Category Poems about animals

Porumbiță albă,

Agale mi-ai ieșit în față

Numai tu,domniță,

Îmi ești ultima speranță

De unde vii,adu-mi norocul

Ce-ți poartă veselie

lar de ești darnică cu mine,

Îți voi da și eu ție

O ramură de măslin,

Din pomul cel mai strașnic

Să duci spre cerul cel senin,

Simbolul cel mai pașnic 

Intr-o zi de vacanță. Albuța dorea să se joace, dar știa că Stăpânul ei nu o să vrea să se joace cu ea  și a spus:

Nimeni nu vrea să se joace cu mine! și ea a făcut o prostie și știa că pentru asta o să plătească.

Ea a mâncat mâncarea pentru cină și a zgâriat tapetele pereților, ce au fost cumpărați din banii stăpânului care îi primise de la clădirea centrală unde lucrau cei care îți dau bani, când ai intrat la pensie. Era vinovată Albuța, dar a dat toată vina pe Negruța, pentru că Negruța nu vroia să se joace cu ea și au pedepsit-o pe cea nevinovată . Apoi peste un timp au aflat că Negruța nu era vinovată și au știut că Albuța e cea care a făcut lucrurile păcătoase. Și în scurt timp pe Albuța era pedepsită. Iar Negruța a primit mii de dulciuri minunate.

 Uite și greșeala Albuței, iar la final Negruța se împărțise cu prietena ei.

O lebădă măiastră,,

S-a dus prin lacul din pădure,

Să culeagă mure 

Și să le-a ducă la fereastră.

La concursul de-notare,

Cinci broscuțe, au primit înregistrare, 

Una a dat lent  din picioare,

Al tău repejor, dar mâinile o dureau prea tare ,

Celelalte leneșe, ca o cucoană, 

A câștigat, o broscuță campioană! 

Autor: Nicoleta Postovan 

E ființă mică, 

Harnică furnică, 

Adună mâncare 

Nu obosește, la soare. 

Autor: Nicoleta Postovan 

Strofă de patru versuri 

Sunt acasă, 

Stau la masă, 

Mândră sobă mă privește 

Focul vesel pâlpâiește. 

Iată o pasăre măiastră,

Am văzut la-mea fereastră, 

Se oprise lâng-o floare, 

Luminând-o al său soare.

S a luptat cu-n balaur,

Încărcat cu saci cu aur, 

Lângă floare e un sac, 

Care a fost umplut cu mac, 

Și ființa deîndat,

S a bucurat, 

Și lui i a spus În momentul dat, 

Hai șah mat ai meritat!

 Autor: Nicoleta Postovan 

Ghemotoc, pufos ca neaua,

Zgâlțâia de zor perdeaua 

Și lätra voios din fire,

Țopăind de fericire  .

După coada lui se -nvärte 

N-ar sta locului cuminte, 

Stă la pândă un răgaz 

Cățelușul plin de haz.

Un căpșor ca și de pluș 

Peste măsură de ghiduș;

Mărăia cu zel de joacă 

Și pantoful mi -l atacă 

De șireturi mă dezleagă, 

Cu ciorapu-n dinți aleargă, 

Să nu -l prind din urmă, 

Se pitulă sub plapumă. 

Se rostogoli sub pat,în grabă, 

Ciufulind blănița-i albă;

Mă privi sfios,scăncind, 

Căscase dulce,adormind ..

Pe un fir de păpădie

S-a suit un gândăcel

De culoare arămie,

Mic, firav, ca vai de el!

Bună dimineaţa, Soare!

Zise, întinzând un picioruş.

Bună inima să-ţi fie,

Mică gâză ca de pluş!

Şi, din roua dimineţii

Îi dădu o sărutare…

Magica putere-a vieţii

Ca o dulce alintare.

El, plăpândul gândăcel,

Se simţi cât tot Pământul!

Şi Natura-ncremeni

Pentru-o clipă-n veşnicii…

Dintr-odată se porni

Un vârtej ameţitor:

Soare, lună, stele mii

Se pierdură în decor!

E Nimic!

Şi totuşi,

Toate sunt la locul lor!

Şi e Totul!

Concentrat într-un izvor

De al vieţii dătător!

Făptura neînsemnată

A avut o tresărire:

Fără ea, Fiinţa toată

Nu există în simţire!

Dar, şi el ar fi … nimic

Făr-un spaţiu cât de mic

În hăul deşertului

La-nceputul timpului!

...

Ziua bună, măi frăţie!

Zise o furnică-n treacăt.

Şi-l trezi din reverie

Pe micuţul ne-nfricat.

Pe un fir de păpădie

Stă gândacul îmbătat

Şi priveşte-n veselie

Universul colorat.

Dă bineţe furnicuţei

Ce grăbită-l ocoleşte:

Ce să ştie ea, săraca

Câte-s de aflat pe lume

Când te preocupă viaţa!

Mi se spune că-s cumătră

Și că fur găini din curte,

Totul este o minciună

Țin regim și manânc fructe.

Noaptea trec pe la cotețe

Doar atunci când nu e lună,

Și doar să le spun la păsări

Somn ușor și noapte bună.

Am miros fin de canină

Și adulmec ce îmi place,

Stau cu nasul sus în vânt

Prada o atac și sunt dibace.

Câinii, cum mă văd mă latră

Dar nu-i bai că sunt legați,

Trag de lanț ca să m-ajungă

Și mă-ntreb...oare-s turbați?

Uneori pe unde trec lipsesc

Câte-o rață, curcă sau găina,

Toți îmi spun că sunt o hoață

Când găsesc pene-n grădină

Totuși vreau să recunosc ceva

Că am poftă să consum și carne,

De la cei ce nu-s prea gospodari

Care-n loc de ușă au pus...bârne.

Vestea-mi merge că-s șireată

Și că am coada prea lungă,

Mulți ar vrea să-mi facă rău

Și să-mi poarte blana...glugă.

Am mulți ,,prieteni" prin pădure

Chiar pe moș Martin din poveste,

Cică, l-am lăsat cu coada scurtă

Prinsă-n gheață..la prins pește.

Iar acum flămândă eu vă spun

Că mi-i greu să-mi găsesc hrana,

Și tot timpul mă ascund de oameni

Că sunt răi și-mi vor..pe ei blana.

Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,

Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.

O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,

O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.

Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,

Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.

Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,

Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.

În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,

Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.

Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,

Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.

Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:

"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"

Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,

Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."

Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,

Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.

Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,

Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.

Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,

Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.

Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,

Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.

Sub luminile dansante ale nopții și în tăcerea pădurii, eu, Lupul Alb, mă înclin în fața cerului întunecat și a stelelor strălucitoare. Îmi deschid sufletul și inima în această rugăciune adâncă, sub cerul nesfârșit. „Marele Zalmoxis, paznicul tărâmului divin și părintele tuturor ființelor, aduc această rugăciune ca o cântare de recunoștință pentru harul vieții și magia lupilor albi. Îți mulțumesc pentru călăuzirea ta, pentru că ne-ai încredințat rolul de a fi gardieni ai pădurilor și veghetori ai întunericului. Cu fiecare pas în această lume sălbatică, simt legătura noastră adâncă cu pământul și cu toate ființele vii. Îți cer, Marele Zalmoxis, să ocrotești haita noastră și să ne călăuzești în tărâmurile misterioase ale nopții. Dă-ne puterea să fim lupi iscusiți și păstrători înțelepți ai acestui loc sacru. Binecuvântează-ne cu ochi care pătrund misterele nopții și cu urechi care ascultă suspinul vântului. Fă din haita noastră un simbol al unității și al loialității, iar cântecul nostru să răsune în armonie cu inima pădurii. În fața ta, Marele Zalmoxis, aduc această rugăciune cu umilință și adâncă recunoștință. Fă ca vântul să o ducă în toate colțurile pământului, iar sufletele noastre să se simtă conectate la măreția naturii. Amin.

Într-o lume de vis și de culoare,

Un fluture zboară cu aripile-i fine,

În căutarea unui loc de odihnă,

Sau poate doar de o floare să se atingă.

El zboară printre flori și printre copaci,

În căutarea unui loc de pace și liniște,

Dar viața-i plină de capcane și pericole,

Și fluturele nostru a învățat asta.

Când vântul puternic îl ia în zbor,

El se luptă cu el și nu cedează,

Să fie puternic și sănătos,

Și să nu uite niciodată de visul său frumos.

Acum, fluturele zboară prin lume,

Cu viteza fulgerului și cu inima plină de speranță,

El știe că viața-i plină de capcane și pericole,

Dar el nu se teme, pentru că el e puternic și curajos.