TRISTEȚE, TU...

Cum este viața omului, de ce înaintează-n vârstă, tot stă și se oprește, de-i răsbate la suprafață câte-o amintire, ia așa, câteodată mai duioasă, altă dată mai hazlie, altă dată mai amară...

Îmi amintesc că odată, cu noaptea-n cap, mă zghihuie bunică-miu, să mă 'nalț din somn ca să mergem la Socodor... Când am auzit eu de-aiestea, țuști! am și sărit din pătuțul cel moale și cald, m-am spălat iute pe față și după urechi, m-am îmbrăcat iute cu-o pereche de brăcinari scurți verzi și o cămeșă cu mâneci scurte, galbenă ca paiul...  Așa obișnuiam eu să-mi petrec toate zilele de vacanță, îmbrăcat așa, cu picioarele goale prin colbul moale din curte, sau prin iarba verde și grasă din grădină, dând bătrânilor o mână de ajutor după puterile mele...

La Socodor, toți sătenii își țineau "în dare" fiecare ce oi avea. Bunicul ținea vreo patru oi zdravene, blegi de proaste ce erau, care nu știau decât să rumege etern la iarbă și să facă peste tot numai căcăreze, că lapte nu prea dădeau... Dar în fine, o dată sau de două ori pe lună, bunicul mai îmboldit de bunica își lua noaptea-n cap și pleca la stână să-și ridice rația de brânză, urdă, caș și lapte, rezultate din urma blegelor de oi. De data asta însă, îl însoțea un pici somnoros, care încerca din răsputeri să țină pasul cu cel al bunicului, care se grăbea să ajungă la strungă înainte ca soarele de amiaz' să bată prea tare...

După ce-am lăsat în urmă hotarul satului, am apucat-o pe un drum de țară mărginit într-o parte și alta de lanuri cu grâu copt, ce băteau deja în auriu, peticite din loc în loc cu maci roșii ca sângele și de albăstrele ca cerul ce se afla limpede, fără de nori, cu un soare blând ce ne însoțea timid, la o depărtare respectuoasă față de doi pelerini care o luaseră dis-de-dimineață la picior, cu un scop bine determinat: strunga oilor de la Socodor.

Odată ajunși la o buză de pădure întunecoasă și răcoroasă, bunicul dijmui din raniță câteva ouă fierte-tari, o bucată mare de mămăligă, un calup generos de caș, ceapă verde, roșii mari și zemoase drese cu sare grunjoasă, și cu nelipsita-i brișcă, împărți în mod egal bunătățurile așternute pe un ștergar alb din in de la bunica... Și cum stăteam noi tolăniți în iarba 'naltă și deasă, și ne înfruptam din toate-acele de bunătăți, iată că, dintr-o dată, bunicul îmi făcu semn să tac: dinspre pădure, la o distanță de câteva zeci de prăjini, o ciută însoțită de doi iezi pătați, ieșau temători spre lumină...

Cu ochii măriți a mirare și aproape ținându-mi răsuflarea, stăteam ciuciulit în iarba deasă, cu bătrânul lângă mine, privind în tăcere cum ciuta își fremăta urechile în toate părțile, adulmecând în zare cu nările căscate, doar-doar o simți vreo primejdie, când deodată, semeț, își făcu apariția din întunericul pădurii un cerb cu coarne înalte și ascuțite, frumos, cum numai în poze mai poți vedea... 

Era o liniște profundă, nu se auzea decât foșnetul ușor al frunzelor din bătaia vântului, iar mie-mi tremurau genunchii de emoție, când liniștea fu dintr-o dată spartă de un croncănit îndepărtat de pasăre, iar ciuta cu iezii cei jucăuși, dimpreună cu cerbul cel semeț, se și topiră ca un fum albăstrui în negura pădurii...

Pasăre tâmpită! Nu puteai și tu să mai zăbovești o clipă, ca noi să mai avem parte de această priveliște unică prin însăși măreția ei! O clipă pe care aș fi dorit s-o fixez mai bine în memoria mea... Ne-am ridicat anevoie și ne-am așezat pe copacul prăbușit, îmbrăcat în mușchi verde și pufos, ne-am hodinit preț de o clipă, după care, am luat-o din nou la picior înspre... Socodor!

Pe la prânz am ajuns, și însoțiți de doi dulăi mari, lățoși și fioroși, care ne lătraseră de la distanță, ne-am apropiat de bordeiul îngropat pe jumătate-n pământ al ciobanilor, pe care i-am aflat trăgând la aghioase, dormind la umbra unui stejar bătrân care-și oferea cu generozitate-n jur umbra răcoroasă. Pesemne căldura era prea mare, de doborâse ditamai zdrahonii de ciobani, iar oile pășteau răsfirate care-ncotro, din când în când, se auzea câte-o talangă, două, răsbătând slab, spărgând în fuioare o tăcere nefirească de după-amiază, când amorțește toată suflarea sub soarele prea tare arzator...

Bunicul, scoase din raniță vreo două pachete de țigări pe care le întinse ciobanilor, iar aceștia îi dădu la schimb - sau cel puțin așa-mi imaginam eu! -, o bucățoaică de mare caș, o vadră de brânză frământată de oi și o doniță înaltă și subțire din lemn plină-ochi cu lapte proaspăt muls. Le mai dădu bunicul ciobanilor și un val de tifon alb numai bun pentru strecurat, o pâine tare și mare cât o roată de car, precum și o damigeană mică cu țuică de prune, numai bună de răcorit pe-o arșiță ca aia...

Între timp, ciobanii întețiră cărbunii, stârnind un foc zglobiu și jucăuș, ascunzând în jar proaspăt câte-un bulz pentru fiecare, știți de care, din ceia de mămăligă cu brânză  frământată la mijloc, care se coceau frumos, la fum iute de cetină de brad, ah! cum simt și-acum, după atâția ani, gustul pe cerul gurii... inconfundabil, de neuitat!

Dinspre-amurg, ne-am întors către casă, ce bucurie! că ne-am întâlnit cu un căruțaș care scobora înspre vale cu un car tras de doi boi băloși, încărcat, plin cu fân, bunicul se luă la vorbă cu căruțașul, iar eu, în car, stăteam tolănit pe spate cu mâinile-așezate sub ceafă, privind cerul stropit de stele care începeau a licări o lună mare și rotundă, care-și vărsa lumina de felinar peste răcoarea serii, care, iată, se desfășura pastoral peste Socodor, o lume uitată și readusă la viață, de un strop de lapte ce-atârnă fragil de-o mustață de motan...

    Ascultă vocea-ntunericului, 
    ascultă adâncul foşnind,
    Lumină dorind,
    Viaţă dorind...
    
    Atinge-aceste nestemate reci, 
    şi-azvârle-le în mare, 
    în murmur de cantaţii seci,
    ce numai diamantu-l are...
    
    Adu ofrandă zeilor păgâni:
    petale mici de roz-marin, 
    trifoi, boboci de trandafir, 
    un bob de rouă limpede, şi mir,
    
    Şi dup' un răsărit de soare, 
    şi un amurg de cer catifelat, 
    dă-i jumătăţii tale-o floare, 
    boboc de crin neîntinat,
    
    Să-i fie-n sân, drept talisman, 
    să îl ferească de duşman...
    Şi apă ne-ncepută, dă-i să bea, 
    şi-l vei feri, de vreme rea...
    
    Şi adănceşte-te din nou în mare, 
    şi-adună spre lumină, pietrele solare
    şi-azvârlele-nspre cer, să fie şoapte, 
    împrăştiate-n vânt, întreaga noapte...

Vezi tu, eu stau așa, câteodată, cu ochii închiși, de mă gândesc ca tot omu', la ale mele, la toate câte le-am văzut și trăit, în dosul pleoapelor mi se perindă imagini viu colorate și le aud ecourile îndepărtate, mă căznesc să le "prind" mai bine, concentrându-mă asupra lor, fără prea mult efort totuși, fiindcă știu că cu cât stărui mai mult, cu atât imaginea tinde să "fugă" și se "ascundă" după altele și altele, trebuie să par indiferent, s-o amăgesc că de fapt nu-s interesat de "oferta" ei, și uite-așa, na!, că te-am "prins":

... ne aflăm pentru prima dată într-un loc străin, departe de casă, în... Valencia. 

Ne-am hotărât, să ne petrecem o parte din vacanța de vară în însorita Spanie, să "facem" un tur de orașe, începând cu Valencia și continuând cu Barcelona, Madrid, Toledo, Albacete, Benidorm. Urma să ne petrecem câte două-trei zile în fiecare oraș, ca mai apoi, să încheiem sejurul în "New York-ul" Europei. Ne-am urcat în avion, și după un zbor de două ore și jumătate printre norii de vată de zahăr, ne-am aflat la Valencia.

Valencia este un oraș absolut superb, care merită din plin să fie vizitat, are multe de oferit turiștilor, și în cele trei zile cât am poposit acolo, am văzut Orașul Artelor și Științei, L’Oceanogràfic-ul, Podul de Calatrava, și plajele la Mediterana. 

Orașul Artelor și Științei, L’Oceanogràfic-ul, si Podul de Calatrava care unește  tot acest complex turistic, sunt greu de descris în cuvinte, mai ales pentru noi, obișnuiți fiind cu brutalismul de tip comunist ca stil de arhitectură. 

Mie unul mi se părea că mă aflu într-un film SF, iată, am parcurs un drum către o minunată grădină deschisă soarelui, plină cu palmieri eleganți care-și etalau trupurile înalte înspre structura scheletică a acoperișului grădinii, baza ei fiind formată din bănci scobite din loc în loc și acoperite ingenios cu bucăți sparte de faianță albă, strălucitoare...

La ieșirea din grădină, înspre stânga am coborât o scară amplă care dă spre o logie arcuită ca o șiră a spinării, acoperită de tufe verzi înflorite de o sumedenie de flori roșii, în timp ce în fața noastră se înalță siluetele a două clădiri, una sub forma stilizată a unei balene, iar cealaltă a unui pește imens cu spinarea acoperită de panouri de sticlă albastră. 

Tot ceea ce vedeam cu uimire, era construit din beton, oțel și sticlă albastră, pereții fiind înveliți cu aceeași faianță spartă, albă, fiecare clădire oglindindu-se bine gândit în bazine largi cu apă, nu prea adânci, având că scop pe lângă estetică, și răcorirea întregului ansamblu, întrucât simțeam că arșița soarelui e înfrântă de briza ușoară stârnită de undele celor două bazine.

Ca mai toată lumea, după ce ne-am răcorit picioarele obosite în apa răcoroasă, am vizitat, trecând podul, și Oceanograficul, complex dedicat întru totul studiului marin. Acolo am văzut o mare varietate de specii de pești, și am trecut chiar printr-un tunel de sticlă ce străbate în două un imens acvariu. A fost extrem de interesant să vedem cum ne trece pe deasupra capetelor umbra un rechin ce părea fioros, zic "părea" întrucât era sătul, fiindcă nu hăpăia la alte lighioane mai mici decât el și care populau din plin acvariul.

Însă dintre toate aceste minunății, care ne-au suscitat cu siguranță interesul, pe mine m-a frapat seninătatea celor din jur, nu vedeai oameni îngândurați, preocupați, ci doar localnici și turiști deopotrivă, care își petreceau câteva clipe într-un cadru tocmai potrivit pentru relaxare și siestă. De altfel, și în oraș, peste tot, pe străzi, în cafenele, magazine sau mall-uri, domnea aceeași seducătoare atmosferă de calm și de liniște, viața pe Costa del Sol se desfășoară lin, fără grija zilei de mâine, localnicii fiind mai mult decât binevoitori în a-ți arăta cum se trăiește cu-adevărat viața...

Și totuși, după ce am rătăcit prin arhitectura impunătoare a Valenciei, printre ape și umbre de palmieri, am simțit că nu atât locurile, cât însăși tihna oamenilor ne-a dezvăluit ceva esențial: cum să stai pe pământ, fără grabă, cum să lași soarele să-ți încălzească gândurile și cum să faci din fiecare clipă un răgaz de contemplare. Valencia nu ne-a arătat doar minuni de beton și sticlă, ci și tăcerea care vorbește cu adevărat, o tăcere caldă, în care te simți acasă, chiar și departe de casă. Și poate că acesta e adevăratul vis spaniol: nu zbuciumul aventurii, ci liniștea care te însoțește când închizi ochii și lași amintirile să se aștearnă, una câte una, ca razele soarelui peste mare...

    Nu vreau să plec, nu vreau să plâng,
    Vreau numai sufletul să-mi frâng,
    Să simt în colțul ochiului din turn,
    Eternitatea cosmică a zeului diurn...
    
    Nu vreau să mor și să mă rătăcesc,
    Vreau doar să fiu un excelsior ceresc,
    Să fiu eu cel care, prin zborul lui, atestă,
    Mișcarea astrelor, mecanica celestă...
    
    Nu vreau ca universul, -ce-l pe care-l știu-,
    Să fie-adânc, lipsit de stele și pustiu,
    Vreau, ca pe catifeaua cea albastră,
    Să cos și diamante și safire, laolaltă...
    
    Nu vreau să fiu eu timpul ce impune,
    Vreau doar puterea de a-l descompune, 
    Să număr un mileniu ca pe o secundă,
    Să-mi fie trecerea prin univers fecundă...
    
    Nu vreau să fiu un veșnic călător,
    Vreau să creez un cosmic nor,
    Din praful stelelor care s-au stins,
    Vreau înlesnire vieții și cuprins...

Pe-a minții-ncrâncenare,
Pașii m-au purtat, tăcut,
Dând cuvintelor chemare,
Fără teamă, fără scut...

Dezarmat, cu fruntea rece,
M-am întors către lumină,
Ca un val care se trece,
Peste-a țărmului cortină...

Și cu inima pulsând,
Ce se zbate între coaste,
Am ieșit din acel rând,
Spre luminile ce-s caste...

Spre tăceri care se-aștern,
Precum neaua peste gânduri,
Excelsior lucind etern,
Peste stele, peste rânduri...

Căci eu am vrut să dau lumină,
Fără umbre într-un cuvânt,
Dezvelit de orice vină,
Nu exist și totuși sunt...

    N-am ştiut c-ai să mai vii 
    Că-mi făceam curat prin vii, 
    Puneam strugurii la soare 
    Să se coacă prin ponoare... 
    
    N-am ştiut c-ai să mai stai 
    Un sărut ca să-mi mai dai, 
    Un sărut la ceas de noapte 
    Printre-mbrăţişări şi şoapte... 
    
    N-am ştiut c-ai şi plecat 
    Poate c-aş fi dereticat, 
    Prin a sufletului casă 
    Să-mi pun inima pe masă…

Я открыла глаза и вошёл мой страх,

Он живёт во мне, как холодный прах.

С ним молчу, с ним дышу, с ним иду в тишине,

Он невидимый страж в моей глубине.

Страх один, но огромен, как чёрная ночь,

С дьявольским взглядом, что гонит прочь.

Рядом ли он или где-то вдали,

След его тянется тенью земли.

Он не исчезнет, лишь стихнет на миг,

Спрячется в сон, как беззвучный крик.

И во сне, и в яви опасен, жесток,

Как ядовитый, незримый поток.

Я ищу безопасность в чужих берегах,

В людях, в дорогах, в далёких странах.

Но умрёт этот страх лишь тогда,

Когда закроются дьявольские глаза.

Copacii au întrat în alertă, fuguța,

Frunzele  se desprind...lasă crenguța,

Au plecat în bejenie, suflate de vânt,

Lunca, îmi pare tristă, lipsită de cânt.

Toamna, mai sunt ici ,colo și flori

Trandafirii roșii, se întrec în culori

Toamna, triază cu tristețe și viața,

Atunci când devine subțire ca ața.

Toamna, îmi pare tristă numai mie ?

E mult,,,,până primăvara să vie,

Gândurile o să înghețe de ger,

Ne vom găsi și o casă în cer?

Când sufletul îi greu

Și inima prea bate

Pierdut e visul tău

În conștiință poate.

Instinctul nu-ți dă pace

Și vrea să te domine

În noaptea minții tale

Nu prea e loc de tine.

Exiști cu disperarea

Si te confrunți cu ea

În negură cărarea

Își pierde calea sa.

  Tu cauți licărirea 

Prin negru cel ascuns

Ți-e frică de pieirea 

Egoului tău stins.

Tunelul nopții tale

Se duce sub pământ

Coșmarul nu dispare

Și vezi stafii mergând.

Mormântul minții tale

Ascuns e și de tine

Pe cer e căutarea

Dar luna nu mai vine.

O stea e totuși parcă 

Ce licăre abia

Speranța te încearcă

Începi cred a visa.

E mult de-atunci dar încă-ţi ştiu adresa

Și-mi amintesc și numărul de interfon

Strada şi blocul și piesa de la televizor.

Nu îți plăcea deloc să bei tărie

Vinul născut din tine iți era preferat

Azi erai cald ..mâine rece, echilibrat

Și "baby" îmi spuneai tu mie...

Îţi plăceau serile cu lună plină

Odată o poză cu luna mi-ai trimis.

Parfumul tu mi l-ai ghicit din prima

Când cu-n sărut tu m-ai surprins.

Găteai fantastic si îmi spuneai glume

Şi ne-auzeam cu drag în fiecare zi

Eram "clientul premium"..ce mândrie!

Azi scriu poeme de dorul vinului promis...

Îmi amintesc de tine printre alcool și tutun 

Îți simt iubirea doar când în capul meu e fum

E-o contradicție că vreau să te las 

Dar te tot port ca un viciu constant 

Îți caut iubirea în orice colț al firii

Și mă lovesc mereu de tăcerea de la miezul nopții 

Te simt în hanoracul alb ce încă poartă semne ale iubirii 

În parfumul pe care deși aș vrea, nu l-am uitat 

Te simt și mă doare să îmi tot derulez în cap amintiri

Să îți simt îmbrățișările ce mă făceau să nu mai respir

Să îmi răsuni în cap și să mă simt completă 

Să nu fiu pierdută, să fiu doar eu

Între alcool și tutun,simt iubirea pe care demult am pierdut-o 

te simt pe tine, simt tot ai însemnat tu 

Dar rămân mereu cu visele mele 

În care "noi" nu s-a pierdut 

Mână grea,  

tată, cu a ta mână grea  

muncești lucrând fier.  

Lumea spune, dar eu sper  

să n-ai mână de fier  

și-n suflet ger.  

Iar mama din cer  

sper să nu ierte  

a ta mână de fier.  

Iar eu doar pot să sper  

ca a ta mână de fier  

să nu-mi frângă trupul efemer.