MARIA ÎN ȚARA POMILOR
PROLOG
Clopotul care a bătut în miezul nopții
Într-un sat așezat între dealuri înalte și păduri adânci trăia o fată pe nume Maria.
Satul era mic, dar avea o biserică veche de piatră, cu ziduri acoperite de iederă și cu o turlă albastră, pe care se ridica o cruce aurită. În fiecare dimineață, când soarele se ivea peste dealuri, lumina atingea crucea și o făcea să strălucească de parcă ar fi fost o stea coborâtă pe pământ.
Maria crescuse aproape de biserică. Îi plăcea să intre acolo când satul era liniștit și să privească picturile de pe pereți.
Nu înțelegea întotdeauna toate chipurile sfinților sau toate scenele zugrăvite pe ziduri, dar simțea că acele picturi îi spuneau o poveste.
O poveste despre oameni care au trecut prin încercări și nu și-au pierdut credința.
Într-o seară de toamnă, când vântul bătea printre ramurile pomilor, Maria stătea la fereastră și privea luna.
Pe masă avea o carte veche, cu coperți groase și închise la culoare.
Cartea fusese a bunicii ei.
Pe prima pagină era desenat un pom uriaș, ale cărui ramuri păreau să atingă cerul.
Sub desen se aflau câteva cuvinte:
„Cel ce caută lumina trebuie să treacă prin grădina inimii sale.”
Maria reciti propoziția de mai multe ori.
— Ce înseamnă oare? șopti ea.
Atunci se auzi clopotul bisericii.
O singură dată.
Dong!
Maria ridică privirea.
Era aproape miezul nopții.
Clopotul nu trebuia să bată.
Se ridică de la masă și se apropie de fereastră.
În curtea bisericii nu era nimeni.
Dar, în spatele gardului, la marginea pădurii, se vedea ceva neobișnuit.
O lumină.
Nu era lanternă.
Nu era foc.
Era o lumină albă și aurie, asemenea unei raze de soare.
Maria își puse haina și ieși.
Nu știa de ce.
Parcă cineva o chema.
---
CAPITOLUL I
Ușa din trunchiul bătrânului pom
Maria trecu de biserică și intră pe cărarea care ducea spre pădure.
Frunzele foșneau sub pașii ei.
Luna lumina drumul.
După câteva minute, Maria ajunse într-un loc pe care nu-l mai văzuse niciodată.
În mijlocul pădurii se afla un pom uriaș.
Trunchiul lui era atât de gros, încât zece oameni nu l-ar fi putut cuprinde cu brațele.
Pe scoarță era sculptată o cruce.
Maria se apropie.
În trunchi exista o ușă mică.
Ușa nu avea clanță.
În schimb, pe ea era desenată o inimă.
Maria puse mâna pe ușă.
În clipa aceea, pomul începu să lumineze.
O voce blândă se auzi:
— Nu orice ușă se deschide cu cheia.
Maria tresări.
— Cine a vorbit?
— Unele uși se deschid cu inima.
Ușa se deschise.
Dincolo de ea nu era întuneric.
Era o lume întreagă.
Maria păși înainte.
Și deodată căzu.
Nu într-o prăpastie.
Ci prin lumină.
Coborî încet, asemenea unei frunze purtate de vânt.
În jurul ei treceau stele, frunze aurii, păsări albe și mici clopote care nu aveau turnuri.
Apoi picioarele ei atinseră pământul.
Maria deschise ochii.
Se afla într-o grădină nesfârșită.
Pretutindeni creșteau pomi.
Unii aveau mere de aur.
Alții aveau pere albastre.
Unii aveau frunze argintii.
Iar alții erau acoperiți cu flori.
Departe, pe un deal, se vedea un oraș cu ziduri albe și cupole aurii.
În centrul lui se înălța o biserică uriașă.
Turlele sale străluceau în lumina dimineții.
Maria rămase nemișcată.
— Unde sunt?
Dintr-un tufiș se auzi o voce:
— În Țara Pomilor.
Maria se întoarse.
În fața ei se afla o pasăre albă.
Avea ochii negri și purta la gât o cruciuliță mică.
— Tu vorbești?
— Bineînțeles.
— Cine ești?
Pasărea își plecă ușor capul.
— Mă numesc Teofil. Sunt păzitorul Căii dintre Pomii Luminii.
— Dar eu vreau să mă întorc acasă.
Teofil o privi cu blândețe.
— Te vei întoarce.
— Când?
— După ce vei găsi Pomul Vieții.
Maria se uită spre oraș.
— Și unde este?
Pasărea tăcu.
— Asta trebuie să descoperi singură.
---
CAPITOLUL II
Țara Pomilor
Maria porni împreună cu Teofil.
Țara Pomilor era mai mare decât își imaginase.
Nu existau drumuri obișnuite.
Cărările se schimbau.
Uneori erau acoperite cu pietre albe.
Alteori treceau prin păduri.
Uneori dispăreau cu totul și apăreau în alt loc.
Pe fiecare pom era câte un simbol.
O cruce.
O inimă.
O stea.
Un pește.
O coroană.
Un porumbel.
— De ce sunt toate acestea pe pomi? întrebă Maria.
Teofil răspunse:
— Pentru că fiecare pom păstrează o lecție.
— Ce fel de lecție?
— Uneori despre curaj. Alteori despre răbdare. Uneori despre iertare.
Maria atinse un pom mic.
Pe scoarța lui scria:
„Nu te teme.”
Când atinse cuvintele, pomul începu să tremure.
O voce se auzi:
— De ce te temi?
Maria se gândi.
— De faptul că nu voi găsi drumul spre casă.
— Atunci trebuie să înveți să mergi chiar și când nu vezi tot drumul.
Maria înțelese.
Nu trebuia să știe unde va ajunge.
Trebuia doar să facă următorul pas.
---
CAPITOLUL III
Orașul cu șapte porți
După multe ore de mers, Maria ajunse la oraș.
Avea șapte porți.
Prima era din piatră.
A doua din lemn.
A treia din marmură.
A patra din fier.
A cincea din cristal.
A șasea din aur.
A șaptea era atât de simplă, încât părea făcută din lemnul unui copac obișnuit.
Deasupra ei scria:
„Intră cel ce caută adevărul, nu slava.”
Maria întinse mâna.
Poarta se deschise singură.
În interior era o piață uriașă.
Oamenii purtau haine lungi, asemănătoare celor din vechile cetăți bizantine.
Pe ziduri se aflau mozaicuri.
Aurul mozaicurilor strălucea în lumina soarelui.
În centrul pieței se afla o fântână.
Apa ei curgea fără oprire.
Lângă fântână stătea un bătrân.
Avea o mantie albastră și un toiag.
— Tu ești Maria?
Fata se opri.
— De unde știi numele meu?
Bătrânul zâmbi.
— În Țara Pomilor, cei care vin din lumea de dincolo sunt cunoscuți înainte de a ajunge.
— Cine ești?
— Sunt Grigorie, păzitorul Porții Adevărului.
Maria privi în jur.
— Unde este Pomul Vieții?
Bătrânul arătă spre munți.
— Dincolo de Valea Umbrelor.
Maria se încruntă.
— Și de ce trebuie să merg acolo?
— Pentru că Pomul Vieții nu crește într-un loc în care omul nu a fost încercat.
---
CAPITOLUL IV
Valea Umbrelor
A doua zi, Maria plecă.
Teofil o însoțea.
Drumul devenea din ce în ce mai întunecat.
Pomi mari acopereau cerul.
La un moment dat, soarele dispăru complet.
Maria simți teamă.
Din întuneric se auzi un glas:
— Întoarce-te!
Maria se opri.
— Cine ești?
— Sunt glasul fricii tale.
— Și ce vrei?
— Să te fac să crezi că nu poți merge mai departe.
Maria strânse cruciulița pe care o purta la gât.
Teofil îi spuse:
— Nu trebuie să învingi întunericul cu puterea ta.
— Atunci cu ce?
— Cu lumina pe care ai primit-o.
Maria își aminti de biserica din satul ei.
Își aminti de lumina lumânărilor.
Își aminti de bunica ei.
Și își continuă drumul.
Umbrele se retrăgeau.
Cu fiecare pas, drumul devenea mai luminos.
---
CAPITOLUL V
Împărăția Regelui de Aur
Dincolo de Valea Umbrelor se afla un palat.
Era construit din piatră albă.
Ferestrele erau împodobite cu mozaicuri.
Pe zidul principal se afla o imagine a unui pom uriaș.
În fața palatului stătea un rege.
Purta o coroană simplă și o mantie aurie.
— Maria, ai ajuns.
— Tu ești regele acestei țări?
— Nu sunt stăpânul ei.
— Atunci cine este?
Regele ridică privirea spre cer.
— Adevăratul Împărat nu are nevoie de un tron făcut de oameni.
Maria tăcu.
Regele îi întinse un măr.
— Ia-l.
Maria privi fructul.
— Ce este?
— O alegere.
— Dacă îl mănânc?
— Vei primi ceea ce crezi că îți dorești.
Maria se gândi.
— Și dacă nu îl mănânc?
— Vei rămâne ceea ce ești.
Maria puse mărul înapoi.
— Atunci nu-l vreau.
Regele zâmbi.
— Ai trecut prima încercare.
---
CAPITOLUL VI
Pomul Vieții
Maria urcă muntele.
Teofil zbura înainte.
În cele din urmă ajunseră într-o vale ascunsă.
În centrul ei se afla un singur pom.
Nu era cel mai mare.
Nu avea cele mai strălucitoare fructe.
Nu era făcut din aur.
Era simplu.
Dar din ramurile lui se răspândea o lumină blândă.
Maria se apropie.
Pe trunchi era sculptată o cruce.
Sub cruce scria:
„Viața adevărată nu se păstrează pentru sine.”
Maria puse mâna pe trunchi.
Pomul începu să lumineze.
În fața ei apărură imagini.
Văzu oameni care iertau.
Oameni care ajutau.
Oameni care plângeau, dar continuau să spere.
Văzu copii care împărțeau pâinea.
Văzu bătrâni care se rugau.
Văzu oameni singuri care primeau un cuvânt bun.
Maria înțelese.
Pomul Vieții nu era doar un loc.
Era un simbol.
Viața adevărată creștea atunci când omul o dăruia altora.
Atunci o voce se auzi:
— Maria.
— Da?
— Ce ai învățat?
Maria răspunse:
— Că lumina nu este făcută pentru a fi ascunsă.
---
CAPITOLUL VII
Întoarcerea
Teofil o conduse înapoi.
Când Maria ajunse la pomul de la marginea pădurii, în trunchiul lui apăruse din nou ușa.
— Trebuie să plec? întrebă Maria.
— Da.
— Te voi mai vedea?
Teofil zâmbi.
— Ori de câte ori îți vei aminti ceea ce ai învățat.
Maria trecu prin ușă.
Într-o clipă se afla din nou în pădure.
Era dimineață.
Clopotul bisericii bătea.
Maria alergă spre sat.
Când ajunse acasă, cartea bunicii era încă pe masă.
O deschise.
Desenul pomului dispăruse.
În locul lui era o singură propoziție:
„Cea mai îndepărtată călătorie este cea spre propria inimă.”
Maria zâmbi.
Începuse să înțeleagă.
Țara Pomilor nu fusese doar o lume fantastică.
Fusese o călătorie prin propriile ei frici, alegeri și speranțe.
---
EPILOG
Pomul care a rămas
Anii au trecut.
Maria nu a uitat niciodată Țara Pomilor.
În fiecare primăvară, când pomii satului înfloreau, ea mergea la biserică.
Într-o zi, copiii satului au întrebat-o:
— Maria, există cu adevărat Țara Pomilor?
Maria privi spre pădure.
Apoi spre biserică.
— Poate că există mai aproape decât credeți.
— Unde?
Maria zâmbi.
— În locul în care omul învață să nu se teamă de lumină.
Copiii nu înțeleseră pe deplin.
Dar Maria știa.
Știa că lumea poate fi plină de drumuri care se despart.
Unele duc spre bogăție.
Altele spre putere.
Altele spre faimă.
Dar există un drum care nu strălucește prin aur și nu promite slavă.
Drumul credinței.
Iar la capătul lui nu se află o coroană făcută de oameni.
Se află lumina.
În fiecare primăvară, în mijlocul pădurii, pomul cel bătrân înflorea.
Nimeni din sat nu știa de ce.
Dar într-o dimineață, Maria a găsit pe o ramură o mică pasăre albă.
Avea la gât o cruciuliță.
Maria zâmbi.
— Teofil...
Pasărea cântă.
Și pentru o clipă, printre ramuri, Maria văzu din nou lumina aurie a Țării Pomilor.
Apoi totul dispăru.
Rămase doar vântul.
Și glasul clopotului.
Dong!
Maria închise ochii.
Iar în inima ei înțelese ultimul adevăr al călătoriei:
Omul poate pierde multe drumuri, poate rătăci prin multe păduri și poate trece prin multe încercări, dar cât timp caută lumina, nu este niciodată cu adevărat pierdut.
Și astfel începu legenda Mariei în Țara Pomilor.
O legendă despre curaj.
Despre iertare.
Despre credință.
Despre lumină.
Și despre un pom care, într-o lume ascunsă dincolo de toate drumurile, continua să înflorească.
Sfârșit.
Category: Prose
All author's poems: Cristian Diaconița 
Date of posting: 3 October
Comments: 1
Timp de citire: ~21 min.
Views: 177
Other poems by the author
Love poems
Parting poems
Poems about nature
Spring poems
Poems dedicated to Mothers
Poems for children
About parental home
Poems for Dad
Poems about animals
Poems about death
Philosophical poem
Confessional poems
Sad poems
Motivational poems
Prose
Christmas carols
Funny poems
The patriotic poems
Poems March 8
Easter poems
New Year Poems
Diverse poems
Thoughts
Poems dedicated
Congratulations
Friendship poems
Poems in the same category
Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu
23 October
Și eu cred că sunteți ,,lacrima lui Dumnezeu,,… Dovadă sunt frumoasele , creștine motivații în versurile poeziei, o poezie binecuvântată de Biblie...
22 October
Ai un talent desăvârșit! Mulțumesc pentru toate stările pe care reușești să le transpui in vers🙏
21 October
Profund și răscolitor de frumos descrisă însingurarea .Felicitări!
Literary news, poems and cultural events directly on your phone.
Follow the channel
Comments 1
Silvia Mihalachi