AMORAȘ PISOI POZNAȘ

ȘOAPT,A  NOPȚII  MĂ  ÎNCONJOARĂ

CU ADIERI  DE PRIMĂVARĂ ,

ȘOAPTA  NOPȚII  MĂ  MÂNGÂIE

CU  CHEMĂRI  TRIMISE  ȚIE  .

NORII  FUG , APARE  LUNA ;

ȘI  PE RAZA  EI  SFIOASĂ 

ÎȚI TRIMIT  O  SĂRUTARE

C-O  ZVÂGNIRE  DE  DURERE ,

CARE-N  NOAPTEA  CALMĂ  PIERE

Pe cărării necunoscute

Înserarea vine,

Se destramă în depărtări,

Umbre-n valuri fine.

Cerul nopții e înstelat

Vântul încet adie,

Tott în jur e captivat

De-o tristă melodie

Singur sunt

Și parcă nu-s

Ce simt eu ?

E greu de spus!...

Deși-s mic în univers

Viața mea îi la mare preț.

Strâng în brațe

Tot ce-i falnic și măreț.

Pădurea ,lacul din vale,

Omenirea la un loc

Cerul luminat de stele

Cu toate visele mele.

Ninge, ninge, Doamne ce frumos...

Dansează--n aer fulgi mari și rari,

Parcă-s petale albe sau flori, 

Sau lacrimile unor nemuritori.

Se opresc pe pământ într-un răgaz,

Mai prind câte unul în mână,

Altul mi se așează-n obraz

Obsedat, că acolo vrea să rămână.

Nu au frică că se topesc, adică more,

Au căzut aici dintr-o eroare.

Peste tot  ste un alb hibernal 

Un tablou, aproape ideal.

Iarnă, frumoasă mai ești

Prielnic timp de spus poveși.

Iarna ne-a trimis iar haine

Mai curând ca altădată

Și-i curată, albă, pură

În hermină îmbrăcată.

Se oprește sus pe crește.

Și privind în depărtare

O cuprinde o tristețe,

Căci pe unde trece

Întrece orice închipuire:

Străzi cu trupuri desfundate,

Cerșetori  bătrâni și tineri

Case,drumuri inundate,

Locuințe dărâmate 

Peste întinderea din zare,

Doar dezastre și durere

Și maidane cu gunoaie.

Toate relele din iad 

Se revarsă peste sârmana țară.

Trupul ei transformat 

Într-o ladă de gunoaie!

Ciudate gânduri mă cuprind uneori,

Noaptea mă ține treaz, până în zori,

De mă așteptai, voiam să merg cu tine

Nu-s doar visuri, uneori, ci gânduri fine...

Un gând îndrăzneț și o vagă speranță,

Dincolo de lume în neantul nedescoperit,

Poate găsim o nouă viață, pură cutezanță

Ce omului pe Terra îi este strict oprit.

Călător prin Galaxie.....marele ideal

Să rămâi în putere, tânăr măcar o sută de ani,

Să fii imun la boli și bătrânețe 

Să nu știi ce-s acele războaie,ură și nevoia de bani 

E liniște în suflet și-i pace

Și vântul adie ușor

Natura-i scăldată în soare

Și ceru-i senin fără nori .

Gândul îmi zboară departe

Se leagănă frunza în ram ;

O muzică lină îmi întră pe geam.

Ochii-mi dansează pe-o carte.

Parfun de-a nopții regină

Se-mprăștie ușor în odaie

Greierii cântă-n grădină

Pământu-i bogat după ploaie.

ÎNTRE  STUP  ȘI  FLORI  DE  TEI ,.

SUNT  ATÂT  DE  MULTE  CĂI ,

DAR  ALBINA  LUCRĂTOARE  ,

NU  SE  PIERDE  NICIODATĂ .

UNIVERSUL  EI ȘI-L  ȘTIE ,

FĂRĂ  ADRESĂ  PE  HÂRTIE .

CHIAR  DE  PLOUĂ  ,SAU  E  VÂNT

SEARA  SE  ÎNTOARCE  ACASĂ !...

ÎN  POIANA  CEA  FRUMOASĂ!.

O mămică rândunică,

A venit ța ușa noastră,

Când grădina-i înflorită

Și livada-i înverzită.

Deși erau o pereche,

Mai mult ea e curioasă 

Unde își vor face casă

În livada cea frumoasă?

Sau uitat prin pomi, orin vie

În garaj, chiar în bucătărie,

Avăzut că pe o grindă 

Ar putea să se prindă.

Au vorbit ceva intre ei

Apoi s-a uitat la noi,

Am lăsat un geam deschis

Ce să facă... au decis.

Acum au o casă mică 

Pentru puii și rândunică,

Partenerul doarme afară,

Că-i frumos...zile de vară...

Ghemotoc, pufos ca neaua,

Zgâlțâia de zor perdeaua 

Și lätra voios din fire,

Țopăind de fericire  .

După coada lui se -nvärte 

N-ar sta locului cuminte, 

Stă la pândă un răgaz 

Cățelușul plin de haz.

Un căpșor ca și de pluș 

Peste măsură de ghiduș;

Mărăia cu zel de joacă 

Și pantoful mi -l atacă 

De șireturi mă dezleagă, 

Cu ciorapu-n dinți aleargă, 

Să nu -l prind din urmă, 

Se pitulă sub plapumă. 

Se rostogoli sub pat,în grabă, 

Ciufulind blănița-i albă;

Mă privi sfios,scăncind, 

Căscase dulce,adormind ..

Astăzi leul cel poznaș

Este puțin cam golaș

A sărit prin foc odată

Și-a pârlit blănița toată.

Maimuțica cu cercei

Sare acum cât alți trei

E haioasă și frumoasă

Eu o vreau la mine acasă.

Elefantul cel bătrân

Cântă parcă e nebun

Și mai louă niște apă

Și stropi lumea dintr-o dată.

O panteră supărată

Gura o deschise toată

Parc ar vrea că să inghită

Deodată lumea toată.

Iată vine și un cangur

Cu puiul în sacul lui

Se rostogoli și sare

Peste mingi și baloane

Zebra intră în arenă 

Defilă că pe o scenă

Merge țanțoș la șareta

Bucuros de lumea toată

Cine vine cine vine?

O girafă mândră tare

Intră dintre coridoare

Bucuros de lumea toată

Asta-i circul cel frumos

Animale peste tot

Se dau în spectacol azi

Pentru voi copii mei dragi 

Versiunea 1 , De Cocoru David Cristian

Este bunul meu prieten

Și-mi e tare credincios,

Latră și nu mai ascultă

Când afară nu e scos

Mergem zilnic la plimbare

Pe tăpșanul de sub munte,

Când din lesă îi dau drumul

Cu toți vrea să se înfrunte

Sunt cățel cu pedegree

Cu ochi negri și sticloși,

Părul lung, blăniță albă

Cinste fac l-ai mei strămoși

Când mă satur de-alergat

Merg spre casă la odihnă,

Sunt spălat, șters, periat

Și-apoi îmi rod osu-n tihnă

Mult nu stau pe hol întins

Mă ridic și-mi caut treabă,

Ce găsesc pe jos nestrâns

Sfâșii și înghit în grabă

Am un tic destul de prost

Tot ce prind iubesc a rupe,

Doar cu carnea mă împac

Și nu-mi place să beau supe

Zic că sunt cățel cu minte

Și vă cer să mă-ndrăgiți,

Dar de n-aveți os cu carne

La masă...nu mă poftiți!

Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,

Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.

O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,

O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.

Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,

Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.

Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,

Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.

În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,

Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.

Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,

Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.

Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:

"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"

Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,

Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."

Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,

Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.

Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,

Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.

Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,

Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.

Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,

Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.