Bricheta

Războaie cu sinele,

Gânduri reci ca iernile,

Amintiri simetrice,

Nopți pierdute, odihnește-te...

Panică, privind o sticlă,

Voci țipând, inima pică,

Fibrilații dese te strică!

Odihnește-te o clipă...

Prin vacarm de spirite,

Vise lucide, paralizie,

Melatonină eșuată, dată ție,

Odihnește-te, că lumea-i vie...

Căldură simțită,

Nu în coaste de calorifer,

Toracele drag pleacă,

Odihnește-te, trup efemer...

Și dacă există șansa ,

Ca într-o zi sau noapte,

După ceartă să treacă ,

De la vorbe la fapte

Cu pumnalul din dulap,

În inimă să mă-njunghie,

I-aș murdări tricou' de sange

Deci ,mi-aș cere scuze...

Și chiar de străzile știu tot,

Le-am lovit cu picioarele,

Le-am vopsit cu roșu dalele,

Le-am rupt și petalele.

Le-am lovit stâlpii,

Le-am alungat animalele,

Le-am scuipat cu ură,

Le-am îndoit și barele.

Le-am udat cu lacrimi,

Le-am umplut cu gunoaie,

Le-am lăsat să fie sparte,

Le-am uitat în ploaie.

Și poate că străzile știu tot,

Au văzut tot și au simțit,

Poate pentru asta m-au iertat,

Eu le mulțumesc că m-au primit.

N-am mai trecut demult prin satul meu

Unde părinții m-au adus și dat un nume,

Și unde am copilărit și carte-am învățat 

Și apoi de unul singur în lume am plecat.

Conduc pe drumul copilăriei, pietruit 

Și mă îndrept spre casa părintească,

Fiorul îmi cuprinde trupu'-'mbătrânit

Și ochii-mi curg, făr' să se-oprească.

Nu știu unde întâi...mașina să opresc 

La poarta casei ce e cu lacăt încuiată, 

Sau, spre cimitir și la mormântul rece

Unde știu, ca-i mei părinți m-așteaptă.

Las casa și, mă grăbesc spre țintirim 

Cu lacrima ce-mi spală al meu obraz,

Rostesc cu întristare cuvinte de iertare 

Și-mi plec spre Ei, pios, al meu grumaz.

Simt bucurie, că le vorbesc și-ascultă 

Să afle despre noi și-a, noastră viață,

Le spun ce dor ne este și, că ni-i bine

Și îi aud că-s într-un loc...cu verdeață.

Închid poarta și, mergem înspre casă 

Care se află-aproape și este părăsită,

De-ai ei stăpâni și, de copiii..zămisliți  

Simțind cum anii, ni se cern...prin sită.

.........................................

Nu zăbovim prea mult și satul părăsim 

Că suntem, din păcate, pe-aici străini,

În gând îi pomenim pe-ai noști părinți 

La drum pornim, în rugă, ca buni creștini!

Simt o stare de tristețe,

de frica și dezamăgire,

Simt o stare de trădare,

Ce simt că mă distruge.

Și simt aceasta stare ,

Atât de neînțeles...

Și nu știu ce să fac,

Să mă întorc la ,,eu,,

Îmi este și rușine,

Să mă privesc pe mine,

De tot ce mi-am făcut,

Și că nu m-am văzut..

Și când mă uit spre mine,

Capul mi-se lasă-n jos,

Și ochii plini de lacrimi,

Sunt triști,sunt goi dar vad...

O stare de durere in corpul vindecat,

Simt cum se scurge-n vene,

Prin sângele vărsat...

Dar totuși e curat..

Simt cum corpul se înmoaie,

Și mușchii mei cedează,

Sub frica , neputința 

De o schimbare ,,clara,,...

Privind doar din afară,

Totul pare simplu,

Dar când mă întorc în mine,

Sunt prinsă doar in frică...

Prea aprig foc în adevăr mistuitor

Ai pustiit cu ciudă tot zvâcul din simțiri

În inimă ai ars și cel cel mai pur fior

Cenușa ta în zbor ,e ceață în priviri.

În amăgiri ,speranțe doar ai pârjolit

Dorințe ,pasiuni ,cu nerv ai măturat

În amintiri ,cu gândul parcă  rătăcit

Să fie doară bine crezi tu ar fi păcat.

Și suflet tu prea greu și parcă nențeles

Știi doar să taci ,că rău nu poți a face

Pe chipul apăsat arați un zâmbet șters

Regretul cel amar ,deloc nu îti dă pace.

Minciuni nevinovate și neâncrederi multe

Frumoase sentimente ,pierdute îs în gheață

Chiar de trăiri au fost ,în clipele trecute

Acum nu este urmă ,măcar de o speranță.

De dragostea ,iubirea , îs sentimente vii

În brațe cu distanța au devenit prea seci

Iar de e greu prea mult rostirea mai rămâI

Să fim noi iarăși bine ,am devenit prea reci.

În așteptări de bine ,privirile pierdute

Se văd prea umilite de ce cred a primi

Ce nu se vede însă în vorbele tăcute

E poate nențelesul din ce poți oferi.

Iubire ,pasiune și clipe chiar intense

Trăite și simțite ,au fost totuși reale

În amintiri ascunse ,nu pot să fie șterse

E totul însă rece ,fără un pic de soare.

Când sufletul îi greu

Și inima prea bate

Pierdut e visul tău

În conștiință poate.

Instinctul nu-ți dă pace

Și vrea să te domine

În noaptea minții tale

Nu prea e loc de tine.

Exiști cu disperarea

Si te confrunți cu ea

În negură cărarea

Își pierde calea sa.

  Tu cauți licărirea 

Prin negru cel ascuns

Ți-e frică de pieirea 

Egoului tău stins.

Tunelul nopții tale

Se duce sub pământ

Coșmarul nu dispare

Și vezi stafii mergând.

Mormântul minții tale

Ascuns e și de tine

Pe cer e căutarea

Dar luna nu mai vine.

O stea e totuși parcă 

Ce licăre abia

Speranța te încearcă

Începi cred a visa.

Trec zilele și orele, minut cu minut, secundă cu secundă,

Femeia cu părul blond a rămas îndrăgostită de-a bijutierului umbră

Îndrăgostită de un bijutier divin... Al ei mare nenoroc...

L-ar fi iubit atât de mult...până la lună și-napoi.

Dar ea pentru el..n-a fost decât o uşă deschisă fără rost,

Doi ochi căprui ce-n inimắ strắină..n-au putut să găsească loc...

Și-au trecut negreșit anii...el un bijutier divin ce mereu,

Hoinăreşte grăbit prin zilele din anotimpuri

Sperând a nu se întâlni vreodată instantaneu,

Cu cea ce l-a îmbrățișat și vinul i l-a adorat în alte timpuri.

Ea...îndrăgostită a rămas de-a bijutierului umbră

Încă se luptă cu dorul din suflet...cu neputința lugubră

Poartă cu demnnitate la gât al durerii veninos colier

Amintire prețioasă a celui mai iscusit, al vinului... bijutier..

S-au înșurubat bine în fotolii moi

Și au un tupeu și neobrăzare cu noi,

Tot ce spun acum e curată minciună,

Ne-a vândut cu totul, ne-a încărca, cu ură

La ce v-ar folosi acum, un fotoliu de președinte?

Nici unul dintre voi, nu are destulă minte

Acum e cam târziu, orce efort este inutil

Atâta tensiune este în tară, ajunge un fitil.

Sunteți hotărâți să ne băgați în coșciug,

Iar cei ce rămân vor fi înjugați la jug ?

Bravo vouă demolatorilor de neam și țară

Avem milă de noi și vă dorim afară

Vouă nu vă este milă de poporul Român?

In țară au rămas doar privilegiați,

Șefii mari, trebuisc mereu periați

Ei fură, demolează, trădează, ca un păgân.