoase din tăceri care, de fapt, erau dispreț.

Mi-a fost dor de tine în timp ce tu erai acolo, dar nu erai.

Mi-a fost frig deși erai „alături”.

Mi-am strâns lacrimile cu zâmbete, ca să nu te fac să te simți vinovat.

Dar acum... nu mai vreau să te protejez de ceea ce ești.

Ești o amintire.

Una care a știut cândva să mă facă să râd,

Și care azi... mă face să spun doar atât:

Nu mai trebuie să te înțeleg.

Nu mai trebuie să rămân.

Cu cât înaintăm în vârstă, știm că ajungem la capăt

Sântem încă bine ancorați în viață, am muncit adunat 

cele necesare traiului. O plecare fără întoarcere, dar unde?

Și dureroasă asistent la degradarea fizică că nu te poți 

recunoaște,ce ai fost și ce-ai ajuns nu poți trăi fără ajutor 

îți chinui familia care duce această povară.

    Câte minuni a înventat omul, nu poate face nimic 

ca această trecere să fie mai ușoară?