MARIA ÎN ȚARA POMILOR
PROLOG
Clopotul care a bătut în miezul nopții
Într-un sat așezat între dealuri înalte și păduri adânci trăia o fată pe nume Maria.
Satul era mic, dar avea o biserică veche de piatră, cu ziduri acoperite de iederă și cu o turlă albastră, pe care se ridica o cruce aurită. În fiecare dimineață, când soarele se ivea peste dealuri, lumina atingea crucea și o făcea să strălucească de parcă ar fi fost o stea coborâtă pe pământ.
Maria crescuse aproape de biserică. Îi plăcea să intre acolo când satul era liniștit și să privească picturile de pe pereți.
Nu înțelegea întotdeauna toate chipurile sfinților sau toate scenele zugrăvite pe ziduri, dar simțea că acele picturi îi spuneau o poveste.
O poveste despre oameni care au trecut prin încercări și nu și-au pierdut credința.
Într-o seară de toamnă, când vântul bătea printre ramurile pomilor, Maria stătea la fereastră și privea luna.
Pe masă avea o carte veche, cu coperți groase și închise la culoare.
Cartea fusese a bunicii ei.
Pe prima pagină era desenat un pom uriaș, ale cărui ramuri păreau să atingă cerul.
Sub desen se aflau câteva cuvinte:
„Cel ce caută lumina trebuie să treacă prin grădina inimii sale.”
Maria reciti propoziția de mai multe ori.
— Ce înseamnă oare? șopti ea.
Atunci se auzi clopotul bisericii.
O singură dată.
Dong!
Maria ridică privirea.
Era aproape miezul nopții.
Clopotul nu trebuia să bată.
Se ridică de la masă și se apropie de fereastră.
În curtea bisericii nu era nimeni.
Dar, în spatele gardului, la marginea pădurii, se vedea ceva neobișnuit.
O lumină.
Nu era lanternă.
Nu era foc.
Era o lumină albă și aurie, asemenea unei raze de soare.
Maria își puse haina și ieși.
Nu știa de ce.
Parcă cineva o chema.
---
CAPITOLUL I
Ușa din trunchiul bătrânului pom
Maria trecu de biserică și intră pe cărarea care ducea spre pădure.
Frunzele foșneau sub pașii ei.
Luna lumina drumul.
După câteva minute, Maria ajunse într-un loc pe care nu-l mai văzuse niciodată.
În mijlocul pădurii se afla un pom uriaș.
Trunchiul lui era atât de gros, încât zece oameni nu l-ar fi putut cuprinde cu brațele.
Pe scoarță era sculptată o cruce.
Maria se apropie.
În trunchi exista o ușă mică.
Ușa nu avea clanță.
În schimb, pe ea era desenată o inimă.
Maria puse mâna pe ușă.
În clipa aceea, pomul începu să lumineze.
O voce blândă se auzi:
— Nu orice ușă se deschide cu cheia.
Maria tresări.
— Cine a vorbit?
— Unele uși se deschid cu inima.
Ușa se deschise.
Dincolo de ea nu era întuneric.
Era o lume întreagă.
Maria păși înainte.
Și deodată căzu.
Nu într-o prăpastie.
Ci prin lumină.
Coborî încet, asemenea unei frunze purtate de vânt.
În jurul ei treceau stele, frunze aurii, păsări albe și mici clopote care nu aveau turnuri.
Apoi picioarele ei atinseră pământul.
Maria deschise ochii.
Se afla într-o grădină nesfârșită.
Pretutindeni creșteau pomi.
Unii aveau mere de aur.
Alții aveau pere albastre.
Unii aveau frunze argintii.
Iar alții erau acoperiți cu flori.
Departe, pe un deal, se vedea un oraș cu ziduri albe și cupole aurii.
În centrul lui se înălța o biserică uriașă.
Turlele sale străluceau în lumina dimineții.
Maria rămase nemișcată.
— Unde sunt?
Dintr-un tufiș se auzi o voce:
— În Țara Pomilor.
Maria se întoarse.
În fața ei se afla o pasăre albă.
Avea ochii negri și purta la gât o cruciuliță mică.
— Tu vorbești?
— Bineînțeles.
— Cine ești?
Pasărea își plecă ușor capul.
— Mă numesc Teofil. Sunt păzitorul Căii dintre Pomii Luminii.
— Dar eu vreau să mă întorc acasă.
Teofil o privi cu blândețe.
— Te vei întoarce.
— Când?
— După ce vei găsi Pomul Vieții.
Maria se uită spre oraș.
— Și unde este?
Pasărea tăcu.
— Asta trebuie să descoperi singură.
---
CAPITOLUL II
Țara Pomilor
Maria porni împreună cu Teofil.
Țara Pomilor era mai mare decât își imaginase.
Nu existau drumuri obișnuite.
Cărările se schimbau.
Uneori erau acoperite cu pietre albe.
Alteori treceau prin păduri.
Uneori dispăreau cu totul și apăreau în alt loc.
Pe fiecare pom era câte un simbol.
O cruce.
O inimă.
O stea.
Un pește.
O coroană.
Un porumbel.
— De ce sunt toate acestea pe pomi? întrebă Maria.
Teofil răspunse:
— Pentru că fiecare pom păstrează o lecție.
— Ce fel de lecție?
— Uneori despre curaj. Alteori despre răbdare. Uneori despre iertare.
Maria atinse un pom mic.
Pe scoarța lui scria:
„Nu te teme.”
Când atinse cuvintele, pomul începu să tremure.
O voce se auzi:
— De ce te temi?
Maria se gândi.
— De faptul că nu voi găsi drumul spre casă.
— Atunci trebuie să înveți să mergi chiar și când nu vezi tot drumul.
Maria înțelese.
Nu trebuia să știe unde va ajunge.
Trebuia doar să facă următorul pas.
---
CAPITOLUL III
Orașul cu șapte porți
După multe ore de mers, Maria ajunse la oraș.
Avea șapte porți.
Prima era din piatră.
A doua din lemn.
A treia din marmură.
A patra din fier.
A cincea din cristal.
A șasea din aur.
A șaptea era atât de simplă, încât părea făcută din lemnul unui copac obișnuit.
Deasupra ei scria:
„Intră cel ce caută adevărul, nu slava.”
Maria întinse mâna.
Poarta se deschise singură.
În interior era o piață uriașă.
Oamenii purtau haine lungi, asemănătoare celor din vechile cetăți bizantine.
Pe ziduri se aflau mozaicuri.
Aurul mozaicurilor strălucea în lumina soarelui.
În centrul pieței se afla o fântână.
Apa ei curgea fără oprire.
Lângă fântână stătea un bătrân.
Avea o mantie albastră și un toiag.
— Tu ești Maria?
Fata se opri.
— De unde știi numele meu?
Bătrânul zâmbi.
— În Țara Pomilor, cei care vin din lumea de dincolo sunt cunoscuți înainte de a ajunge.
— Cine ești?
— Sunt Grigorie, păzitorul Porții Adevărului.
Maria privi în jur.
— Unde este Pomul Vieții?
Bătrânul arătă spre munți.
— Dincolo de Valea Umbrelor.
Maria se încruntă.
— Și de ce trebuie să merg acolo?
— Pentru că Pomul Vieții nu crește într-un loc în care omul nu a fost încercat.
---
CAPITOLUL IV
Valea Umbrelor
A doua zi, Maria plecă.
Teofil o însoțea.
Drumul devenea din ce în ce mai întunecat.
Pomi mari acopereau cerul.
La un moment dat, soarele dispăru complet.
Maria simți teamă.
Din întuneric se auzi un glas:
— Întoarce-te!
Maria se opri.
— Cine ești?
— Sunt glasul fricii tale.
— Și ce vrei?
— Să te fac să crezi că nu poți merge mai departe.
Maria strânse cruciulița pe care o purta la gât.
Teofil îi spuse:
— Nu trebuie să învingi întunericul cu puterea ta.
— Atunci cu ce?
— Cu lumina pe care ai primit-o.
Maria își aminti de biserica din satul ei.
Își aminti de lumina lumânărilor.
Își aminti de bunica ei.
Și își continuă drumul.
Umbrele se retrăgeau.
Cu fiecare pas, drumul devenea mai luminos.
---
CAPITOLUL V
Împărăția Regelui de Aur
Dincolo de Valea Umbrelor se afla un palat.
Era construit din piatră albă.
Ferestrele erau împodobite cu mozaicuri.
Pe zidul principal se afla o imagine a unui pom uriaș.
În fața palatului stătea un rege.
Purta o coroană simplă și o mantie aurie.
— Maria, ai ajuns.
— Tu ești regele acestei țări?
— Nu sunt stăpânul ei.
— Atunci cine este?
Regele ridică privirea spre cer.
— Adevăratul Împărat nu are nevoie de un tron făcut de oameni.
Maria tăcu.
Regele îi întinse un măr.
— Ia-l.
Maria privi fructul.
— Ce este?
— O alegere.
— Dacă îl mănânc?
— Vei primi ceea ce crezi că îți dorești.
Maria se gândi.
— Și dacă nu îl mănânc?
— Vei rămâne ceea ce ești.
Maria puse mărul înapoi.
— Atunci nu-l vreau.
Regele zâmbi.
— Ai trecut prima încercare.
---
CAPITOLUL VI
Pomul Vieții
Maria urcă muntele.
Teofil zbura înainte.
În cele din urmă ajunseră într-o vale ascunsă.
În centrul ei se afla un singur pom.
Nu era cel mai mare.
Nu avea cele mai strălucitoare fructe.
Nu era făcut din aur.
Era simplu.
Dar din ramurile lui se răspândea o lumină blândă.
Maria se apropie.
Pe trunchi era sculptată o cruce.
Sub cruce scria:
„Viața adevărată nu se păstrează pentru sine.”
Maria puse mâna pe trunchi.
Pomul începu să lumineze.
În fața ei apărură imagini.
Văzu oameni care iertau.
Oameni care ajutau.
Oameni care plângeau, dar continuau să spere.
Văzu copii care împărțeau pâinea.
Văzu bătrâni care se rugau.
Văzu oameni singuri care primeau un cuvânt bun.
Maria înțelese.
Pomul Vieții nu era doar un loc.
Era un simbol.
Viața adevărată creștea atunci când omul o dăruia altora.
Atunci o voce se auzi:
— Maria.
— Da?
— Ce ai învățat?
Maria răspunse:
— Că lumina nu este făcută pentru a fi ascunsă.
---
CAPITOLUL VII
Întoarcerea
Teofil o conduse înapoi.
Când Maria ajunse la pomul de la marginea pădurii, în trunchiul lui apăruse din nou ușa.
— Trebuie să plec? întrebă Maria.
— Da.
— Te voi mai vedea?
Teofil zâmbi.
— Ori de câte ori îți vei aminti ceea ce ai învățat.
Maria trecu prin ușă.
Într-o clipă se afla din nou în pădure.
Era dimineață.
Clopotul bisericii bătea.
Maria alergă spre sat.
Când ajunse acasă, cartea bunicii era încă pe masă.
O deschise.
Desenul pomului dispăruse.
În locul lui era o singură propoziție:
„Cea mai îndepărtată călătorie este cea spre propria inimă.”
Maria zâmbi.
Începuse să înțeleagă.
Țara Pomilor nu fusese doar o lume fantastică.
Fusese o călătorie prin propriile ei frici, alegeri și speranțe.
---
EPILOG
Pomul care a rămas
Anii au trecut.
Maria nu a uitat niciodată Țara Pomilor.
În fiecare primăvară, când pomii satului înfloreau, ea mergea la biserică.
Într-o zi, copiii satului au întrebat-o:
— Maria, există cu adevărat Țara Pomilor?
Maria privi spre pădure.
Apoi spre biserică.
— Poate că există mai aproape decât credeți.
— Unde?
Maria zâmbi.
— În locul în care omul învață să nu se teamă de lumină.
Copiii nu înțeleseră pe deplin.
Dar Maria știa.
Știa că lumea poate fi plină de drumuri care se despart.
Unele duc spre bogăție.
Altele spre putere.
Altele spre faimă.
Dar există un drum care nu strălucește prin aur și nu promite slavă.
Drumul credinței.
Iar la capătul lui nu se află o coroană făcută de oameni.
Se află lumina.
În fiecare primăvară, în mijlocul pădurii, pomul cel bătrân înflorea.
Nimeni din sat nu știa de ce.
Dar într-o dimineață, Maria a găsit pe o ramură o mică pasăre albă.
Avea la gât o cruciuliță.
Maria zâmbi.
— Teofil...
Pasărea cântă.
Și pentru o clipă, printre ramuri, Maria văzu din nou lumina aurie a Țării Pomilor.
Apoi totul dispăru.
Rămase doar vântul.
Și glasul clopotului.
Dong!
Maria închise ochii.
Iar în inima ei înțelese ultimul adevăr al călătoriei:
Omul poate pierde multe drumuri, poate rătăci prin multe păduri și poate trece prin multe încercări, dar cât timp caută lumina, nu este niciodată cu adevărat pierdut.
Și astfel începu legenda Mariei în Țara Pomilor.
O legendă despre curaj.
Despre iertare.
Despre credință.
Despre lumină.
Și despre un pom care, într-o lume ascunsă dincolo de toate drumurile, continua să înflorească.
Sfârșit.
Category: Prose
All author's poems: Cristian Diaconița ![]()
Date of posting: 3 October
Comments: 1
Timp de citire: ~21 min.
Views: 177
Other poems by the author
500 de Poezii Creștine 451–500
451. Maica Domnului
Preasfântă Maică a Domnului,
Cu smerenie Te cinstim,
Căci L-ai purtat pe Fiul Sfânt
Și către El noi Te privim.
Acoperă-ne cu rugăciunea,
Când trecem prin necaz și greu,
Și roagă-L pe Fiul Tău
Să ne păzească Dumnezeu.
Cristian Diaconița
452. Buna Vestire
Îngerul Gavriil a venit
La Fecioara cea smerită,
Vestindu-i marea taină
A Întrupării lui Hristos.
Maria a primit cu smerenie
Voia Tatălui ceresc,
Iar prin ascultarea ei
S-a deschis calea mântuirii.
Cristian Diaconița
453. Nașterea Domnului
În Betleem, în noaptea sfântă,
Hristos în iesle S-a născut,
Iar cerul a cântat de slavă
Pentru Pruncul cel Preasfânt.
Păstorii au venit să vadă
Minunea cea dumnezeiască,
Iar lumea a primit Lumina
Care avea să o mântuiască.
Cristian Diaconița
454. Steaua
O stea a strălucit pe cer
Și magii au urmat-o,
Căutând Pruncul cel Sfânt
Pe Care Dumnezeu L-a trimis.
Doamne, fii și Tu steaua mea
În noaptea vieții mele,
Și călăuzește-mi pașii
Spre lumina Împărăției Tale.
Cristian Diaconița
455. Betleem
Betleem, cetate mică,
Ai primit pe Împărat,
Nu în palat și nici în slavă,
Ci într-o iesle S-a arătat.
Acolo cerul s-a apropiat
De lumea noastră trecătoare,
Iar Pruncul Iisus ne-a adus
Nădejde, pace și iertare.
Cristian Diaconița
456. Ieslea
În ieslea simplă din Betleem
S-a odihnit Pruncul Sfânt,
Cel prin Care toate sunt făcute,
Domnul cerului și-al pământului.
O, taină mare și adâncă,
Ce mintea nu o poate cuprinde:
Dumnezeu S-a făcut Om
Din iubire pentru oameni.
Cristian Diaconița
457. Păstorii
Păstorii vegheau în noapte
Când îngerii au apărut,
Vestindu-le cu bucurie
Că Mântuitorul S-a născut.
Și au alergat la Betleem
Să vadă minunea cea mare,
Apoi s-au întors slăvind
Pe Dumnezeu cu bucurie.
Cristian Diaconița
458. Magii
Magii au venit de departe
Cu daruri pentru Pruncul Sfânt:
Aur, tămâie și smirnă,
Închinându-se înaintea Lui.
Doamne, primește și de la mine
Darul unei inimi curate,
Pe care să Ți-o ofer
Cu iubire și smerenie.
Cristian Diaconița
459. Irod
Irod s-a temut de Prunc
Și a căutat să-L omoare,
Dar planul lui Dumnezeu
Nu putea fi împiedicat.
Doamne, păzește-mă de frică
Și de răutatea inimii,
Ca să nu lupt împotriva binelui
Din teamă sau din mândrie.
Cristian Diaconița
460. Fuga în Egipt
Iosif a primit poruncă
Să plece cu Pruncul în Egipt,
Iar Maica Domnului și Iisus
Au fost păziți de Dumnezeu.
Doamne, păzește familiile
Care trec prin vremuri grele,
Și fii aproape de cei
Care trebuie să-și lase casa.
Cristian Diaconița
461. Iisus copil
Copil fiind, Iisus creștea
În înțelepciune și har,
Iar viața Sa ne arată
Frumusețea ascultării.
Doamne, învață-i pe copii
Să crească în adevăr și bine,
Cu iubire față de părinți
Și cu credință către Tine.
Cristian Diaconița
462. Iisus în Templu
La Templu, copilul Iisus
Stătea în mijlocul celor învățați,
Ascultând și punând întrebări,
Iar toți erau uimiți.
Doamne, dă-mi și mie dorința
De a cunoaște Cuvântul Tău,
Și să caut adevărul
Cu mintea și cu inima.
Cristian Diaconița
463. Botezul Domnului
În Iordan, Iisus a venit
La Ioan să fie botezat,
Iar cerurile s-au deschis
Și Duhul Sfânt S-a arătat.
Glasul Tatălui S-a auzit,
Mărturisind pe Fiul iubit,
Iar lumea a primit lumina
Sfintei Treimi.
Cristian Diaconița
464. Iordanul
Râul Iordan păstrează taina
Botezului Mântuitorului,
Când Hristos a intrat în ape
Pentru mântuirea oamenilor.
Doamne, amintește-mi mereu
De chemarea botezului meu,
Să trăiesc în credință
Și să rămân aproape de Tine.
Cristian Diaconița
465. Ispitirea în pustie
În pustie, Hristos a postit
Și a fost ispitit de diavol,
Dar Domnul a rămas statornic
În ascultarea față de Tatăl.
Când ispita vine spre mine,
Doamne, dă-mi putere și lumină,
Ca să aleg adevărul
Și să nu cad în păcat.
Cristian Diaconița
466. Chemarea Apostolilor
„Veniți după Mine!”
A fost chemarea lui Hristos,
Iar pescarii și-au lăsat plasele
Și L-au urmat cu credință.
Doamne, când mă chemi și pe mine,
Ajută-mă să nu amân,
Ci să răspund cu inimă sinceră
Și să merg după Tine.
Cristian Diaconița
467. Pescar de oameni
Apostolii erau pescari,
Dar Hristos i-a chemat
Să devină pescari de oameni
Și să vestească Împărăția.
Doamne, fă și viața mea
Un instrument pentru bine,
Ca prin cuvânt și faptă
Să-i apropii pe oameni de Tine.
Cristian Diaconița
468. Predica de pe Munte
Pe munte, Hristos a vorbit
Despre iubire și dreptate,
Despre rugăciune și milă
Și despre Împărăția cerurilor.
Doamne, fă-mi inima atentă
La fiecare cuvânt al Tău,
Ca să nu fiu doar ascultător,
Ci și împlinitor.
Cristian Diaconița
469. Tatăl nostru
Când spun „Tatăl nostru”,
Îmi ridic privirea către cer,
Știind că Dumnezeu ne cheamă
Să fim copiii Săi.
Sfințească-se numele Tău,
Vie Împărăția Ta,
Și fie voia Ta în viața mea,
Precum în cer, așa și pe pământ.
Cristian Diaconița
470. Pâinea cea de toate zilele
Pâinea cea de toate zilele
O cerem de la Dumnezeu,
Știind că fiecare dar
Vine din mâna Sa.
Dar nu vrem doar pâine pentru trup,
Ci și hrană pentru suflet:
Cuvântul lui Dumnezeu
Și iubirea lui Hristos.
Cristian Diaconița
471. Iertarea greșelilor
„Și ne iartă nouă greșelile noastre”
Ne rugăm cu smerenie,
Căci știm că suntem oameni
Și avem nevoie de iertare.
Doamne, ajută-mă să iert
Și să cer iertare când greșesc,
Ca pacea să se întoarcă
În sufletul meu.
Cristian Diaconița
472. Ferește-ne de ispită
Doamne, când ispita vine
Și mă cheamă spre păcat,
Dă-mi putere să spun „nu”
Și să rămân neclintit.
Nu mă lăsa singur în luptă,
Ci fii mereu lângă mine,
Ca să aleg calea cea dreaptă
Și să rămân cu Tine.
Cristian Diaconița
473. Pilda semănătorului
Semănătorul a aruncat
Sămânța peste tot pământul,
Dar numai pământul bun
A adus rod bogat.
Doamne, fă inima mea
Pământ bun și roditor,
Ca să păstrez Cuvântul Tău
Și să-l trăiesc cu folos.
Cristian Diaconița
474. Pilda fiului risipitor
Fiul plecat departe
Și-a risipit toată averea,
Dar când și-a venit în fire
S-a întors la tatăl său.
Doamne, când mă rătăcesc,
Dă-mi putere să mă întorc,
Să-mi recunosc păcatul
Și să primesc iertarea Ta.
Cristian Diaconița
475. Pilda talanților
Nu ascunde darul primit
De la Dumnezeu în pământ,
Ci lucrează cu el spre bine
Și spre folosul tuturor.
Doamne, ajută-mă să folosesc
Tot ceea ce mi-ai dăruit,
Ca la sfârșitul vieții mele
Să pot spune că am rodit.
Cristian Diaconița
476. Pilda celor zece fecioare
Fecioarele au așteptat
Venirea Mirelui în noapte,
Iar cele înțelepte au avut
Untdelemn în candele.
Doamne, ține-mi candela aprinsă,
Să nu-mi pierd credința niciodată,
Ci să fiu pregătit mereu
Pentru întâlnirea cu Tine.
Cristian Diaconița
477. Judecata
Va veni ziua când fiecare
Va da răspuns pentru viața sa,
Pentru binele sau răul
Pe care l-a făcut.
Doamne, ajută-mă să trăiesc
Cu frică sfântă și dreptate,
Făcând binele cât pot
Și fugind de răutate.
Cristian Diaconița
478. Împărăția Cerurilor
Împărăția Cerurilor
Este nădejdea creștinului,
Locul unde durerea încetează
Și bucuria nu mai are sfârșit.
Doamne, ajută-mă să merg
Pe calea către Împărăție,
Și să nu schimb veșnicia
Pentru plăcerile trecătoare.
Cristian Diaconița
479. Viața veșnică
Viața aceasta este trecătoare,
Dar sufletul caută veșnicia,
Căci omul a fost creat
Pentru comuniunea cu Dumnezeu.
Doamne, pune în mine
Dorul după cele cerești,
Și ajută-mă să trăiesc
În credință și iubire.
Cristian Diaconița
480. Raiul
Raiul este nădejdea
Celui care crede în Hristos,
Locul păcii și-al iubirii,
Departe de orice plâns.
Doamne, nu mă lăsa să uit
Că viața aceasta trece,
Ci ajută-mă să caut
Cele veșnice.
Cristian Diaconița
481. Judecata de Apoi
Când va veni Judecata
Și toate se vor descoperi,
Omul nu va putea ascunde
Ceea ce a fost în inima lui.
Doamne, dă-mi pocăință astăzi,
Cât încă mai am timp,
Ca să mă îndrept înainte
De întâlnirea cu Tine.
Cristian Diaconița
482. Învierea morților
Va veni ziua Învierii,
Când moartea va fi biruită,
Iar Dumnezeu va chema
Pe oameni la viață.
Această nădejde ne întărește
În vremea necazului greu,
Căci știm că moartea nu este
Ultimul cuvânt.
Cristian Diaconița
483. Mormântul
Mormântul este doar o trecere
Pentru omul care crede,
Căci nădejdea lui este Hristos
Și Învierea cea de apoi.
Doamne, când pierd pe cineva drag,
Mângâie-mi inima cu nădejde,
Și ajută-mă să cred
În viața veșnică.
Cristian Diaconița
484. Lumina veșnică
Dincolo de această lume
Există lumina lui Dumnezeu,
O lumină fără apus
Și fără sfârșit.
Doamne, fă sufletul meu
Să dorească această lumină,
Și nu mă lăsa să mă pierd
În întunericul păcatului.
Cristian Diaconița
485. Cetatea cerească
Cetatea cerească așteaptă
Pe cei ce caută pe Dumnezeu,
Nu cu ziduri făcute de oameni,
Ci cu slavă și lumină.
Doamne, călăuzește-mi pașii
Spre patria cea cerească,
Și ajută-mă să nu uit
Că acolo este adevărata casă.
Cristian Diaconița
486. Noul Ierusalim
Noul Ierusalim strălucește
În viziunea sfântă a Apocalipsei,
Ca o cetate a lui Dumnezeu
Plină de slavă și lumină.
Doamne, păstrează în mine
Nădejdea Împărăției Tale,
Și fă-mă vrednic prin har
De lumina cea veșnică.
Cristian Diaconița
487. Râul vieții
Din cetatea lui Dumnezeu
Curge râul vieții,
Iar pomul vieții rodește
Pentru vindecarea neamurilor.
Doamne, adapă-mi sufletul
Cu apa vieții Tale,
Ca să nu mai însetez
După lucrurile trecătoare.
Cristian Diaconița
488. Alfa și Omega
„Eu sunt Alfa și Omega”,
Spune Domnul cel Preasfânt,
Începutul și sfârșitul
A tot ceea ce există.
Doamne, viața mea este
În mâna Ta cea puternică,
De aceea vreau să Te urmez
Până la sfârșit.
Cristian Diaconița
489. Vino, Doamne Iisuse!
„Vino, Doamne Iisuse!”
Este dorința inimii mele,
Să vină Împărăția Ta
Și să se împlinească voia Ta.
Până atunci vreau să veghez,
Să mă rog și să iubesc,
Și să păstrez credința vie
În sufletul meu.
Cristian Diaconița
490. Cerul și pământul
Cerul și pământul trec,
Dar Cuvântul Tău rămâne,
Neschimbat și veșnic viu,
Mai tare decât orice lume.
Doamne, pune Cuvântul Tău
În adâncul inimii mele,
Ca să am temelie tare
În toate zilele vieții.
Cristian Diaconița
491. Crucea și Învierea
Crucea și Învierea
Sunt taina iubirii lui Hristos,
Căci prin moarte a biruit moartea
Și ne-a deschis drumul către viață.
Doamne, când port crucea mea,
Dă-mi nădejdea Învierii,
Ca să nu mă opresc pe drum
Și să merg până la capăt.
Cristian Diaconița
492. Hristos este cu mine
Hristos este cu mine
În bucurie și în plâns,
În ziua luminoasă
Și în noaptea cea grea.
De aceea nu mă tem,
Ci înainte merg cu El,
Căci iubirea Lui mă ține
Și mă ridică din cădere.
Cristian Diaconița
493. Rugăciune pentru România
Doamne, binecuvântează
Pământul nostru românesc,
Casele și familiile
Și oamenii care aici trăiesc.
Dă-ne pace și înțelegere,
Credință, iubire și dreptate,
Și păzește-ne de răutate
Și de orice dezbinare.
Cristian Diaconița
494. Pentru Biserică
Doamne, păzește Biserica Ta
În adevăr și unitate,
Dă-i păstori credincioși
Și popor cu inimă curată.
Fă-ne să rămânem aproape
De Hristos și de Evanghelie,
Și să păstrăm credința vie
În fiecare generație.
Cristian Diaconița
495. Pentru cei plecați
Doamne, fii aproape
De cei plecați departe de casă,
De cei care muncesc în străinătate
Și duc dorul celor dragi.
Păzește-i pe drumuri,
Întărește-i în încercări,
Și adu-i cu pace acasă
Când va veni vremea.
Cristian Diaconița
496. Pentru cei în necaz
Pentru cei care plâng astăzi,
Doamne, fii mângâiere,
Pentru cei care nu mai pot,
Fii putere și răbdare.
Pentru cei care s-au pierdut,
Fii Călăuză către bine,
Iar pentru cei fără nădejde
Aprinde lumina Ta.
Cristian Diaconița
497. Pentru cei adormiți
Doamne, pomenește-i în pace
Pe cei plecați dintre noi,
Și așază sufletele lor
În lumina milei Tale.
Iar nouă, celor rămași,
Dă-ne credință și nădejde,
Ca despărțirea de acum
Să nu fie fără speranță.
Cristian Diaconița
498. Ultima rugăciune
Când ziua vieții mele
Se va apropia de sfârșit,
Doamne, găsește-mă în credință,
Cu sufletul către Tine.
Iartă-mi toate greșelile,
Primește rugăciunea mea,
Și nu mă lăsa niciodată
Departe de iubirea Ta.
Cristian Diaconița
499. Cântarea inimii
Toată viața mea, Iisuse,
Vreau să-Ți cânt și să Te slăvesc,
Să merg pe calea Ta cea sfântă
Și în Tine să nădăjduiesc.
De la prima mea rugăciune
Până la ultimul meu suspin,
Vreau să spun cu inimă sinceră:
„Doamne, al Tău sunt.”
Cristian Diaconița
500. Slavă lui Hristos
Slavă Ție, Iisuse Hristoase,
Fiul Tatălui cel Preasfânt,
Pentru iubirea Ta cea mare
Arătată nouă pe pământ.
Slavă pentru Crucea Ta,
Slavă pentru Înviere,
Slavă pentru veșnica viață
Și pentru sfânta mântuire.
Să răsune peste veacuri
Numele Tău minunat,
Iar în inimile noastre
Să fii veșnic Împărat.
Cu credință și iubire,
Cu nădejde și cu har,
Îți aduc această cântare
Ca pe-un mic și sfânt altar.
Slavă Tatălui și Fiului
Și Sfântului Duh, acum și pururea
Și în vecii vecilor. Amin.
Cristian Diaconița. 500 DE POEZII CREȘTINE
de Cristian Diaconița
Poeziile 451–500
451. Maica Domnului
Preasfântă Maică a Domnului,
Cu smerenie Te cinstim,
Căci L-ai purtat pe Fiul Sfânt
Și către El noi Te privim.
Acoperă-ne cu rugăciunea,
Când trecem prin necaz și greu,
Și roagă-L pe Fiul Tău
Să ne păzească Dumnezeu.
Cristian Diaconița
452. Buna Vestire
Îngerul Gavriil a venit
La Fecioara cea smerită,
Vestindu-i marea taină
A Întrupării lui Hristos.
Maria a primit cu smerenie
Voia Tatălui ceresc,
Iar prin ascultarea ei
S-a deschis calea mântuirii.
Cristian Diaconița
453. Nașterea Domnului
În Betleem, în noaptea sfântă,
Hristos în iesle S-a născut,
Iar cerul a cântat de slavă
Pentru Pruncul cel Preasfânt.
Păstorii au venit să vadă
Minunea cea dumnezeiască,
Iar lumea a primit Lumina
Care avea să o mântuiască.
Cristian Diaconița
454. Steaua
O stea a strălucit pe cer
Și magii au urmat-o,
Căutând Pruncul cel Sfânt
Pe Care Dumnezeu L-a trimis.
Doamne, fii și Tu steaua mea
În noaptea vieții mele,
Și călăuzește-mi pașii
Spre lumina Împărăției Tale.
Cristian Diaconița
455. Betleem
Betleem, cetate mică,
Ai primit pe Împărat,
Nu în palat și nici în slavă,
Ci într-o iesle S-a arătat.
Acolo cerul s-a apropiat
De lumea noastră trecătoare,
Iar Pruncul Iisus ne-a adus
Nădejde, pace și iertare.
Cristian Diaconița
456. Ieslea
În ieslea simplă din Betleem
S-a odihnit Pruncul Sfânt,
Cel prin Care toate sunt făcute,
Domnul cerului și-al pământului.
O, taină mare și adâncă,
Ce mintea nu o poate cuprinde:
Dumnezeu S-a făcut Om
Din iubire pentru oameni.
Cristian Diaconița
457. Păstorii
Păstorii vegheau în noapte
Când îngerii au apărut,
Vestindu-le cu bucurie
Că Mântuitorul S-a născut.
Și au alergat la Betleem
Să vadă minunea cea mare,
Apoi s-au întors slăvind
Pe Dumnezeu cu bucurie.
Cristian Diaconița
458. Magii
Magii au venit de departe
Cu daruri pentru Pruncul Sfânt:
Aur, tămâie și smirnă,
Închinându-se înaintea Lui.
Doamne, primește și de la mine
Darul unei inimi curate,
Pe care să Ți-o ofer
Cu iubire și smerenie.
Cristian Diaconița
459. Irod
Irod s-a temut de Prunc
Și a căutat să-L omoare,
Dar planul lui Dumnezeu
Nu putea fi împiedicat.
Doamne, păzește-mă de frică
Și de răutatea inimii,
Ca să nu lupt împotriva binelui
Din teamă sau din mândrie.
Cristian Diaconița
460. Fuga în Egipt
Iosif a primit poruncă
Să plece cu Pruncul în Egipt,
Iar Maica Domnului și Iisus
Au fost păziți de Dumnezeu.
Doamne, păzește familiile
Care trec prin vremuri grele,
Și fii aproape de cei
Care trebuie să-și lase casa.
Cristian Diaconița
461. Iisus copil
Copil fiind, Iisus creștea
În înțelepciune și har,
Iar viața Sa ne arată
Frumusețea ascultării.
Doamne, învață-i pe copii
Să crească în adevăr și bine,
Cu iubire față de părinți
Și cu credință către Tine.
Cristian Diaconița
462. Iisus în Templu
La Templu, copilul Iisus
Stătea în mijlocul celor învățați,
Ascultând și punând întrebări,
Iar toți erau uimiți.
Doamne, dă-mi și mie dorința
De a cunoaște Cuvântul Tău,
Și să caut adevărul
Cu mintea și cu inima.
Cristian Diaconița
463. Botezul Domnului
În Iordan, Iisus a venit
La Ioan să fie botezat,
Iar cerurile s-au deschis
Și Duhul Sfânt S-a arătat.
Glasul Tatălui S-a auzit,
Mărturisind pe Fiul iubit,
Iar lumea a primit lumina
Sfintei Treimi.
Cristian Diaconița
464. Iordanul
Râul Iordan păstrează taina
Botezului Mântuitorului,
Când Hristos a intrat în ape
Pentru mântuirea oamenilor.
Doamne, amintește-mi mereu
De chemarea botezului meu,
Să trăiesc în credință
Și să rămân aproape de Tine.
Cristian Diaconița
465. Ispitirea în pustie
În pustie, Hristos a postit
Și a fost ispitit de diavol,
Dar Domnul a rămas statornic
În ascultarea față de Tatăl.
Când ispita vine spre mine,
Doamne, dă-mi putere și lumină,
Ca să aleg adevărul
Și să nu cad în păcat.
Cristian Diaconița
466. Chemarea Apostolilor
„Veniți după Mine!”
A fost chemarea lui Hristos,
Iar pescarii și-au lăsat plasele
Și L-au urmat cu credință.
Doamne, când mă chemi și pe mine,
Ajută-mă să nu amân,
Ci să răspund cu inimă sinceră
Și să merg după Tine.
Cristian Diaconița
467. Pescar de oameni
Apostolii erau pescari,
Dar Hristos i-a chemat
Să devină pescari de oameni
Și să vestească Împărăția.
Doamne, fă și viața mea
Un instrument pentru bine,
Ca prin cuvânt și faptă
Să-i apropii pe oameni de Tine.
Cristian Diaconița
468. Predica de pe Munte
Pe munte, Hristos a vorbit
Despre iubire și dreptate,
Despre rugăciune și milă
Și despre Împărăția cerurilor.
Doamne, fă-mi inima atentă
La fiecare cuvânt al Tău,
Ca să nu fiu doar ascultător,
Ci și împlinitor.
Cristian Diaconița
469. Tatăl nostru
Când spun „Tatăl nostru”,
Îmi ridic privirea către cer,
Știind că Dumnezeu ne cheamă
Să fim copiii Săi.
Sfințească-se numele Tău,
Vie Împărăția Ta,
Și fie voia Ta în viața mea,
Precum în cer, așa și pe pământ.
Cristian Diaconița
470. Pâinea cea de toate zilele
Pâinea cea de toate zilele
O cerem de la Dumnezeu,
Știind că fiecare dar
Vine din mâna Sa.
Dar nu vrem doar pâine pentru trup,
Ci și hrană pentru suflet:
Cuvântul lui Dumnezeu
Și iubirea lui Hristos.
Cristian Diaconița
471. Iertarea greșelilor
„Și ne iartă nouă greșelile noastre”
Ne rugăm cu smerenie,
Căci știm că suntem oameni
Și avem nevoie de iertare.
Doamne, ajută-mă să iert
Și să cer iertare când greșesc,
Ca pacea să se întoarcă
În sufletul meu.
Cristian Diaconița
472. Ferește-ne de ispită
Doamne, când ispita vine
Și mă cheamă spre păcat,
Dă-mi putere să spun „nu”
Și să rămân neclintit.
Nu mă lăsa singur în luptă,
Ci fii mereu lângă mine,
Ca să aleg calea cea dreaptă
Și să rămân cu Tine.
Cristian Diaconița
473. Pilda semănătorului
Semănătorul a aruncat
Sămânța peste tot pământul,
Dar numai pământul bun
A adus rod bogat.
Doamne, fă inima mea
Pământ bun și roditor,
Ca să păstrez Cuvântul Tău
Și să-l trăiesc cu folos.
Cristian Diaconița
474. Pilda fiului risipitor
Fiul plecat departe
Și-a risipit toată averea,
Dar când și-a venit în fire
S-a întors la tatăl său.
Doamne, când mă rătăcesc,
Dă-mi putere să mă întorc,
Să-mi recunosc păcatul
Și să primesc iertarea Ta.
Cristian Diaconița
475. Pilda talanților
Nu ascunde darul primit
De la Dumnezeu în pământ,
Ci lucrează cu el spre bine
Și spre folosul tuturor.
Doamne, ajută-mă să folosesc
Tot ceea ce mi-ai dăruit,
Ca la sfârșitul vieții mele
Să pot spune că am rodit.
Cristian Diaconița
476. Pilda celor zece fecioare
Fecioarele au așteptat
Venirea Mirelui în noapte,
Iar cele înțelepte au avut
Untdelemn în candele.
Doamne, ține-mi candela aprinsă,
Să nu-mi pierd credința niciodată,
Ci să fiu pregătit mereu
Pentru întâlnirea cu Tine.
Cristian Diaconița
477. Judecata
Va veni ziua când fiecare
Va da răspuns pentru viața sa,
Pentru binele sau răul
Pe care l-a făcut.
Doamne, ajută-mă să trăiesc
Cu frică sfântă și dreptate,
Făcând binele cât pot
Și fugind de răutate.
Cristian Diaconița
478. Împărăția Cerurilor
Împărăția Cerurilor
Este nădejdea creștinului,
Locul unde durerea încetează
Și bucuria nu mai are sfârșit.
Doamne, ajută-mă să merg
Pe calea către Împărăție,
Și să nu schimb veșnicia
Pentru plăcerile trecătoare.
Cristian Diaconița
479. Viața veșnică
Viața aceasta este trecătoare,
Dar sufletul caută veșnicia,
Căci omul a fost creat
Pentru comuniunea cu Dumnezeu.
Doamne, pune în mine
Dorul după cele cerești,
Și ajută-mă să trăiesc
În credință și iubire.
Cristian Diaconița
480. Raiul
Raiul este nădejdea
Celui care crede în Hristos,
Locul păcii și-al iubirii,
Departe de orice plâns.
Doamne, nu mă lăsa să uit
Că viața aceasta trece,
Ci ajută-mă să caut
Cele veșnice.
Cristian Diaconița
481. Judecata de Apoi
Când va veni Judecata
Și toate se vor descoperi,
Omul nu va putea ascunde
Ceea ce a fost în inima lui.
Doamne, dă-mi pocăință astăzi,
Cât încă mai am timp,
Ca să mă îndrept înainte
De întâlnirea cu Tine.
Cristian Diaconița
482. Învierea morților
Va veni ziua Învierii,
Când moartea va fi biruită,
Iar Dumnezeu va chema
Pe oameni la viață.
Această nădejde ne întărește
În vremea necazului greu,
Căci știm că moartea nu este
Ultimul cuvânt.
Cristian Diaconița
483. Mormântul
Mormântul este doar o trecere
Pentru omul care crede,
Căci nădejdea lui este Hristos
Și Învierea cea de apoi.
Doamne, când pierd pe cineva drag,
Mângâie-mi inima cu nădejde,
Și ajută-mă să cred
În viața veșnică.
Cristian Diaconița
484. Lumina veșnică
Dincolo de această lume
Există lumina lui Dumnezeu,
O lumină fără apus
Și fără sfârșit.
Doamne, fă sufletul meu
Să dorească această lumină,
Și nu mă lăsa să mă pierd
În întunericul păcatului.
Cristian Diaconița
485. Cetatea cerească
Cetatea cerească așteaptă
Pe cei ce caută pe Dumnezeu,
Nu cu ziduri făcute de oameni,
Ci cu slavă și lumină.
Doamne, călăuzește-mi pașii
Spre patria cea cerească,
Și ajută-mă să nu uit
Că acolo este adevărata casă.
Cristian Diaconița
486. Noul Ierusalim
Noul Ierusalim strălucește
În viziunea sfântă a Apocalipsei,
Ca o cetate a lui Dumnezeu
Plină de slavă și lumină.
Doamne, păstrează în mine
Nădejdea Împărăției Tale,
Și fă-mă vrednic prin har
De lumina cea veșnică.
Cristian Diaconița
487. Râul vieții
Din cetatea lui Dumnezeu
Curge râul vieții,
Iar pomul vieții rodește
Pentru vindecarea neamurilor.
Doamne, adapă-mi sufletul
Cu apa vieții Tale,
Ca să nu mai însetez
După lucrurile trecătoare.
Cristian Diaconița
488. Alfa și Omega
„Eu sunt Alfa și Omega”,
Spune Domnul cel Preasfânt,
Începutul și sfârșitul
A tot ceea ce există.
Doamne, viața mea este
În mâna Ta cea puternică,
De aceea vreau să Te urmez
Până la sfârșit.
Cristian Diaconița
489. Vino, Doamne Iisuse!
„Vino, Doamne Iisuse!”
Este dorința inimii mele,
Să vină Împărăția Ta
Și să se împlinească voia Ta.
Până atunci vreau să veghez,
Să mă rog și să iubesc,
Și să păstrez credința vie
În sufletul meu.
Cristian Diaconița
490. Cerul și pământul
Cerul și pământul trec,
Dar Cuvântul Tău rămâne,
Neschimbat și veșnic viu,
Mai tare decât orice lume.
Doamne, pune Cuvântul Tău
În adâncul inimii mele,
Ca să am temelie tare
În toate zilele vieții.
Cristian Diaconița
491. Crucea și Învierea
Crucea și Învierea
Sunt taina iubirii lui Hristos,
Căci prin moarte a biruit moartea
Și ne-a deschis drumul către viață.
Doamne, când port crucea mea,
Dă-mi nădejdea Învierii,
Ca să nu mă opresc pe drum
Și să merg până la capăt.
Cristian Diaconița
492. Hristos este cu mine
Hristos este cu mine
În bucurie și în plâns,
În ziua luminoasă
Și în noaptea cea grea.
De aceea nu mă tem,
Ci înainte merg cu El,
Căci iubirea Lui mă ține
Și mă ridică din cădere.
Cristian Diaconița
493. Rugăciune pentru România
Doamne, binecuvântează
Pământul nostru românesc,
Casele și familiile
Și oamenii care aici trăiesc.
Dă-ne pace și înțelegere,
Credință, iubire și dreptate,
Și păzește-ne de răutate
Și de orice dezbinare.
Cristian Diaconița
494. Pentru Biserică
Doamne, păzește Biserica Ta
În adevăr și unitate,
Dă-i păstori credincioși
Și popor cu inimă curată.
Fă-ne să rămânem aproape
De Hristos și de Evanghelie,
Și să păstrăm credința vie
În fiecare generație.
Cristian Diaconița
495. Pentru cei plecați
Doamne, fii aproape
De cei plecați departe de casă,
De cei care muncesc în străinătate
Și duc dorul celor dragi.
Păzește-i pe drumuri,
Întărește-i în încercări,
Și adu-i cu pace acasă
Când va veni vremea.
Cristian Diaconița
496. Pentru cei în necaz
Pentru cei care plâng astăzi,
Doamne, fii mângâiere,
Pentru cei care nu mai pot,
Fii putere și răbdare.
Pentru cei care s-au pierdut,
Fii Călăuză către bine,
Iar pentru cei fără nădejde
Aprinde lumina Ta.
Cristian Diaconița
497. Pentru cei adormiți
Doamne, pomenește-i în pace
Pe cei plecați dintre noi,
Și așază sufletele lor
În lumina milei Tale.
Iar nouă, celor rămași,
Dă-ne credință și nădejde,
Ca despărțirea de acum
Să nu fie fără speranță.
Cristian Diaconița
498. Ultima rugăciune
Când ziua vieții mele
Se va apropia de sfârșit,
Doamne, găsește-mă în credință,
Cu sufletul către Tine.
Iartă-mi toate greșelile,
Primește rugăciunea mea,
Și nu mă lăsa niciodată
Departe de iubirea Ta.
Cristian Diaconița
499. Cântarea inimii
Toată viața mea, Iisuse,
Vreau să-Ți cânt și să Te slăvesc,
Să merg pe calea Ta cea sfântă
Și în Tine să nădăjduiesc.
De la prima mea rugăciune
Până la ultimul meu suspin,
Vreau să spun cu inimă sinceră:
„Doamne, al Tău sunt.”
Cristian Diaconița
500. Slavă lui Hristos
Slavă Ție, Iisuse Hristoase,
Fiul Tatălui cel Preasfânt,
Pentru iubirea Ta cea mare
Arătată nouă pe pământ.
Slavă pentru Crucea Ta,
Slavă pentru Înviere,
Slavă pentru veșnica viață
Și pentru sfânta mântuire.
Să răsune peste veacuri
Numele Tău minunat,
Iar în inimile noastre
Să fii veșnic Împărat.
Cu credință și iubire,
Cu nădejde și cu har,
Îți aduc această cântare
Ca pe-un mic și sfânt altar.
Slavă Tatălui și Fiului
Și Sfântului Duh, acum și pururea
Și în vecii vecilor. Amin.
LUMINA CRUCII ȘI SABIA LUI CRISTIANUS FEROX
PROLOG
Umbra unui nume vechi
Înainte ca oamenii să fi învățat să-și scrie istoria în cărți, o scriau cu sângele, cu lacrimile și cu faptele lor.
Veacurile au trecut peste oameni asemenea unui râu care nu se întoarce niciodată la izvor. Cetăți puternice au devenit ruine, împărați au murit, steagurile lor au fost coborâte de pe ziduri, iar numele celor care odinioară porunceau unor ținuturi întregi s-au pierdut în tăcerea timpului.
Dar unele nume au rămas.
Unul dintre acestea era Spartacus.
Se povestea despre el că fusese un om care nu se plecase cu ușurință în fața puterii și care dorise libertatea. Viața lui fusese zbuciumată, plină de primejdii și lupte. Însă, odată cu trecerea generațiilor, povestea lui căpătase alte înțelesuri.
Într-o ramură îndepărtată a neamului său, numele fusese transmis din tată în fiu, până când, după multe veacuri, ajunse într-un ținut românesc ascuns între munți.
Acolo, într-o casă veche de lemn, lângă o biserică zidită în piatră, se născu un copil.
Era anul 18—.
În noaptea nașterii sale, peste sat căzuse o ninsoare mare. Vântul izbea ferestrele, iar crengile brazilor se plecau sub greutatea zăpezii.
În bisericuța satului ardea o singură candelă.
Preotul satului, părintele Nicolae, stătea înaintea icoanei Maicii Domnului și se ruga.
La casa de la marginea satului, copilul plângea.
Bunicul său îl privi îndelung.
— Cum îl veți numi?
Tatăl copilului tăcu.
Mama îl ținea la piept.
Bătrânul se apropie de leagăn și făcu semnul crucii.
— Cristianus, spuse el.
— Cristianus?
— Da. Pentru că numele acesta să-i amintească mereu că este creștin.
Apoi se opri.
— Iar dacă va avea nevoie de tărie, să-și amintească de strămoșul nostru.
Tatăl îl privi.
— Spartacus?
Bătrânul încuviință.
— Dar copilul acesta să nu moștenească doar sabia lui. Să moștenească și dorința de dreptate.
Afară, vântul urla.
În biserică, candela continua să ardă.
Copilul încetă să plângă.
Și nimeni nu știa atunci că, peste ani, numele lui avea să fie rostit prin munți:
Cristianus Ferox.
---
CAPITOLUL I
Copilul din satul dintre munți
Satul se numea Valea Luminii.
Nu era mare. Avea case răspândite de-a lungul unui râu limpede, iar deasupra lui se ridicau munții, acoperiți cu păduri dese.
Primăvara, livezile se umpleau de flori.
Vara, pășunile erau verzi.
Toamna, munții se îmbrăcau în aramă.
Iarna, satul devenea aproape nevăzut sub zăpadă.
În centrul lui se afla biserica.
Era veche, dar frumoasă. Zidurile ei albe erau împodobite cu picturi în stil bizantin. Deasupra intrării se afla o cruce de piatră.
Cristianus crescuse privind-o.
De mic copil era diferit de ceilalți.
Nu pentru că ar fi fost mai puternic.
Nu pentru că ar fi fost mai înțelept.
Ci pentru că întreba mereu.
— De ce?
De ce răsare soarele?
De ce oamenii se ceartă?
De ce există războaie?
De ce unii oameni sunt bogați, iar alții săraci?
De ce trebuie omul să ierte?
Bunicul său, bătrânul Andrei, îi răspundea răbdător.
Într-o seară, când Cristianus avea aproape șaisprezece ani, cei doi stăteau lângă sobă.
Bunicul ținea în mână o carte veche.
— Bunicule, este adevărat ce se spune despre Spartacus?
Bătrânul ridică privirea.
— Unele lucruri sunt adevărate. Altele au fost schimbate de oameni.
— Și ce a fost cu adevărat?
Bunicul închise cartea.
— A fost un om care a vrut să fie liber.
Cristianus tăcu.
— Dar libertatea nu este numai să nu ai lanțuri, continuă bătrânul. Poți să fii liber în trup și rob în suflet.
— Cum?
— Prin ură. Prin lăcomie. Prin răzbunare. Prin mândrie.
Cristianus privi focul.
— Atunci care este adevărata libertate?
Bătrânul făcu semnul crucii.
— Să poți face binele chiar atunci când ai puterea să faci răul.
Cuvintele acestea aveau să rămână în mintea tânărului pentru tot restul vieții.
---
CAPITOLUL II
Strămoșul și sabia
Într-o noapte, Cristianus intră în podul casei.
Căuta o lampă veche.
Într-un colț, sub câteva pături, descoperi un cufăr.
Era acoperit de praf.
Pe capac era sculptată o cruce.
Cristianus îl chemă pe bunicul său.
Bătrânul veni încet.
Când văzu cufărul, chipul i se schimbă.
— Unde l-ai găsit?
— Aici.
Bătrânul rămase nemișcat.
— Nu trebuia să-l vezi încă.
— De ce?
După câteva clipe, bătrânul deschise cufărul.
Înăuntru se afla o mantie veche, câteva manuscrise și o sabie.
Nu era împodobită cu aur.
Era simplă.
Lama purta urmele timpului.
Cristianus o privi.
— A cui este?
— A fost transmisă din generație în generație.
— A lui Spartacus?
Bătrânul clătină din cap.
— Nu pot spune că aceasta a fost sabia lui. Adevărul este mai complicat. Este o sabie păstrată de urmașii săi.
Cristianus întinse mâna.
— Pot s-o ating?
Bunicul încuviință.
Tânărul luă sabia.
Era grea.
— Nu o purta pentru mândrie, îi spuse bătrânul. Și nici pentru răzbunare.
— Atunci pentru ce?
— Pentru apărarea celor care nu se pot apăra singuri.
Cristianus privi crucea sculptată pe mâner.
— Și dacă trebuie să aleg între sabie și cruce?
Bătrânul zâmbi trist.
— Atunci să alegi crucea.
---
CAPITOLUL III
Străinul
Într-o dimineață de toamnă, un călăreț apăru la marginea satului.
Calul era obosit.
Haina călătorului era ruptă.
La brâu purta un mic medalion.
Cristianus îl întâlni lângă fântână.
— Ești străin?
— Da.
— De unde vii?
Omul îl privi atent.
— Dinspre răsărit.
— Și unde mergi?
— Spre mănăstirea Sfântului Ioan.
Cristianus se încruntă.
— Mănăstirea aceea este părăsită.
Străinul zâmbi.
— Așa spun oamenii.
— Și nu este adevărat?
— Uneori, Cristianus, oamenii văd doar ceea ce vor să vadă.
Tânărul tresări.
— De unde îmi știi numele?
Străinul nu răspunse.
Se urcă pe cal.
Înainte să plece, aruncă spre Cristianus o mică bucată de pergament.
Tânărul o prinse.
Pe ea era desenată o cruce.
Sub cruce se afla o inscripție:
„Caută lumina acolo unde întunericul este mai adânc.”
Cristianus privi în urma călărețului.
Atunci înțelese că ceva se schimbase.
---
CAPITOLUL IV
Chemarea
În aceeași seară, Cristianus merse la biserică.
Părintele Nicolae îl găsi în fața icoanei Mântuitorului.
— Ce ai?
Tânărul îi povesti tot.
Preotul ascultă fără să-l întrerupă.
Apoi merse la un dulap vechi și scoase un manuscris.
— Mă temeam că ziua aceasta va veni.
— Ce este?
— O hartă.
Cristianus deschise manuscrisul.
Era desenată o parte din munți.
Pe hartă apărea o cetate.
Deasupra ei era scris:
CETATEA SFINTEI LUMINI.
— Există?
— Odinioară a existat.
— Și acum?
Părintele Nicolae îl privi.
— Poate că există încă.
— Trebuie să merg acolo.
— Nu trebuie să pleci doar pentru că te cheamă aventura.
— Atunci de ce?
Preotul îi răspunse:
— Pentru că uneori Dumnezeu ne pune înainte un drum, dar nu ne obligă să-l urmăm. Alegerea rămâne a noastră.
Cristianus își plecă privirea.
— Voi pleca.
Părintele Nicolae îi puse mâna pe umăr.
— Atunci pleacă în pace. Dar amintește-ți: cea mai grea călătorie nu este prin munți.
— Ci prin suflet?
Preotul zâmbi.
— Ai început să înțelegi.
---
CAPITOLUL V
Călătoria
A doua zi, Cristianus părăsi satul.
Purta o mantie simplă, o traistă, manuscrisul și crucea primită de la bunicul său.
Sabia rămăsese acasă.
Nu pentru că se temea de ea.
Ci pentru că încă nu înțelegea de ce fusese păstrată.
Mergea de ore întregi când auzi un glas.
— Așteaptă!
Se întoarse.
Era un tânăr de aceeași vârstă.
Avea părul negru și purta un toiag.
— Cine ești?
— Matei.
— Unde mergi?
— Oriunde mă duce drumul.
Cristianus zâmbi.
— Nu este un răspuns.
— Nici întrebarea ta nu a fost prea bună.
Cei doi râseră.
Din acel moment, drumurile lor se uniră.
Mai târziu aveau să li se alăture și alții.
Un călugăr bătrân, pe nume Ilarion.
O fată curajoasă numită Ana.
Și un fost soldat, Damian, care purta în suflet amintirea unor vremuri grele.
Împreună aveau să formeze un grup pe care oamenii îl vor numi mai târziu:
Călătorii Luminii.
---
CAPITOLUL VI
Pădurea fără ecou
După trei zile, ajunseră într-o pădure despre care oamenii spuneau că nu are ecou.
— De ce? întrebă Ana.
Călugărul Ilarion răspunse:
— Pentru că pădurea aceasta ascunde multe taine.
— Pădurile nu ascund taine, spuse Matei.
— Oamenii le ascund.
În aceeași noapte, auziră pași.
Cristianus se ridică.
— Cine este acolo?
Nimeni nu răspunse.
Se auziră din nou pașii.
Apoi o voce:
— Întoarceți-vă!
Damian puse mâna pe arma sa.
Cristianus ridică mâna.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că nu știm cine este.
Din întuneric apăru un bătrân.
— Căutați cetatea.
Nu era o întrebare.
— Da, răspunse Cristianus.
Bătrânul îi privi.
— Atunci trebuie să treceți prin vale.
— Ce se află acolo?
— Frica voastră.
Apoi dispăru între copaci.
---
CAPITOLUL VII
Valea fricii
Valea era acoperită de ceață.
Fiecare dintre ei începu să vadă lucruri diferite.
Matei își văzu casa arzând.
Ana își văzu familia plecând.
Damian își văzu trecutul.
Cristianus îl văzu pe bunicul său.
— Cristianus!
Tânărul se apropie.
— Bunicule?
Chipul bătrânului era trist.
— Întoarce-te.
— De ce?
— Pentru că vei pierde tot.
Cristianus făcu un pas.
Apoi se opri.
Își aminti cuvintele părintelui Nicolae.
„Cea mai grea călătorie este prin suflet.”
Cristianus își făcu semnul crucii.
— Nu te voi urma.
Imaginea dispăru.
Ceața începu să se ridice.
În fața lor apăru drumul.
Ilarion zâmbi.
— Frica poate fi puternică.
Cristianus răspunse:
— Dar nu trebuie să ne conducă.
---
CAPITOLUL VIII
Cetatea Sfântă
După multe zile de mers, ajunseră la o stâncă uriașă.
În spatele ei se ridicau ziduri.
Cetatea exista.
Era magnifică.
Turnurile erau acoperite cu piatră albă.
Pe ziduri se vedeau cruci.
În centru se ridica o biserică mare, cu cupole asemenea celor din vechile cetăți bizantine.
Deasupra porții era scris:
„Adevărul este lumină.”
Poarta se deschise.
Un călugăr îi întâmpină.
— Cristianus Ferox.
Tânărul rămase nemișcat.
— Mă cunoașteți?
— Te așteptam.
— De când?
— De mulți ani.
— Dar eu m-am născut acum șaisprezece ani.
Călugărul zâmbi.
— Nu pe tine te așteptam.
Cristianus nu înțelese.
— Ci pe alegerea pe care o vei face.
---
CAPITOLUL IX
Manuscrisul
În adâncul cetății se afla o bibliotecă.
Pereții erau plini de manuscrise.
Acolo, Cristianus găsi o carte despre neamul său.
Citi despre Spartacus.
Despre generațiile care au urmat.
Despre oameni care au fugit din calea războaielor.
Despre oameni care au ajuns în ținuturile de la Dunăre.
Și, la sfârșit, găsi numele său.
Cristianus Ferox.
— Cum este posibil?
Călugărul Ilarion răspunse:
— Nu este scris destinul tău.
— Atunci ce este?
— O avertizare.
În manuscris era scris:
„Va veni un om care va avea puterea de a alege între răzbunare și iertare, între mândrie și smerenie, între întuneric și lumină.”
Cristianus închise cartea.
— Și ce trebuie să fac?
Călugărul răspunse:
— Asta numai tu poți hotărî.
---
CAPITOLUL X
Întoarcerea umbrei
În aceeași noapte, clopotele cetății începură să bată.
Nu era sărbătoare.
Era primejdie.
Pe dealurile din depărtare apăruseră torțe.
Un grup de oameni se apropia.
Damian privi zidurile.
— Sunt mulți.
Cristianus întrebă:
— Cine sunt?
Un călugăr răspunse:
— Oameni care caută manuscrisul.
— De ce?
— Pentru puterea lui.
Cristianus strânse crucea în palmă.
— O carte nu dă putere.
Ilarion îl privi.
— Uneori oamenii cred că puterea se află în ceea ce pot controla.
Cristianus răspunse:
— Atunci trebuie să-i oprim fără să devenim asemenea lor.
---
CAPITOLUL XI
Noaptea cetății
Noaptea fu lungă.
Oamenii cetății se adunară împreună.
Nu pentru cucerire.
Nu pentru răzbunare.
Ci pentru apărare.
Cristianus își aminti de sabia din casa bunicului.
Pentru prima dată înțelese de ce fusese păstrată.
Nu ca simbol al urii.
Ci ca simbol al responsabilității.
Când zorii apărură, primejdia trecuse.
Cetatea rămăsese în picioare.
Dar Cristianus știa că aventura sa abia începea.
---
CAPITOLUL XII
Drumul spre casă
După ce află adevărul despre manuscris, Cristianus hotărî să se întoarcă.
— De ce pleci? îl întrebă călugărul.
— Pentru că lumina nu trebuie ascunsă într-o cetate.
— Unde trebuie dusă?
Cristianus privi spre munți.
— Acolo unde oamenii au nevoie de ea.
Și astfel începu drumul spre casă.
Dar nu mai era copilul care plecase.
Se întorcea un tânăr care învățase că adevăratul curaj nu înseamnă să nu-ți fie frică.
Înseamnă să faci ceea ce este drept chiar și atunci când ți-e frică.
---
EPILOG
Numele care a rămas
Anii trecură.
Cristianus Ferox deveni cunoscut în multe sate.
Dar nu ca un cuceritor.
Oamenii îl numeau:
„Purtătorul Luminii.”
A construit școli.
A ajutat biserici.
A ridicat case pentru cei săraci.
A apărat oamenii atunci când au fost nedreptățiți.
Iar sabia strămoșilor săi nu a fost folosită pentru răzbunare.
A fost așezată într-o biserică, lângă o cruce.
Sub ea a fost scris:
„Puterea fără iubire naște frică.
Curajul fără înțelepciune naște pierzare.
Dar curajul unit cu credința poate aprinde o lumină în cele mai întunecate vremuri.”
Și astfel, povestea lui Spartacus nu se sfârși cu Spartacus.
Ea continuă peste veacuri.
Nu prin sânge.
Nu prin război.
Ci prin memoria unui neam și prin alegerile oamenilor care vin după el.
Iar într-o seară, când Cristianus era deja bătrân, stătea în fața bisericii din Valea Luminii.
Un copil îl întrebă:
— Bunicule Cristianus, ai fost vreodată speriat?
Bătrânul zâmbi.
— De multe ori.
— Și atunci cum ai fost curajos?
Cristianus privi spre crucea de deasupra bisericii.
— Curajul nu înseamnă să nu te temi.
— Atunci ce înseamnă?
Bătrânul răspunse:
— Să nu lași frica să hotărască în locul tău.
Clopotul începu să bată.
Soarele cobora după munți.
Lumina aurie se așeză peste sat, peste case, peste păduri și peste vechea biserică.
Cristianus își făcu semnul crucii.
Și pentru o clipă i se păru că vede, undeva departe, pe creasta muntelui, umbra unui călător.
Un om dintr-un alt veac.
Un om care purtase cândva numele Spartacus.
Cristianus zâmbi.
Apoi șopti:
— Odihnește-te, strămoșule. Drumul merge mai departe.
Iar clopotul bătu din nou.
Sfârșit.
500 de Poezii Creștine 251–300
251. Împărăția Cerurilor
Dincolo de lumea trecătoare
Există-o veșnică lumină,
Unde sufletul găsește pace
Și dragostea nu se termină.
Doamne, ajută-mă să caut
Împărăția Ta mereu,
Să nu iubesc mai mult lumea
Decât pe Tine, Dumnezeu.
Cristian Diaconița
252. Viața veșnică
Viața aceasta trece repede
Ca o clipă într-un vis,
Dar nădejdea mea rămâne
În Hristos, Cel ce a promis.
Doamne, păstrează-mi sufletul
În credință și iubire,
Ca să pot primi, prin mila Ta,
Darul vieții fără sfârșire.
Cristian Diaconița
253. Ziua Judecății
Va veni o zi în care
Fiecare om va sta
Înaintea lui Dumnezeu
Și faptele și le va vedea.
De aceea vreau de astăzi
Să trăiesc cu suflet curat,
Să iubesc și să fac bine
Cât timp încă mi-ai lăsat.
Cristian Diaconița
254. Judecătorul drept
Tu ești Judecătorul lumii,
Drept și fără de păcat,
Și cunoști fiecare inimă
Și tot ce omul a lucrat.
Doamne, nu mă lăsa în rău,
Ci întoarce-mă mereu,
Ca în ziua judecății
Să găsesc mila Ta.
Cristian Diaconița
255. Cartea vieții
Înaintea Ta, Doamne Sfinte,
Nimic nu poate fi ascuns,
Tu cunoști fiecare faptă
Și fiecare gând ascuns.
Scrie, Doamne, în inima mea
Credința, dragostea și pacea,
Ca numele meu să rămână
În cartea vieții prin harul Tău.
Cristian Diaconița
256. Îngerul păzitor
Îngerul meu păzitor
Mă însoțește zi și noapte,
Mă îndeamnă către bine
Și mă ferește de păcate.
Doamne, păzește-mă prin el
De primejdii și ispite,
Și condu-mă pe calea dreaptă
Către cele fericite.
Cristian Diaconița
257. Glasul îngerilor
În cer se-aude cântare
De îngeri înaintea Ta,
Iar sufletul meu dorește
Să Te slăvească asemenea.
Primește, Doamne, cântarea mea,
Chiar dacă este mică și smerită,
Căci vine dintr-o inimă
Care Te caută necontenit.
Cristian Diaconița
258. Heruvimii
Heruvimii Te slăvesc, Doamne,
Înaintea tronului ceresc,
Iar eu, un om atât de mic,
Cu smerenie Te iubesc.
Învață-mă să Te slăvesc
Prin tot ce fac și tot ce spun,
Și să păstrez în viața mea
Un suflet sincer și bun.
Cristian Diaconița
259. Serafimii
Serafimii cântă neîncetat:
„Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul!”
Iar cerul se umple de slavă
Înaintea Celui Preaînalt.
Doamne, fă și inima mea
Un altar de rugăciune,
În care numele Tău sfânt
Să fie mereu în cântare.
Cristian Diaconița
260. Sfânta Treime
Slavă Tatălui Celui veșnic,
Slavă Fiului iubit,
Slavă Duhului Sfânt,
Dumnezeului cel desăvârșit.
O singură dumnezeire,
Trei Persoane în iubire,
Taină sfântă și adâncă
Ce ne cheamă la mântuire.
Cristian Diaconița
261. Tatăl nostru
Tatăl nostru din ceruri,
Numele Tău fie sfințit,
Vie Împărăția Ta,
Iar voia Ta să fie împlinită.
Pâinea noastră dă-ne astăzi,
Iartă-ne greșelile noastre,
Și păzește-ne de rău,
Doamne, în toate zilele noastre.
Cristian Diaconița
262. Împărate Ceresc
Împărate Ceresc, Mângâietorule,
Duhul Adevărului cel Sfânt,
Vino și locuiește-n noi
Și curăță-ne de tot păcatul.
Mântuiește, Bunule, sufletele noastre
Și fă-ne vrednici de iubirea Ta,
Ca să trăim în pace și credință
Sub lumina harului Tău.
Cristian Diaconița
263. Preasfânta Treime
Preasfântă Treime, miluiește-ne,
Doamne, curăță păcatele noastre,
Stăpâne, iartă fărădelegile noastre,
Sfinte, cercetează și vindecă slăbiciunile noastre.
Pentru numele Tău cel sfânt,
Miluiește-ne și ne mântuiește,
Și dă-ne pace în suflet
Și lumină în viață.
Cristian Diaconița
264. Crezul
Cred în Tatăl cel Atotputernic,
Creatorul cerului și al pământului,
Și în Iisus Hristos, Fiul Său,
Care pentru noi S-a întrupat.
Cred în Duhul Sfânt, în Biserică,
În învierea morților și viața veșnică,
Și mărturisesc cu credință
Nădejdea mântuirii.
Cristian Diaconița
265. Iisus Hristos
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
A venit în lume pentru noi,
Să ne ridice din păcat
Și să ne ducă spre lumină.
El este Domn și Mântuitor,
El este Calea către Tatăl,
Și cine crede cu iubire
Găsește viață în Hristos.
Cristian Diaconița
266. Nașterea Domnului
În Betleem, în noaptea sfântă,
S-a născut Pruncul cel Preasfânt,
Iar îngerii cântau în ceruri
Și pace vesteau pe pământ.
Maica Domnului Îl privea
Cu dragoste și cu smerenie,
Iar lumea primea în acea noapte
Lumina mântuirii.
Cristian Diaconița
267. Peștera din Betleem
Într-o peșteră smerită
S-a arătat Lumina lumii,
Nu într-un palat împărătesc,
Ci în simplitatea unei iesle.
Doamne, învață-mă smerenia
Pe care ai arătat-o nouă,
Și fă-mi inima asemenea
Peșterii ce Te-a primit.
Cristian Diaconița
268. Magii
Trei magi au venit de departe
Urmând lumina stelei sfinte,
Aducând daruri Pruncului
Și plecându-se înaintea Lui.
Și noi să venim cu inimă curată
Înaintea lui Hristos,
Aducându-I drept dar viața
Și iubirea noastră.
Cristian Diaconița
269. Steaua
Steaua din Betleem a luminat
Drumul celor ce Te căutau,
Și i-a condus până la Pruncul
Pe care îngerii Îl lăudau.
Fii și pentru mine, Doamne,
Steaua care-mi arată drumul,
Când nu mai știu unde să merg
Și sufletul îmi este tulburat.
Cristian Diaconița
270. Maica Domnului
Preacurată Maică a Domnului,
Tu ai primit vestea cea sfântă
Și ai răspuns cu smerenie
Chemării lui Dumnezeu.
Roagă-te pentru noi, Marie,
Când suntem slabi și încercați,
Și condu-ne mereu spre Fiul Tău,
Iisus Hristos, Mântuitorul.
Cristian Diaconița
271. Buna Vestire
Îngerul a venit la Maria
Și i-a vestit taina cea mare:
Că din ea Se va naște Hristos,
Mântuitorul omenirii.
Prin ascultarea ei smerită
A venit în lume Mântuitorul,
Iar noi să învățăm de la dânsa
Credința și ascultarea.
Cristian Diaconița
272. Elisabeta
Elisabeta a primit cu bucurie
Vizita Maicii Domnului,
Iar pruncul din pântecele ei
A tresăltat de bucurie.
Doamne, fă și inima mea
Să tresalte când Te simte aproape,
Și să recunoască în orice clipă
Prezența Ta cea sfântă.
Cristian Diaconița
273. Ioan Botezătorul
Ioan Botezătorul a strigat
În pustiu către oameni:
„Pregătiți calea Domnului
Și îndreptați cărările Lui!”
Ajută-mă și pe mine, Doamne,
Să-mi îndrept calea vieții,
Să las păcatul în urmă
Și să Te primesc în inimă.
Cristian Diaconița
274. Iordanul
La râul Iordanului, Hristos
A venit să Se boteze,
Iar cerurile s-au deschis
Și Duhul Sfânt S-a arătat.
Glasul Tatălui a mărturisit
Iubirea pentru Fiul Său,
Iar noi primim prin această taină
Chemarea către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
275. Botezul
Prin Botez omul începe
Un drum nou în Dumnezeu,
Lăsând în urmă păcatul
Și primind harul Său.
Doamne, ajută-mă să păstrez
Curată credința primită,
Și să nu uit niciodată
Chemarea Ta cea sfântă.
Cristian Diaconița
276. Pustia
În pustie, Hristos a stat
În post și rugăciune,
Biruitor asupra ispitei
Și statornic în misiunea Sa.
Când vin ispitele la mine,
Dă-mi putere, Doamne Sfinte,
Să aleg adevărul Tău
Și să nu cad în înșelare.
Cristian Diaconița
277. Ispitirea
Vrăjmașul L-a ispitit pe Hristos,
Dar Domnul a rămas neclintit,
Arătându-ne nouă tuturor
Cum răul poate fi biruit.
Când ispita mă încearcă,
Dă-mi putere să spun „nu”,
Și să aleg întotdeauna
Calea care duce spre Dumnezeu.
Cristian Diaconița
278. Chemarea
Hristos îi cheamă pe oameni
Să-L urmeze pe calea Sa,
Să lase în urmă păcatul
Și să-și schimbe viața.
Doamne, aud și eu chemarea
Și vreau să-Ți urmez pașii,
Cu credință și cu iubire
În toate zilele mele.
Cristian Diaconița
279. Pescarul
Pescarul și-a lăsat mreaja
Când Hristos l-a chemat,
Și a pornit fără teamă
Pe drumul cel minunat.
Învață-mă și pe mine, Doamne,
Să las ceea ce mă ține,
Și să Te urmez cu credință
Oriunde mă vei chema.
Cristian Diaconița
280. Apostolii
Doisprezece oameni simpli
Au devenit vestitori ai credinței,
Purtând în lume Evanghelia
Și numele lui Hristos.
Doamne, arată-mi și mie
Cum pot face bine în lume,
Prin cuvânt, prin faptă și iubire
În numele Tău cel sfânt.
Cristian Diaconița
281. Petru
Petru a fost pescar simplu,
Dar Hristos l-a chemat la Sine,
Și el a lăsat mrejele
Pentru o misiune mai mare.
Doamne, chiar dacă sunt slab,
Dacă mă chemi, vreau să vin,
Și să lucrez cu credință
Pentru binele aproapelui.
Cristian Diaconița
282. Andrei
Andrei, cel dintâi chemat,
L-a găsit pe Hristos și-a vestit
Cu bucurie fratelui său
Că L-a aflat pe Mesia.
Învață-ne să nu păstrăm
Credința doar pentru noi,
Ci să vestim prin viața noastră
Binele către cei din jur.
Cristian Diaconița
283. Toma
Toma s-a îndoit o vreme,
Dar când L-a întâlnit pe Domnul
A mărturisit cu credință
Învierea lui Hristos.
Doamne, când apar îndoieli,
Nu mă lăsa să mă îndepărtez,
Ci ajută-mă să caut adevărul
Și să rămân aproape de Tine.
Cristian Diaconița
284. Filip
Filip L-a întâlnit pe Hristos
Și a mers să-i spună lui Natanael
Că L-a găsit pe Cel promis,
Pe Mântuitorul lumii.
Doamne, pune în mine bucuria
De a Te mărturisi cu dragoste,
Nu prin ceartă sau mândrie,
Ci printr-o viață curată.
Cristian Diaconița
285. Natanael
Natanael a venit să vadă
Și L-a întâlnit pe Hristos,
Iar îndoiala lui s-a schimbat
Într-o mărturisire de credință.
Doamne, ajută-mă să caut
Adevărul cu inimă sinceră,
Și când îl voi găsi,
Să nu mă mai despart de Tine.
Cristian Diaconița
286. Matei
Matei stătea la vamă
Când Hristos l-a chemat,
Iar el a lăsat totul în urmă
Și după Domnul a plecat.
Aceasta-mi arată, Doamne,
Că omul se poate schimba,
Când primește chemarea Ta
Și răspunde cu credință.
Cristian Diaconița
287. Marcu
Marcu a vestit Evanghelia
Despre Hristos, Mântuitorul,
Și a lăsat Bisericii
O mărturie despre Domnul.
Doamne, fă și viața mea
O mică mărturie curată,
Prin care oamenii să vadă
Lumina Evangheliei Tale.
Cristian Diaconița
288. Luca
Luca a scris despre Hristos
Și despre faptele Apostolilor,
Păstrând pentru Biserică
Mărturia sfântă a credinței.
Doamne, ajută-mă să citesc
Cuvântul cu inimă deschisă,
Ca să înțeleg mai bine
Calea pe care Tu mă chemi.
Cristian Diaconița
289. Ioan Evanghelistul
Ioan a vorbit despre Cuvântul
Care era dintru început,
Și despre lumina adevărată
Care în lume a venit.
Doamne, fă-mă să înțeleg
Taina iubirii Tale mari,
Și să rămân în lumina Ta
În toate zilele mele.
Cristian Diaconița
290. Evanghelia după Matei
Matei ne vestește despre Hristos,
Împăratul și Mesia,
Cel promis de prooroci
Pentru mântuirea lumii.
Doamne, deschide-mi mintea
Când citesc Evanghelia,
Ca să înțeleg Cuvântul Tău
Și să-l trăiesc cu credință.
Cristian Diaconița
291. Evanghelia după Marcu
Marcu vestește cu putere
Faptele și minunile Domnului,
Arătând lumii pe Hristos
Ca Fiul lui Dumnezeu.
Fă-mi, Doamne, inima atentă
La fiecare cuvânt citit,
Ca Evanghelia să devină
Viață în sufletul meu.
Cristian Diaconița
292. Evanghelia după Luca
Luca ne vestește iubirea
Lui Hristos pentru cei pierduți,
Pentru săraci și pentru oameni
Ce caută să fie mântuiți.
Doamne, fă-mă milostiv
Cu cei pe care-i întâlnesc,
Ca prin iubirea mea smerită
Să mă apropii de Hristos.
Cristian Diaconița
293. Evanghelia după Ioan
Ioan ne vestește despre Cuvânt,
Despre lumină și iubire,
Despre Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Venit în lume pentru mântuire.
Să păstrez în inima mea
Cuvintele Evangheliei sfinte,
Ca ele să-mi fie mereu
Lumină înainte.
Cristian Diaconița
294. Cuvântul s-a făcut trup
Cuvântul S-a făcut trup
Și a locuit printre oameni,
Iar slava Sa s-a arătat
Celui ce crede cu iubire.
Taină mare și minunată,
Pe care mintea n-o cuprinde,
Dar inima o poate primi
Prin credință și smerenie.
Cristian Diaconița
295. Apa prefăcută în vin
La nunta din Cana Galileii
Hristos a făcut o minune,
Prefăcând apa în vin
Și arătând slava Sa.
Doamne, transformă și viața mea
Când este goală și lipsită,
Și umple-o cu harul Tău
Și cu iubirea Ta sfințită.
Cristian Diaconița
296. Cana Galileii
În Cana Galileii s-a arătat
Un început al minunilor Domnului,
Iar ucenicii au văzut
Slava lui Iisus Hristos.
Doamne, fă și din casa mea
Un loc al păcii și iubirii,
În care să fie mereu
Prezența și binecuvântarea Ta.
Cristian Diaconița
297. Samariteanca
La fântână, Hristos a vorbit
Cu femeia din Samaria,
Și i-a vestit despre apa vie
Care poate potoli setea sufletului.
Doamne, dă-mi și mie
Apa vie a harului Tău,
Ca să nu mai caut viața
În lucruri care trec.
Cristian Diaconița
298. Apa cea vie
Cine bea din apa lumii
Va înseta din nou mereu,
Dar cine primește apa vie
Găsește viață în Dumnezeu.
Doamne, satură-mi sufletul
Cu iubirea Ta cea mare,
Ca să nu mai caut fericirea
În lucruri trecătoare.
Cristian Diaconița
299. Pâinea vieții
Hristos este Pâinea Vieții,
Hrana sufletului flămând,
Și cine vine către El
Găsește viață din belșug.
Doamne, hrănește-mă cu har
Și păstrează-mi credința vie,
Ca sufletul meu să nu piară
Departe de Împărăția Ta.
Cristian Diaconița
300. Lumina lumii
Hristos este Lumina lumii,
Și cine-L urmează nu rămâne
În întunericul păcatului,
Ci merge spre viața veșnică.
Doamne, luminează-mi pașii,
Luminează-mi inima mereu,
Ca în toate zilele vieții
Să merg cu Tine, Dumnezeu.
Cristian Diaconița. 500 DE POEZII CREȘTINE
de Cristian Diaconița
Poeziile 301–350
301. Hristos, Lumina mea
Când lumea pare întunecată
Și drumul meu nu-l mai zăresc,
Ridic privirea către Tine,
Iisuse, Doamne, și Te chem.
Tu ești lumina mea cea vie,
Tu ești nădejdea mea mereu,
Și chiar în noaptea cea mai grea
Mă ține mâna Ta, Dumnezeu.
Cristian Diaconița
302. Sub Crucea Ta
Sub Crucea Ta mă plec, Iisuse,
Cu sufletul îndurerat,
Și văd iubirea Ta cea mare
Pentru omul vinovat.
Nu merit jertfa Ta cea sfântă,
Dar Tu ai mers până la sfârșit,
Ca omul să găsească iarăși
Drumul spre Tatăl infinit.
Cristian Diaconița
303. Golgota
Pe Golgota, sub cerul greu,
Hristos purta păcatul lumii,
Iar Crucea Sa a devenit
Semn al iubirii și-al minunii.
Acolo sângele cel sfânt
A curs pentru întreaga lume,
Iar noi primim prin jertfa Sa
Nădejdea vieții fără moarte.
Cristian Diaconița
304. Învierea
Hristos a înviat din morți,
Biruitor asupra morții,
Și piatra nu L-a putut ține
În întunericul mormântului.
Hristos a înviat cu slavă,
Iar cerul s-a umplut de lumină,
Și pentru noi s-a deschis iar
Nădejdea vieții celei veșnice.
Cristian Diaconița
305. Hristos a înviat!
Hristos a înviat, creștine!
Să cânte cerul și pământul,
Să fie plină de lumină
Și casa, sufletul și gândul.
Hristos a biruit moartea,
Iar noi cu bucurie spunem:
„Adevărat a înviat Hristos!”
Și slavă Lui aducem.
Cristian Diaconița
306. Mormântul gol
Femeile au venit la mormânt
În zorii zilei celei sfinte,
Dar piatra era dată la o parte,
Iar trupul Domnului nu era.
Îngerul le-a vestit minunea:
„Nu este aici, a înviat!”
Și lumea întreagă a primit
Vestea vieții fără de sfârșit.
Cristian Diaconița
307. Maria Magdalena
Maria Magdalena a venit
Cu lacrimi la mormântul gol,
Dar L-a întâlnit pe Domnul
Și inima i s-a umplut de dor.
Doamne, când și eu sunt întristat,
Arată-mi lumina Învierii,
Ca să nu rămân în întuneric,
Ci să găsesc bucuria Ta.
Cristian Diaconița
308. Ucenicii la Emaus
Pe drumul către Emaus
Doi ucenici mergeau întristați,
Dar Hristos li S-a alăturat
Și ochii lor au fost luminați.
Doamne, mergi și Tu cu mine
Pe drumul vieții mele,
Și deschide-mi ochii inimii
Ca să Te recunosc în toate.
Cristian Diaconița
309. Frângerea pâinii
Când pâinea a fost frântă
La Emaus, L-au recunoscut,
Iar inimile lor ardeau
De cuvântul ce l-au auzit.
Doamne, fă să ardă-n mine
Iubirea pentru adevăr,
Și când citesc Sfânta Scriptură
Să Te cunosc tot mai mult.
Cristian Diaconița
310. Toma și Învierea
Toma a dorit să vadă
Și să creadă în Înviere,
Dar când Hristos i S-a arătat,
A mărturisit cu putere.
„Domnul meu și Dumnezeul meu!”
A spus cu inimă smerită,
Iar credința lui ne cheamă
Să credem în Hristos cu toții.
Cristian Diaconița
311. Înălțarea
Pe Muntele Măslinilor
Hristos S-a înălțat la Tatăl,
Iar ucenicii au rămas
Cu nădejdea și făgăduința.
Doamne, îndreaptă-mi și mie
Privirea către cele de sus,
Ca inima mea să nu rămână
Prinsă doar de lumea aceasta.
Cristian Diaconița
312. Rusaliile
Duhul Sfânt S-a pogorât
Peste Apostolii adunați,
Și inimile lor s-au umplut
De putere și de har.
Biserica a început să vestească
Evanghelia în întreaga lume,
Iar glasul Apostolilor
A dus tuturor numele lui Hristos.
Cristian Diaconița
313. Duhul Sfânt
Duhule Sfinte, vino-n mine,
Luminează-mi mintea mea,
Curăță-mi inima de răutate
Și întărește credința mea.
Fii lumină în întuneric,
Fii pace în sufletul meu,
Și condu-mă pe calea dreaptă
Către Împărăția lui Dumnezeu.
Cristian Diaconița
314. Harul
Harul Tău este lumină
Pentru omul obosit,
Este darul fără plată
Pentru sufletul smerit.
Doamne, nu mă lăsa departe
De lucrarea harului Tău,
Ci fă-mă atent la chemarea
Pe care mi-o faci mereu.
Cristian Diaconița
315. Biserica
Biserica este casa
Unde ne-adunăm la rugăciune,
Unde cântarea se ridică
Spre Dumnezeu în comuniune.
Aici ascultăm Cuvântul,
Aici cerem iertare și pace,
Aici ne apropiem de Hristos
Cu inimă smerită.
Cristian Diaconița
316. Sfânta Liturghie
Când clopotul bisericii bate
Și ne cheamă la Liturghie,
Las grijile lumii deoparte
Și vin cu sufletul spre Tine.
În sfântul locaș mă rog
Cu frații mei împreună,
Și cer de la Dumnezeu
Pace, iertare și lumină.
Cristian Diaconița
317. Clopotul
Clopotul sună peste sat
Și cheamă oamenii la rugăciune,
Iar glasul lui se ridică
Peste case și peste lume.
„Veniți la Domnul”, pare-a spune,
„Lăsați grijile pentru-o clipă!”
Și sufletul se îndreaptă
Spre casa cea sfântă.
Cristian Diaconița
318. Biserica din sat
Biserica mică de la margine
Stă liniștită lângă drum,
Dar rugăciunile din ea
Se ridică spre cer acum.
Acolo copilul învață
Să spună „Doamne, ajută!”,
Iar omul bătrân găsește
Mângâiere în rugăciune.
Cristian Diaconița
319. Icoana
În fața sfintei icoane
Mă opresc și mă rog smerit,
Nu lemnului, ci lui Dumnezeu
Și sfinților pe care i-a sfințit.
Icoana îmi amintește
De lumea cerească și sfântă
Și îmi ridică gândul
Din lumea trecătoare.
Cristian Diaconița
320. Candela
O candelă arde încet
În fața icoanei sfinte,
Și luminează în tăcere
Gândurile mele smerite.
Doamne, păstrează candela
Credinței aprinsă-n mine,
Ca să nu mă pierd vreodată
Departe de iubirea Ta.
Cristian Diaconița
321. Tămâia
Fumul tămâiei se ridică
În biserica luminată,
Ca rugăciunea credincioșilor
Să se înalțe către Tatăl.
Primește, Doamne, rugăciunea
Pe care Ți-o aducem azi,
Și umple inimile noastre
Cu pace și cu har.
Cristian Diaconița
322. Sfânta Cruce
Crucea o port la piept
Ca semn al credinței mele,
Și când o privesc îmi amintesc
De jertfa Domnului.
Nu este doar un semn exterior,
Ci chemare la iubire,
La răbdare și la credință
Și la urmarea lui Hristos.
Cristian Diaconița
323. Semnul Sfintei Cruci
Cu dreapta fac semnul Crucii
Și spun: „În numele Tatălui,
Al Fiului și al Sfântului Duh”,
Cu credință în Dumnezeu.
Să-mi fie Crucea apărare
Împotriva răului și-a ispitei,
Și să-mi amintească mereu
De iubirea Mântuitorului.
Cristian Diaconița
324. Rugăciunea de dimineață
Când zorii zilei se arată
Și mă trezesc din somn,
Îți mulțumesc, Doamne Sfinte,
Pentru această nouă zi.
Păzește-mi pașii astăzi,
Ferește-mă de rău,
Și ajută-mă să fac bine
Înaintea Ta, Dumnezeule.
Cristian Diaconița
325. Rugăciunea de seară
Când noaptea vine peste lume
Și liniștea coboară,
Îți mulțumesc pentru ziua
Pe care mi-ai dat-o, Doamne.
Iartă-mi toate greșelile
Și păzește somnul meu,
Iar dimineața fă să mă ridic
Cu gândul către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
326. Înainte de masă
Pentru pâinea de pe masă
Îți mulțumim, Doamne Sfinte,
Pentru mâna care ne-a hrănit
Și pentru toate cele primite.
Binecuvântează masa noastră
Și casa în care locuim,
Și fă să nu uităm niciodată
De cei care sunt flămânzi.
Cristian Diaconița
327. După masă
După ce am mâncat, Doamne,
Îți mulțumesc din inimă,
Căci Tu ne-ai dat hrană
Și ne-ai păzit de nevoie.
Ajută-ne să fim recunoscători
Și să împărțim cu cel lipsit,
Ca darurile primite de noi
Să devină binecuvântare.
Cristian Diaconița
328. Rugăciunea copilului
Doamne, eu sunt încă mic,
Dar vreau să Te iubesc,
Să ascult de părinții mei
Și binele să-l săvârșesc.
Păzește-mi inima curată,
Ferește-mă de orice rău,
Și crește-mă în credință
Aproape de Dumnezeu.
Cristian Diaconița
329. Rugăciunea mamei
O mamă își ridică mâinile
Și se roagă pentru copil,
Cerând lui Dumnezeu lumină
Și drum bun pentru al ei fiu.
Doamne, ascultă rugăciunea
Oricărei mame îndurerate,
Și acoperă-i copiii
Cu mila Ta cea mare.
Cristian Diaconița
330. Rugăciunea tatălui
Un tată se roagă în taină
Pentru casa lui iubită,
Cerând putere și răbdare
Pentru familia lui smerită.
Doamne, binecuvântează familiile
Și păstrează-le unite,
În iubire, pace și credință
Și în nădejdea Ta cea sfântă.
Cristian Diaconița
331. Familia creștină
Familia este o biserică
În care iubirea trebuie să crească,
Unde părinții și copiii
Învață împreună să se iubească.
Doamne, păzește fiecare casă
De ceartă și de dezbinare,
Și pune între oameni
Iubirea Ta cea mare.
Cristian Diaconița
332. Părinții
Părinții sunt un dar
Pe care Dumnezeu ni-l dă,
Și trebuie să-i cinstim
Cu dragoste și cu respect.
Doamne, binecuvântează-i
Pe cei ce ne-au crescut cu trudă,
Și ajută-ne să le fim aproape
Cu inimă recunoscătoare.
Cristian Diaconița
333. Copiii
Copiii sunt ca florile
Ce cresc în grădina vieții,
Și au nevoie de iubire,
De credință și de lumină.
Doamne, păzește fiecare copil
De rău și de ispite,
Și dă-le părinți înțelepți
Care să-i conducă spre Tine.
Cristian Diaconița
334. Bunicii
Bunicii poartă-n suflet
Povești, credință și răbdare,
Și ne învață uneori
Ce înseamnă iubirea mare.
Doamne, binecuvântează-i
Pe cei bătrâni și încercați,
Și fă-ne să-i iubim
Și să nu-i lăsăm uitați.
Cristian Diaconița
335. Prietenia
Un prieten adevărat
Nu te lasă când e greu,
Ci rămâne lângă tine
Și te îndeamnă către bine.
Doamne, dă-mi prieteni buni
Și fă-mă și eu prieten bun,
Să nu rănesc și să nu trădez,
Ci să iubesc și să ajut.
Cristian Diaconița
336. Aproapele
Aproapele nu este străin,
Ci om creat de Dumnezeu,
Cu bucurii și cu dureri
Și cu un suflet asemenea mie.
Ajută-mă să-l văd cu iubire,
Nu cu judecată și dispreț,
Și să-i fiu aproape când îi este greu,
Așa cum ne-a învățat Hristos.
Cristian Diaconița
337. Omul sărac
Un om sărac stă lângă drum
Și poate nimeni nu-l vede,
Dar Dumnezeu îi știe viața
Și lacrimile lui cele grele.
Doamne, deschide-mi ochii
Să văd nevoia aproapelui,
Și pune în mâna mea putere
Să-l ajut după putință.
Cristian Diaconița
338. Străinul
Un străin poate veni la ușă
Fără să cunoască pe nimeni,
Dar iubirea creștină îi poate spune:
„Nu ești singur aici.”
Doamne, învață-mă ospitalitatea,
Să primesc omul cu bunătate,
Și să văd în fiecare persoană
Chipul unei făpturi create de Tine.
Cristian Diaconița
339. Cel întristat
Când cineva plânge lângă mine,
Nu vreau să trec nepăsător,
Ci să-i spun un cuvânt bun
Și să-i fiu alături cu drag.
Poate o vorbă simplă
Îi poate schimba ziua grea,
De aceea, Doamne, pune-n mine
Puterea de a mângâia.
Cristian Diaconița
340. Cel bolnav
Când cineva este încercat
Și trupul lui este slăbit,
Doamne, fii aproape de el
Și dă-i nădejde și răbdare.
Iar nouă dă-ne inimă bună
Să-l sprijinim după putere,
Cu rugăciune și iubire
Și cu un cuvânt de mângâiere.
Cristian Diaconița
341. Cel singur
Un om poate fi înconjurat
De oameni și totuși să fie singur,
Dar Dumnezeu vede inima lui
Și nu-l uită niciodată.
Doamne, apropie de cei singuri
Oameni cu inimă bună,
Ca nimeni să nu simtă
Că este uitat de lume.
Cristian Diaconița
342. Cel pierdut
Când un om se rătăcește
Și nu mai știe unde să meargă,
Doamne, trimite-i lumină
Și o mână care să-l ajute.
Fă-ne și pe noi asemenea
Celui care caută oaia pierdută,
Să nu abandonăm pe nimeni
Când are nevoie de ajutor.
Cristian Diaconița
343. Mâna întinsă
O mână întinsă către altul
Poate fi un semn de iubire,
Un gest simplu, dar puternic,
Într-o lume plină de grabă.
Doamne, fă mâinile mele
Mâini care ajută, nu rănesc,
Mâini care ridică omul
Când acesta cade.
Cristian Diaconița
344. Cuvântul bun
Un cuvânt bun spus la timp
Poate vindeca o inimă,
Iar un cuvânt rău și nepăsător
Poate lăsa o rană adâncă.
Doamne, pune pază gurii mele,
Să nu rănesc prin vorbe,
Ci fiecare cuvânt al meu
Să aducă pace și lumină.
Cristian Diaconița
345. Tăcerea
Uneori tăcerea spune
Mai mult decât o mie de cuvinte,
Când omul stă înaintea Domnului
Cu inima smerită.
Învață-mă să tac atunci
Când vorba mea ar răni,
Și să vorbesc atunci când trebuie
Să apăr binele și adevărul.
Cristian Diaconița
346. Gândul curat
Păzește-mi, Doamne, gândul
De tot ce este întunecat,
Și pune în mintea mea
Cuvântul Tău cel luminat.
Căci gândul devine faptă
Și fapta poate deveni drum,
De aceea vreau să aleg
Calea binelui acum.
Cristian Diaconița
347. Inima
Inima omului este adâncă
Și numai Dumnezeu o cunoaște,
El vede rana ascunsă
Și bucuria care crește.
Doamne, locuiește în inima mea
Și curăță tot ce este rău,
Ca ea să devină casă
Pentru iubirea Ta.
Cristian Diaconița
348. Sufletul
Sufletul nu poate fi cumpărat
Cu aur, bani sau bogății,
Căci valoarea lui este veșnică
Înaintea lui Dumnezeu.
Ajută-mă să-mi păstrez sufletul
Departe de păcat și mândrie,
Și să-l hrănesc prin rugăciune,
Credință și iubire.
Cristian Diaconița
349. Viața creștinului
Viața creștinului este drum
Cu încercări și bucurii,
Cu rugăciune și răbdare
Și cu multe lupte zi de zi.
Dar dacă Hristos merge cu noi,
Nu trebuie să ne temem,
Căci El ne poate ridica
De fiecare dată când cădem.
Cristian Diaconița
350. Cu Hristos înainte
Cu Hristos înainte merg
Prin zile bune și prin greu,
Cu Crucea sfântă înainte
Și cu nădejde în Dumnezeu.
Nu știu ce-mi aduce ziua,
Dar știu că Domnul este viu,
Și vreau să merg cu El mereu
Pe drumul către veșnicie.
500 de Poezii Creștine 51–100
51. Chemarea lui Hristos
Când glasul Tău mă cheamă, Doamne,
Las tot ce-i trecător în drum,
Și vreau să merg după Iisus,
Pe calea sfântă, pas cu pas.
Să-mi fie inima deschisă,
Să nu mă-ntorc spre lumea rea,
Ci să păstrez mereu în suflet
Chemarea sfântă de la Tine.
Cristian Diaconița
52. Icoana
În fața sfintei Tale icoane
Îmi plec genunchii cu smerire,
Și cer, Iisuse, peste mine
Lumina Ta și-a Ta iubire.
Privind chipul Tău zugrăvit,
Îmi amintesc de veșnicie,
Și sufletul meu caută pace
În sfânta Ta împărăție.
Cristian Diaconița
53. Clopotul Bisericii
Când clopotul răsună-n sat,
Aud chemarea către Domnul,
Și las în urmă grijile lumii
Ca să mă-ntorc spre Dumnezeu.
În glasul lui aud speranța,
Aud chemarea către bine,
Și merg spre sfânta Biserică
Cu sufletul aproape de Tine.
Cristian Diaconița
54. Doamne, miluiește
„Doamne, miluiește” spun,
Când inima mi-e apăsată,
Când nu mai știu ce drum să aleg
Și lumea pare-ntunecată.
În două vorbe este cuprinsă
Nădejdea sufletului meu:
Că mila Ta este mai mare
Decât păcatul meu cel greu.
Cristian Diaconița
55. Tatăl nostru
Când spun „Tatăl nostru” în tăcere,
Îmi amintesc că nu sunt singur,
Că Dumnezeu din cer privește
Spre fiecare om cu milă.
„Facă-se voia Ta” rostesc,
Și-mi plec smerit întreaga viață,
Căci numai voia Ta, Părinte,
Îmi poate fi cărare dreaptă.
Cristian Diaconița
56. Credință neclintită
Chiar dacă vântul bate tare
Și valul vieții se ridică,
Credința mea rămâne-n Domnul,
Căci mâna Lui mă ocrotește.
Nu mă voi teme de furtună,
Cât timp Hristos este cu mine,
Căci după noaptea cea mai grea
Răsare iarăși o lumină.
Cristian Diaconița
57. Pacea sufletului
Dă-mi, Doamne, pace înlăuntru,
Când lumea este tulburată,
Să nu răspund cu răutate
Și să nu port în suflet ură.
Fă-mi inima asemenea apei
Ce stă liniștită sub lumină,
Ca pacea Ta să se reverse
Peste întreaga mea ființă.
Cristian Diaconița
58. Calea îngustă
Calea spre cer nu este largă,
Și nu-i mereu ușor de mers,
Dar cine merge după Domnul
Găsește viață la sfârșit.
Chiar dacă drumul are spini
Și pașii mei mai cad uneori,
Hristos îmi este călăuză
Și mă ridică din căderi.
Cristian Diaconița
59. Păcatul
Păcatul pare uneori
O floare dulce la vedere,
Dar după ea rămâne-n suflet
O rană plină de durere.
Iisuse, scapă-mă de rău,
Păzește-mi mintea și privirea,
Și pune-n locul întunericului
Lumina Ta și pocăința.
Cristian Diaconița
60. Harul
Harul Tău, Doamne, mă ridică
Atunci când cad și sunt slăbit,
Îmi dă putere să merg iarăși
Pe drumul meu către Hristos.
Nu pentru vrednicia mea
Îți mulțumesc, Părinte Sfinte,
Ci pentru mila Ta cea mare
Și pentru dragostea Ta sfântă.
Cristian Diaconița
61. În numele lui Iisus
Când rostesc numele Iisus,
În suflet parcă se aprinde
O mică flacără de pace
Ce întunericul îl învinge.
Iisuse, numele Tău sfânt
Să fie-n inima mea mereu,
Ca fiecare pas din viață
Să fie către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
62. Sfântă Treime
Slavă Tatălui și Fiului,
Și Duhului Celui Sfânt,
Unui Dumnezeu în Treime,
Acum și-n vecii de veci.
Primește lauda smerită
A inimii ce Te slăvește,
Și fă să crească-n noi iubirea
Ce către Tine ne unește.
Cristian Diaconița
63. Când plâng
Când plâng și nimeni nu mă vede,
Tu, Doamne, vezi lacrima mea,
Și știi de unde vine durerea
Ce s-a ascuns în inima mea.
Nu mă lăsa singur în noapte,
Ci fii aproape, Dumnezeu,
Și schimbă lacrima în pace
Prin mila și iubirea Ta.
Cristian Diaconița
64. Bunul Păstor
Hristos este Păstorul nostru,
Ne caută când ne rătăcim,
Și lasă turma Sa în pace
Când pe cel pierdut îl găsește.
O, Bunule Păstor, Iisuse,
Păzește sufletul meu slab,
Și du-mă către apa vie
Și către veșnicul Tău staul.
Cristian Diaconița
65. Oaia pierdută
Am fost asemenea unei oi
Ce s-a pierdut pe cale,
Dar Bunul Păstor m-a căutat
Cu dragoste și răbdare.
Când m-a găsit, nu m-a certat,
Ci m-a întors spre casa Sa,
Arătându-mi că iubirea
Nu lasă sufletul să piară.
Cristian Diaconița
66. Fiul risipitor
Am plecat de lângă Tatăl
Și am pierdut ce am primit,
Dar când m-am întors spre casă,
Părintele m-a întâmpinat.
Nu mi-a cerut decât întoarcerea,
Ci m-a primit cu bucurie,
Ca pe un fiu care se-ntoarce
Dintr-o lume de rătăcire.
Cristian Diaconița
67. Samarineanul milostiv
Pe omul rănit de pe cale
Un străin l-a văzut plângând,
Și nu a trecut nepăsător,
Ci i-a venit în ajutor.
Doamne, învață-mă și pe mine
Să văd durerea celui trist,
Să fiu aproape de aproapele
Și să iubesc precum ai spus.
Cristian Diaconița
68. Fericirile
Fericiți cei blânzi și smeriți,
Fericiți cei ce plâng cu credință,
Fericiți cei ce iubesc dreptatea
Și cei ce caută pacea.
Hristos ne-a arătat fericirea
Ce nu se cumpără cu bani:
O inimă curată înaintea
Lui Dumnezeu și-a oamenilor.
Cristian Diaconița
69. Sămânța bună
Doamne, pune-n inima mea
Sămânța sfântului Tău Cuvânt,
Să nu cadă între spini
Și nici pe piatră fără rod.
Fă-mă pământ bun și roditor,
Să cresc în credință și iubire,
Și să aduc în viața mea
Roade de pace și sfințire.
Cristian Diaconița
70. Lumina lumii
Hristos este Lumina lumii,
Ce-alungă noaptea din noi,
Și cine merge după Dânsul
Nu rămâne-n întuneric.
Aprinde, Doamne, și în mine
Lumina sfântă a iubirii,
Ca să pot duce mai departe
Un strop din pacea Ta în lume.
Cristian Diaconița
71. Sarea pământului
Doamne, ajută-mă să fiu
Sarea cea bună pentru lume,
Prin fapte bune și iubire
Să fac cunoscut al Tău nume.
Nu prin vorbe mari și goale,
Ci printr-o viață curată,
Să arăt celor de aproape
Că dragostea Ta ne schimbă.
Cristian Diaconița
72. Pâinea vieții
Hristos este Pâinea Vieții,
Hrana sufletului flămând,
Și cel ce vine către Dânsul
Găsește viață și lumină.
Doamne, hrănește-mă cu harul
Și cu al Tău sfânt adevăr,
Ca să nu caut în lumea aceasta
Ceea ce doar Tu poți să-mi dai.
Cristian Diaconița
73. Apa cea vie
Dă-mi, Doamne, apa cea vie
Ce stinge setea sufletului,
Și curăță în mine totul
Prin mila Ta și adevărul Tău.
Să nu mai caut fericirea
În lucruri care pier curând,
Ci să găsesc izvorul vieții
În Tine, Doamne, Cel Preasfânt.
Cristian Diaconița
74. Bucuria credinței
Credința nu este tristețe,
Ci bucurie în Hristos,
Căci chiar în mijlocul durerii
El ne ridică luminos.
Să cânt cu inimă smerită
Și-n ziua bună, și-n necaz,
Căci Dumnezeu nu mă abandonează
Și-mi dă putere la orice pas.
Cristian Diaconița
75. Mulțumire
Îți mulțumesc, Doamne, pentru viață,
Pentru lumina dimineții,
Pentru familie și prieteni,
Pentru speranța zilei noi.
Îți mulțumesc pentru încercări,
Căci și prin ele am crescut,
Și pentru toate câte vin
Îți spun: „Slavă Ție, Doamne!”
Cristian Diaconița
76. Dimineața
Când soarele răsare-n zare,
Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,
Că mi-ai mai dăruit o zi
Să fac un bine pe pământ.
Păzește-mi pașii în această zi,
Ferește-mă de orice rău,
Și fă ca tot ce voi lucra
Să fie spre slava Ta.
Cristian Diaconița
77. Seara
Când seara cade peste lume
Și liniștea cuprinde casa,
Îți mulțumesc pentru această zi
Și-mi plec genunchii înaintea Ta.
Iartă-mi greșelile de astăzi,
Curăță sufletul meu greu,
Și dă-mi odihnă peste noapte
Sub sfântă binecuvântarea Ta.
Cristian Diaconița
78. Noaptea
Când stelele apar pe cer
Și lumea doarme liniștită,
Eu știu că ochiul Tău veghează
Peste făptura Ta iubită.
Păzește-ne în astă noapte,
Ferește-ne de orice rău,
Și pune pace peste case
Și peste sufletul meu.
Cristian Diaconița
79. Încercarea
Când vine încercarea grea
Și simt că nu mai pot să merg,
Îmi amintesc că lângă mine
Este Hristos, Păstorul meu.
Nu orice cruce este pedeapsă,
Uneori ea mă poate crește,
Și prin răbdare Dumnezeu
Un suflet nou în mine zidește.
Cristian Diaconița
80. Răbdarea
Învață-mă să am răbdare
Când lucrurile nu ies bine,
Să nu cârtesc împotriva vieții,
Ci să mă-ncred mereu în Tine.
Căci toate vin la timpul lor
Sub ochiul Tău cel minunat,
Iar omul care rabdă-n Domnul
Nu este niciodată abandonat.
Cristian Diaconița
81. Mântuitorul
Iisus Hristos este Mântuitorul,
Lumina lumii și Păstor,
El ne-a chemat din întuneric
Spre viață veșnică și har.
În El găsesc iertare, pace,
În El găsesc un drum curat,
Și vreau să-I fiu aproape veșnic,
Cu sufletul încredințat.
Cristian Diaconița
82. Golgota
Pe dealul Golgotei, Iisuse,
Ai dus povara tuturor,
Și Crucea Ta a devenit
Semnul iubirii pentru noi.
Când mă gândesc la Jertfa Ta,
Îmi plec privirea cu durere,
Dar știu că din iubirea Ta
A răsărit marea mântuire.
Cristian Diaconița
83. Cununa de spini
Cununa care Ți-a fost pusă
A fost durere pentru Tine,
Dar spinii lumii au devenit
O lecție sfântă pentru mine.
Să nu mai caut slavă deșartă,
Nici cinste de la oameni mulți,
Ci să rămân smerit în viață
Și către Dumnezeu să urc.
Cristian Diaconița
84. Pilatul
Înaintea lui Pilat ai stat,
Deși erai nevinovat,
Și ai primit osânda lumii
Din dragoste pentru păcat.
Tăcerea Ta mă învață, Doamne,
Să nu răspund mereu cu rău,
Ci să-mi păstrez sufletul curat
Și să mă-ncred în Dumnezeu.
Cristian Diaconița
85. Răstignirea
Pe Cruce, între cer și lume,
Hristos S-a dat pentru noi toți,
Iar dragostea Lui fără margini
A biruit puterea morții.
Să nu uit niciodată, Doamne,
Jertfa pe care ai adus,
Și să răspund iubirii Tale
Cu viața mea de zi cu zi.
Cristian Diaconița
86. Învierea lui Hristos
Mormântul gol vestește lumii
Că moartea nu L-a biruit,
Că Fiul Tatălui cel veșnic
A înviat și ne-a iubit.
Hristos a înviat! Să cânte
Pământul plin de bucurie,
Căci prin Învierea Domnului
S-a deschis drumul către viață.
Cristian Diaconița
87. Hristos a înviat
Hristos a înviat din morți,
Cu moartea pe moarte călcând,
Și celor din morminte viață
Dăruindu-le prin iubire.
Să răsune peste sate
Cântarea sfântă de Paști,
Iar inimile tuturor
Să fie pline de lumină.
Cristian Diaconița
88. Lumina Paștilor
Lumina sfântă strălucește
Și noaptea nu mai este grea,
Căci vestea Învierii sfinte
Cuprinde toată lumea.
Să ducem lumina și acasă,
Să o păstrăm în suflet viu,
Și să trăim cu bucurie
În Domnul nostru, Iisus Hristos.
Cristian Diaconița
89. Paștele
La Paști, creștinii se adună
Cu bucurie și cântare,
Vestind că Domnul a-nviat
Și moartea nu mai are stăpânire.
Hristos ne cheamă la lumină,
La pace și la pocăință,
Să fim oameni noi prin har
Și să păstrăm mereu credința.
Cristian Diaconița
90. Bucurie sfântă
O bucurie fără margini
Se naște-n sufletul curat,
Când omul știe că Hristos
Din moarte iarăși a-nviat.
Nu este bucurie lumească,
Ce trece precum floarea-n vânt,
Ci este bucuria vie
A celui ce-L urmează pe Domnul.
Cristian Diaconița
91. Maica Domnului
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,
Primește rugăciunea mea,
Și roagă pe Fiul Tău cel Sfânt
Să mă păzească-n calea mea.
Când sunt căzut, fii lângă mine,
Când plâng, acoperă-mă blând,
Și îndreaptă-mi pașii către Hristos,
Cel ce ne mântuiește pe pământ.
Cristian Diaconița
92. Acoperământul
Sub sfântul tău acoperământ,
Preasfântă Maică, ne rugăm,
Să fim feriți de rău și teamă
Și către Fiul tău să mergem.
Nu cerem bogății lumești,
Ci pace pentru suflete,
Și mijlocirea ta cea sfântă
În clipele de încercare.
Cristian Diaconița
93. Buna Vestire
În ziua mare-a Bunei Vestiri
Un înger vine către Maria,
Vestind că Fiul lui Dumnezeu
Se va naște pentru mântuirea lumii.
Cu smerenie Maria primește
Cuvântul sfânt și dumnezeiesc,
Iar prin ascultarea ei curată
Se pregătește taina cea mare.
Cristian Diaconița
94. Nașterea
În peștera săracă și smerită
Se naște Pruncul cel Preasfânt,
Iar îngerii cântă în ceruri
Și pace vestesc pe pământ.
Magii vin cu daruri sfinte,
Păstorii vin să-L vadă,
Iar lumea primește pe Hristos,
Lumina care nu apune.
Cristian Diaconița
95. Steaua
Steaua i-a călăuzit pe magi
Spre locul unde S-a născut
Mântuitorul lumii noastre,
Pruncul cel Sfânt și Preacurat.
Doamne, fii și Tu steaua mea
Când nu mai știu unde să merg,
Și luminează-mi calea vieții
Spre adevărul Tău cel sfânt.
Cristian Diaconița
96. Păstorii
Păstorii vegheau în noapte
Când îngerul le-a apărut,
Vestindu-le cu mare bucurie
Că Mântuitorul S-a născut.
Ei au plecat fără întârziere
Să vadă Pruncul minunat,
Și s-au întors cu bucurie
Slăvind pe Dumnezeu Preasfânt.
Cristian Diaconița
97. Magii
Din depărtări au venit magii
Călăuziți de steaua sfântă,
Aducând daruri Pruncului
Și plecându-se cu credință.
Și eu vreau, Doamne, să-Ți aduc
Nu aur, smirnă sau tămâie,
Ci inima mea, viața mea,
Și dragostea ce-n mine este.
Cristian Diaconița
98. Sfântul Ioan Botezătorul
Ioan striga în pustie tare:
„Gătiți calea Domnului!”
Și chema oamenii la pocăință,
La întoarcerea către Dumnezeu.
El a vestit venirea lui Hristos
Cu glas puternic și curat,
Și ne învață și pe noi
Să pregătim sufletul pentru Domnul.
Cristian Diaconița
99. Botezul Domnului
În Iordan, Hristos Se botează,
Iar cerurile s-au deschis,
Și Duhul Sfânt Se arată
Iar glasul Tatălui S-a auzit.
Taina aceasta ne amintește
De începutul vieții curate,
De chemarea noastră către Domnul
Și de lumina cea adevărată.
Cristian Diaconița
100. Slavă lui Hristos
Slavă Ție, Iisuse Hristoase,
Pentru iubirea Ta cea mare,
Pentru Cruce și Înviere,
Pentru sfânta Ta chemare.
Slavă Ție în veci, Iisuse,
Mântuitorul tuturor,
Și fă din inima mea, Doamne,
Un loc al sfântului Tău dor.
Cristian Diaconița. 500 DE POEZII CREȘTINE
de Cristian Diaconița
Poeziile 101–150
101. Iubirea lui Hristos
Iubirea Ta, Iisuse Doamne,
Nu poate fi măsurată-n cuvinte,
Ea trece peste orice teamă
Și vindecă inimi rănite.
Ai coborât din slava Ta
Și ai venit între oameni,
Ca să ne chemi la mântuire
Și să ne faci ai Tăi fii.
Cristian Diaconița
102. Doamne, luminează-mă
Când gândurile mă apasă
Și nu mai văd cărarea dreaptă,
Ridică peste mine, Doamne,
Lumina Ta cea minunată.
Să nu aleg cărări greșite,
Nici glasul lumii să-l ascult,
Ci să păstrez în mine veșnic
Cuvântul Tău cel sfânt și bun.
Cristian Diaconița
103. Inima smerită
O inimă smerită, Doamne,
Este comoară înaintea Ta,
Căci nu se laudă cu sine,
Ci Îți încredințează viața sa.
Învață-mă să fiu smerit,
Să nu caut întâietate,
Ci să iubesc și să slujesc
Cu pace și sinceritate.
Cristian Diaconița
104. În casa Domnului
În casa Ta, Iisuse Doamne,
Aud cântarea îngerilor,
Iar candela din fața icoanei
Îmi amintește de-al Tău dor.
Aici îmi las durerea toată,
Aici găsesc din nou putere,
Căci Biserica este locul
În care sufletul se cere.
Cristian Diaconița
105. Rugăciunea unui creștin
Nu cer, Doamne, viață fără
Încercări și fără greu,
Ci cer să fii mereu cu mine
Și să mă ții în harul Tău.
Când voi cădea, să mă ridici,
Când voi greși, să mă îndrepți,
Iar când voi fi departe, Doamne,
Cu mila Ta să mă aștepți.
Cristian Diaconița
106. Sfântul altar
În fața sfântului altar
Se liniștește orice teamă,
Iar sufletul găsește pace
Când către Dumnezeu se-ndeamnă.
Aici învăț să fiu mai bun,
Aici îmi văd greșeala mea,
Și plec din nou cu nădejde
Pe calea către Împărăția Ta.
Cristian Diaconița
107. Cuvântul sfânt
Cuvântul Tău este lumină,
Când întunericul mă-nconjoară,
Și-mi arată drumul drept
Când inima începe să doară.
Păstrează-l, Doamne, în mine,
Ca pe-o comoară neprețuită,
Și fă-mi viața mărturie
Pentru iubirea Ta nesfârșită.
Cristian Diaconița
108. Nu mă lăsa
Nu mă lăsa, Iisuse Doamne,
Când drumul meu devine greu,
Când oamenii mă uită-n urmă,
Rămâi aproape, Dumnezeu.
Ține-mă strâns de mâna Ta
Și du-mă către liman,
Să nu mă pierd prin lumea aceasta
Și să ajung la Tine-n veac.
Cristian Diaconița
109. Lacrima
O lacrimă căzută-n taină
Tu, Doamne, o cunoști prea bine,
Căci nimeni nu poate ascunde
Durerea inimii de Tine.
Primește lacrima aceasta
Ca pe-o smerită rugăciune,
Și schimb-o, Doamne, în lumină,
În pace și în înțelepciune.
Cristian Diaconița
110. Credința mea
Credința mea nu este aur,
Nici bogăție trecătoare,
Ci este legătura sfântă
Cu Dumnezeu cel iubitor.
Chiar dacă lumea se schimbă
Și multe lucruri vor pieri,
Credința mea rămâne-n Domnul
Și mă va duce către veșnicii.
Cristian Diaconița
111. Când vine furtuna
Când peste viața mea se-abate
O furtună fără sfârșit,
Eu strig către Iisus,
Cel care m-a iubit.
Și chiar de valurile cresc,
Nu vreau să cad în disperare,
Căci Dumnezeu este cu mine
Și-mi poate da din nou salvare.
Cristian Diaconița
112. Mâna Domnului
Mâna Domnului mă ține
Când picioarele-mi slăbesc,
Și mă ridică din țărână
Când mă întorc și mă smeresc.
Nu sunt singur pe cărare,
Chiar dacă uneori așa pare,
Căci Dumnezeu merge cu mine
Prin fiecare încercare.
Cristian Diaconița
113. O rugă pentru pace
Doamne, adu pace în lume,
Adu pace între oameni,
Stinge ura și mânia
Și apropie inimile.
Fă-ne frați prin iubire sfântă,
Fă-ne oameni milostivi,
Ca să nu mai fie ură
Și să fim cu toții vii în Tine.
Cristian Diaconița
114. Iubirea aproapelui
Să-l iubesc pe cel aproape
Chiar când nu gândește ca mine,
Să-i întind o mână sinceră
Și să-i doresc numai bine.
Căci Hristos ne-a spus să fim
Frați în dragoste și pace,
Iar iubirea pentru oameni
Sufletul din rău îl scoate.
Cristian Diaconița
115. Bunătatea
O faptă bună făcută-n taină
Nu cere laudă de la oameni,
Ea se ridică către ceruri
Ca o rugăciune fără glas.
Doamne, fă-mă bun cu toți,
Cu cei puternici și cu cei slabi,
Ca prin iubire și răbdare
Să fiu aproape de Tine.
Cristian Diaconița
116. Iertarea fratelui
De câte ori fratele meu
Mă rănește printr-un cuvânt,
Ajută-mă să nu răspund
Cu aceeași rană înapoi.
Adu-mi aminte de Hristos,
De Crucea Lui și de iertare,
Și fă-mi din inimă un loc
În care ura să nu moară.
Cristian Diaconița
117. Fapta bună
Nu spune numai că-L iubești
Pe Dumnezeu cu toată viața,
Arată dragostea prin fapte
Și fă lumină dimineața.
Un om flămând, un om bolnav,
Un om căzut pe lângă drum,
Așteaptă poate mâna ta
Să-l ridice din nou acum.
Cristian Diaconița
118. Inima curată
Ferice este omul care
Păstrează inima curată,
Nu judecă și nu urăște,
Ci face bine tuturor.
Doamne, spală-mi orice gând
Care nu este după Tine,
Și fă-mi sufletul asemenea
Luminii care vine.
Cristian Diaconița
119. Rugăciunea nopții
Înainte să închid ochii,
Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,
Pentru ziua care trece
Și pentru viața de pe pământ.
Iartă tot ce-am făcut rău,
Păzește casa mea în noapte,
Și dă-mi odihnă până mâine
Sub aripa iubirii Tale.
Cristian Diaconița
120. O nouă zi
O nouă zi îmi dai, Iisuse,
Un nou început și-un nou drum,
O nouă șansă să fac bine
Și să iubesc mai mult acum.
Ajută-mă să nu risipesc
Darul acestei zile sfinte,
Ci să o umplu de iubire
Și de fapte bune înainte.
Cristian Diaconița
121. Înaintea Crucii
Înaintea Crucii Tale
Îmi plec capul cu smerire,
Căci acolo văd iubirea
Care duce la mântuire.
Crucea nu este doar durere,
Ci și speranță pentru noi,
Căci după Golgota cea grea
Vine Învierea înapoi.
Cristian Diaconița
122. Drumul Golgotei
Pe drumul Golgotei ai mers
Cu Crucea grea pe umeri, Doamne,
Și-ai primit pentru omenire
Păcatul și rușinea lumii.
Când drumul meu devine greu,
Privesc spre Tine și învăț
Să port cu răbdare crucea mea
Și să nu fug de Dumnezeu.
Cristian Diaconița
123. Spinii
Spinii cununii Tale sfinte
Îmi amintesc de-al Tău sacrificiu,
De dragostea fără de margini
Ce ne-a chemat din întuneric.
Doamne, ferește-mă de mândrie
Și de dorința de mărire,
Și dă-mi în loc smerenie,
Răbdare și iubire.
Cristian Diaconița
124. Lemnul Crucii
Pe lemnul Crucii ai purtat
Povara lumii noastre, Doamne,
Iar sângele Tău ne-a arătat
Cât de adâncă este iubirea.
Să port și eu cu demnitate
Crucea ce-mi este dată mie,
Cu credință și cu răbdare
Și cu nădejde în veșnicie.
Cristian Diaconița
125. Taina iubirii
Nu pot cuprinde cu mintea
Taina iubirii Tale mari,
Cum Tu, Cel fără de păcat,
Ai primit pentru noi dureri.
Dar pot să-Ți spun cu umilință:
„Iisuse, vreau să Te iubesc”,
Și prin viața mea de fiecare zi
Să-Ți arăt că Te urmez.
Cristian Diaconița
126. Învierea ne cheamă
Învierea ne cheamă iarăși
Să lăsăm păcatul în trecut,
Să fim oameni noi în Hristos,
Cu sufletul curat și renăscut.
Hristos a biruit moartea
Și ne-a deschis un drum spre cer,
De aceea cânt cu bucurie
Și-n El mereu eu sper.
Cristian Diaconița
127. Mormântul gol
Mormântul gol vorbește lumii
Mai tare decât orice glas:
Hristos este viu pentru totdeauna,
Iar moartea nu L-a biruit.
De aceea nu mă tem de moarte,
Ci mă încred în Dumnezeu,
Căci viața adevărată
Este cu Hristos mereu.
Cristian Diaconița
128. Îngerul Învierii
Îngerul de lângă mormânt
A vestit femeilor cu bucurie
Că Cel răstignit nu mai este acolo,
Ci a înviat în slavă.
Vestea aceasta să rămână
În fiecare inimă creștină,
Căci prin Învierea Domnului
Lumea primește iar lumină.
Cristian Diaconița
129. Paștele inimii
Să fie Paști și-n inima mea,
Nu doar o zi de sărbătoare,
Ci o trecere din întuneric
La viață și la lumină.
Să învie-n mine iubirea,
Să învie credința curată,
Să învie dorința de bine
Și să moară răutatea.
Cristian Diaconița
130. Hristos este viu
Hristos este viu și ne cheamă
Să mergem cu El înainte,
Să lăsăm în urmă păcatul
Și să trăim prin cele sfinte.
El este viața și nădejdea,
El este drumul către Tatăl,
El este Lumina veșnică
Ce luminează tot pământul.
Cristian Diaconița
131. Duhul Sfânt
Duhule Sfinte, vino iarăși
Și luminează mintea mea,
Alungă tot întunericul
Și pune pace-n inima mea.
Dă-mi putere să fac bine,
Să mă feresc de orice rău,
Și să păstrez mereu în suflet
Iubirea către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
132. Pogorârea Duhului
La Cincizecime, peste oameni
S-a pogorât Duhul Sfânt,
Și inimile ucenicilor
S-au umplut de har și curaj.
Ei au vestit Evanghelia
În multe limbi și multe țări,
Și au aprins în lume focul
Credinței în Mântuitor.
Cristian Diaconița
133. Biserica lui Hristos
Biserica este casa sfântă
În care ne-adunăm mereu,
Uniți în rugăciune și credință
În numele lui Dumnezeu.
Aici ascult Cuvântul vieții,
Aici primesc îndemn spre bine,
Și plec din nou cu nădejde
Să-L urmez pe Hristos.
Cristian Diaconița
134. Clopotele
Clopotele bat peste sat,
Vestind că ziua se sfințește,
Și sufletul care le ascultă
Spre casa Domnului pornește.
Bateți, clopote, peste lume,
Chemați oamenii la rugăciune,
Să fie pace între frați
Și dragoste în orice casă.
Cristian Diaconița
135. Candela
O candelă arde-n biserică
În liniștea serii târzii,
Și flacăra ei mică spune
Că Dumnezeu este aici.
Așa să ardă și în mine
Credința care nu se stinge,
Oricât ar bate vântul lumii
Și orice teamă m-ar cuprinde.
Cristian Diaconița
136. Tămâia rugăciunii
Tămâia se ridică-n aer
Ca rugăciunea către cer,
Iar sufletele stau smerite
Înaintea lui Dumnezeu.
Primește, Doamne, rugăciunea
Pe care Ți-o aducem noi,
Și pune pace peste lume,
Peste familii și nevoi.
Cristian Diaconița
137. Sfântul Nicolae
Sfinte Nicolae, chip al milei,
Învață-ne să dăruim,
Să nu trecem nepăsători
Pe lângă cei ce suferă.
Să fim și noi mâini pentru bine,
Să ajutăm cu bucurie,
Și prin iubirea către oameni
Să ne apropiem de Hristos.
Cristian Diaconița
138. Sfântul Gheorghe
Sfinte Gheorghe, purtătorule
De biruință prin credință,
Tu ai rămas statornic Domnului
În vreme de mare prigoană.
Ajută-ne și nouă astăzi
Să nu fugim de adevăr,
Ci să păstrăm credința vie
În Dumnezeu cel veșnic.
Cristian Diaconița
139. Sfinții Apostoli
Sfinții Apostoli au plecat
Să ducă lumii Evanghelia,
Fără avere și fără teamă,
Cu Hristos în inima lor.
Doamne, ajută-ne și nouă
Să fim mărturisitori ai binelui,
Prin cuvinte și prin fapte
În fiecare zi din viață.
Cristian Diaconița
140. Sfântul Andrei
Sfinte Andrei, Apostole,
Cel ce-ai vestit pe Hristos aici,
Ajută-ne să ținem vie
Credința moștenită de la sfinți.
Roagă-te pentru neamul nostru,
Pentru pace și credință,
Și pentru toți cei care caută
Lumina adevărului.
Cristian Diaconița
141. Sfântul Ioan
Sfinte Ioane, Apostol iubit,
Tu ai rămas aproape de Hristos,
Și-ai mărturisit cu dragoste
Cuvântul Său cel luminos.
Învață-ne să iubim
Fără ură și fără teamă,
Și să păstrăm în suflete
Lumina dragostei creștine.
Cristian Diaconița
142. Sfântul Pavel
Sfinte Pavel, Apostole,
Cu râvnă ai vestit pe Hristos,
Ai trecut prin multe încercări
Și n-ai lăsat credința jos.
Ajută-ne să fim puternici
Când viața ne pune la încercare,
Și să nu ne lepădăm vreodată
De adevărul Evangheliei.
Cristian Diaconița
143. Sfinții mucenici
Mucenicii au mers spre moarte
Cu numele lui Hristos pe buze,
Și n-au schimbat credința sfântă
Pentru plăceri sau bogății.
Doamne, dă-ne și nouă putere
Să fim statornici în credință,
Chiar când lumea ne încearcă
Și ne cheamă spre rătăcire.
Cristian Diaconița
144. Mănăstirea
În liniștea unei mănăstiri
Se aud doar clopote și rugăciuni,
Iar sufletul uită pentru-o clipă
Zgomotul lumii trecătoare.
Acolo omul caută pacea
Prin post, smerenie și rugăciune,
Și își ridică inima
Către veșnica Împărăție.
Cristian Diaconița
145. Călugărul
Un călugăr merge-n tăcere
Pe drumul rugăciunii sfinte,
Lăsând în urmă multe lucruri
Pentru a-L căuta pe Dumnezeu.
Învață-ne și pe noi, Doamne,
Să fim mai simpli și smeriți,
Să nu fim robi ai lumii
Și să rămânem credincioși.
Cristian Diaconița
146. Post și rugăciune
Postul împreună cu rugăciunea
Curăță sufletul încet,
Când omul lasă răutatea
Și caută chipul lui Hristos.
Nu este doar abținere, Doamne,
Ci luptă împotriva păcatului,
O cale spre curățirea inimii
Și apropierea de Tine.
Cristian Diaconița
147. Milostenia
Dacă ai două pâini, frate,
Împarte una celui flămând,
Căci binele făcut cu dragoste
Nu se pierde niciodată.
Dumnezeu vede mâna întinsă,
Vede inima care dă,
Și binecuvântează sufletul
Care trăiește prin iubire.
Cristian Diaconița
148. Slujirea
Nu vreau să fiu mare-n lume,
Ci vreau să pot sluji smerit,
Să fiu aproape de cel care
Are nevoie de ajutor.
Hristos ne-a arătat prin viață
Că slujirea este iubire,
Și cel ce slujește cu smerenie
Găsește adevărata mărire.
Cristian Diaconița
149. Sufletul meu
Sufletul meu Te caută, Doamne,
În fiecare zi din viață,
Și chiar când mă abat de Tine,
Tu mă întorci către lumină.
Nu mă lăsa să uit vreodată
Că fără Tine sunt sărac,
Ci fă-mi inima plină de Tine
Și drumul meu să fie curat.
Cristian Diaconița
150. Slavă Ție
Slavă Ție, Doamne Sfinte,
Pentru tot ce ne-ai dăruit,
Pentru viață și lumină,
Pentru Fiul Tău iubit.
Slavă Tatălui și Fiului,
Și Duhului Celui Sfânt,
Acum și pururea și-n vecii,
În ceruri și pe acest pământ.
CONSTANTIN ȘI TAINA LUMINII
CONSTANTIN ȘI TAINA LUMINII
Prolog — Copilul care vorbea cu Dumnezeu
Într-un sat așezat între munți, unde pădurile se întindeau până aproape de cer, trăia un băiat de doisprezece ani pe nume Constantin.
Nu era diferit de ceilalți copii.
Mergea la școală. Își ajuta părinții. Se juca. Uneori se supăra. Alteori făcea greșeli.
Dar avea un obicei pe care ceilalți nu îl înțelegeau.
Vorbea cu Dumnezeu.
În fiecare dimineață, înainte să se ridice din pat, spunea:
— Doamne, Îți mulțumesc pentru această zi. Ajută-mă să fac binele.
La școală, când îi era greu:
— Doamne, ajută-mă.
Când cineva îl rănea:
— Doamne, ajută-mă să nu răspund cu rău.
Iar seara, înainte de culcare:
— Doamne, iartă-mă pentru toate greșelile mele și ai grijă de familia mea.
Nu auzea întotdeauna un răspuns.
Dar continua să se roage.
Bunica lui îi spusese când era mic:
— Dumnezeu nu este departe de omul care Îl caută cu inimă sinceră. Uneori răspunsul vine repede. Alteori trebuie să aștepți. Și uneori răspunsul este ascuns într-o întâmplare pe care încă nu o înțelegi.
Constantin nu știa că într-o noapte avea să înceapă cea mai mare aventură din viața lui.
---
Capitolul 1 — Lumina
Era o noapte rece de toamnă.
Constantin dormea când se trezi brusc.
Camera era întunecată.
Se ridică în capul oaselor.
Ceva îl trezise.
Privi spre fereastră.
Departe, în pădure, se vedea o lumină albă.
Nu semăna cu lumina unei lanterne.
Nu pâlpâia precum focul.
Era ca o stea coborâtă pe pământ.
Constantin se apropie de fereastră.
— Ce este?
Se uită câteva clipe.
Apoi șopti:
— Doamne, dacă aceasta este ceva ce trebuie să văd, ajută-mă să înțeleg.
Lumina dispăru.
Constantin se întoarse.
Atunci auzi:
Toc.
Toc.
Toc.
Sunetul venea de la fereastră.
Deschise încet.
Pe pervaz stătea o pasăre albă.
În cioc avea un mic medalion de lemn.
Pasărea îl lăsă în palma băiatului și zbură.
Pe medalion era sculptată o cruce.
Pe spate erau trei cuvinte:
NU TE TEME.
Constantin simți cum îi bate inima.
— Doamne...
Medalionul începu să strălucească.
Pe podea apăru o dâră de lumină.
Aceasta trecea prin cameră, ieșea pe ușă și continua spre pădure.
Constantin își puse haina.
Înainte să plece, îngenunche.
— Doamne, nu știu unde mă duc. Dacă nu este bine, oprește-mă. Dacă este bine, mergi cu mine.
Și ieși.
---
Capitolul 2 — Pădurea
Pădurea era înfricoșătoare noaptea.
Ramurile se mișcau în vânt.
Frunzele foșneau.
Constantin mergea încet.
Medalionul îl călăuzea.
După câteva minute, lumina se stinse.
Constantin se opri.
— Doamne?
Nimic.
În spatele lui se auzi un zgomot.
Se întoarse.
Între copaci se afla o umbră.
Înaltă.
Nefirească.
Constantin făcu un pas înapoi.
— Cine ești?
Umbra răspunse:
— Cel care știe că ți-e frică.
Constantin tremura.
— Da. Mi-e frică.
Umbra râse.
— Atunci fugi.
Constantin strânse medalionul.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că nu sunt singur.
— Unde este Dumnezeul tău?
Constantin închise ochii.
— Cu mine.
Începu să se roage.
— Tatăl nostru...
Umbra se retrase.
Constantin continuă.
— Sfințească-se numele Tău...
Lumina medalionului crescu.
Umbra dispăru.
În fața lui apăru o lumină blândă.
Constantin căzu în genunchi.
O voce îi vorbi:
— Constantin.
— Doamne?
— Nu te teme.
Constantin începu să plângă.
— De ce mi-ai arătat toate acestea?
— Pentru că urmează un drum.
— Unde?
— Acolo unde oamenii au uitat că lumina nu se păstrează ascunsă.
Constantin nu înțelegea.
— Și ce trebuie să fac?
— Să cauți.
— Ce?
— Taina Luminii.
Apoi lumina dispăru.
Pe pământ rămăsese o carte.
Constantin o ridică.
Pe copertă scria:
CRONICA LUMINII.
---
Capitolul 3 — Cei doi prieteni
A doua zi, Constantin le povesti totul celor mai buni prieteni ai lui.
Andrei era curajos și uneori prea grăbit.
Maria era foarte inteligentă și nu credea nimic fără dovezi.
— Ai mers singur în pădure? întrebă Andrei.
— Da.
— Și ai văzut o umbră?
— Da.
Maria luă cartea.
— De unde ai luat-o?
— Din pădure.
Ea o deschise.
Pe prima pagină scria:
„Când întunericul va crește, trei copii vor porni spre Muntele Alb.”
Andrei se uită la Constantin.
— Noi suntem cei trei?
Constantin ridică din umeri.
— Nu știu.
Maria continuă să citească.
— „Vor căuta Lumina ascunsă și vor descoperi că adevărata putere nu este aceea de a-i învinge pe ceilalți, ci aceea de a nu deveni asemenea întunericului.”
Cei trei rămaseră tăcuți.
Andrei zâmbi.
— Atunci mergem.
Maria îl privi.
— Ești nebun.
— Probabil.
Constantin zâmbi.
— Înainte să plecăm, ne rugăm.
Cei trei își plecară capetele.
— Doamne, dacă drumul acesta este bun, călăuzește-ne. Dacă nu este bun, oprește-ne. Și păzește-ne inimile.
---
Capitolul 4 — Muntele Alb
Drumul către Muntele Alb a durat două zile.
Au trecut prin sate, păduri și văi.
În a doua seară au ajuns la poalele muntelui.
Acolo au găsit un bătrân.
Avea o barbă albă și ținea un toiag.
— Unde mergeți? întrebă el.
— La mănăstirea din vârf, răspunse Constantin.
Bătrânul îl privi atent.
— De ce?
Constantin scoase medalionul.
Bătrânul îngheță.
— De unde ai acesta?
— L-am găsit.
Bătrânul oftă.
— Atunci legenda a început din nou.
Maria făcu un pas înainte.
— Ce legendă?
Bătrânul răspunse:
— Cu mulți ani în urmă, trei copii au venit aici. Au căutat Lumina. Au găsit-o. Dar unul dintre ei a ales puterea în locul iubirii.
Andrei întrebă:
— Ce s-a întâmplat?
— A încercat să păstreze Lumina pentru el.
— Și?
Bătrânul privi spre munte.
— Lumina nu poate fi posedată.
Apoi plecă.
---
Capitolul 5 — Mănăstirea fără clopote
La răsărit, cei trei ajunseră la mănăstire.
Era veche.
Foarte veche.
Dar ceva era ciudat.
Nu avea clopote.
Ușa se deschise singură.
Înăuntru era un călugăr bătrân.
— Vă așteptam.
Constantin rămase uimit.
— Ne așteptați?
— Da.
Călugărul îi conduse într-o încăpere subterană.
Pe pereți erau pictate scene din viața Mântuitorului: nașterea, minunile, răstignirea și Învierea.
În mijloc se afla o cruce.
Călugărul spuse:
— Mulți oameni caută puterea. Unii caută bogăția. Alții caută să fie admirați.
Se uită la Constantin.
— Dar voi trebuie să învățați să căutați iubirea.
Maria întrebă:
— Unde este Taina Luminii?
Călugărul zâmbi.
— Nu este un obiect.
— Atunci ce este?
— O alegere.
Andrei se încruntă.
— Am venit până aici pentru o alegere?
— Da.
— Ce alegere?
Călugărul răspunse:
— Să alegi binele atunci când nimeni nu te obligă.
---
Capitolul 6 — Prima încercare
În noaptea aceea, fiecare copil avu un vis.
Andrei se văzu conducătorul unei cetăți.
Toți îl ascultau.
Maria se văzu înconjurată de cărți și oameni care o admirau.
Constantin se văzu într-un loc în care Dumnezeu îi oferea tot ce își dorea.
— Poți avea orice, îi spuse o voce.
Constantin întrebă:
— Orice?
— Da.
— Atunci vreau să nu mai sufere nimeni.
Vocea tăcu.
— Nu poți primi asta.
— Atunci vreau să-mi protejez familia.
— Nici asta nu poți garanta.
Constantin plânse.
— Atunci ce pot primi?
Vocea răspunse:
— Poți primi puterea de a iubi chiar și atunci când nu poți schimba totul.
Constantin se trezi.
Era dimineață.
Călugărul îl aștepta.
— Ai înțeles?
Constantin dădu din cap.
— Nu pot controla lumea.
— Dar?
— Pot alege ce fac eu.
---
Capitolul 7 — Pădurea Umbrelor
Cei trei plecară de la mănăstire.
Trebuiau să traverseze Pădurea Umbrelor.
Acolo fiecare om vedea ceea ce îl speria cel mai mult.
Andrei își văzu frica de a fi laș.
Maria își văzu frica de a greși.
Constantin își văzu frica de a-L pierde pe Dumnezeu.
În fața lui apăru o imagine.
Oamenii plecau.
Casa lui era goală.
Bunica lui nu mai era.
Părinții lui nu mai erau.
Constantin căzu în genunchi.
— Nu!
O voce îi șopti:
— Vezi? Totul se poate pierde.
Constantin plângea.
— Doamne...
Vocea răspunse:
— Crezi că Dumnezeu încetează să fie Dumnezeu atunci când viața devine grea?
Constantin își ridică privirea.
— Nu.
— Atunci mergi.
Constantin se ridică.
— Doamne, chiar dacă nu înțeleg, am încredere în Tine.
Imaginea dispăru.
Andrei îl aștepta.
Maria îl aștepta.
Cei trei se îmbrățișară.
---
Capitolul 8 — Îngerul
În centrul pădurii au găsit o poiană.
În mijlocul ei se afla o lumină.
Din lumină apăru o ființă asemenea unui om, dar înconjurată de strălucire.
Maria rămase fără cuvinte.
Andrei făcu un pas înapoi.
Constantin îngenunche.
— Cine ești?
Ființa răspunse:
— Sunt un slujitor al lui Dumnezeu.
Constantin întrebă:
— Ești înger?
— Da.
Îngerul îi privi.
— Ați trecut prin prima încercare.
Andrei întrebă:
— Mai sunt și altele?
Îngerul zâmbi.
— Vor fi.
Maria întrebă:
— De ce Dumnezeu ne-a ales pe noi?
— Dumnezeu nu caută oameni perfecți.
— Atunci ce caută?
— Inimi care sunt dispuse să se schimbe.
Îngerul se întoarse spre Constantin.
— Dar cea mai grea încercare încă nu a venit.
— Care?
Îngerul răspunse:
— Iertarea.
---
Capitolul 9 — Vrăjmașul
În acea noapte apăru un om.
Purta o mantie neagră.
Numele lui era Malachor.
Nu era un monstru.
Era un om.
Tocmai asta îl făcea înfricoșător.
El fusese unul dintre cei trei copii care căutaseră Lumina cu mulți ani înainte.
Malachor nu dorise să iubească.
Dorise să conducă.
Să fie ascultat.
Să nu mai fie niciodată slab.
El îi privi pe copii.
— Constantin.
— De unde îmi știi numele?
— Te-am așteptat.
— Ce vrei?
— Să-ți ofer ceea ce Dumnezeu nu îți oferă.
— Ce?
— Putere.
Malachor ridică mâna.
Pietrele din jur se ridicară în aer.
Andrei rămase uimit.
— Cum ai făcut asta?
Malachor râse.
— Puterea este totul.
Constantin îl privi.
— Nu.
Malachor se încruntă.
— Nu?
— Nu este totul.
— Atunci ce este?
Constantin răspunse:
— Iubirea.
Malachor atacă.
---
Capitolul 10 — Căderea lui Andrei
Andrei fu aruncat la pământ.
Constantin alergă spre el.
— Andrei!
Malachor îi întinse mâna.
— Vino cu mine.
Andrei se ridică.
— De ce?
— Pentru că tu vrei să fii puternic.
Andrei tăcu.
Era adevărat.
Își dorea să fie cel mai curajos.
Să nu-i fie frică niciodată.
Malachor îi spuse:
— Cu mine nu vei mai fi slab.
Andrei făcu un pas.
Constantin strigă:
— Andrei!
Băiatul se opri.
Se uită la prietenul lui.
— Mi-e frică, Constantin.
— Știu.
— Și vreau să fiu puternic.
Constantin îi răspunse:
— Poți fi puternic fără să devii rău.
Andrei se întoarse spre Malachor.
— Nu vin.
Malachor se înfurie.
— Prostule!
Și dispăru.
---
Capitolul 11 — Orașul întunericului
Cei trei ajunseră la o cetate veche.
Acolo oamenii nu se mai rugau.
Nu se mai ajutau.
Fiecare se gândea doar la el.
Pe porțile cetății era scris:
„Aici fiecare om trăiește pentru sine.”
Constantin se întristă.
— Asta este lumea pe care o vrea Malachor.
Maria spuse:
— Cum o putem schimba?
Constantin răspunse:
— Nu putem schimba toți oamenii.
— Atunci ce facem?
— Începem cu noi.
Au găsit un bătrân care nu avea mâncare.
I-au dat din puținul lor.
Au găsit un copil singur.
S-au așezat lângă el.
Au găsit un om bolnav.
Au chemat ajutor.
Și ceva incredibil s-a întâmplat.
Un om i-a văzut.
A început să-i ajute.
Apoi altul.
Apoi altul.
În câteva zile, cetatea începu să se schimbe.
Malachor privi de la fereastra turnului.
— Nu!
Nu putea înțelege.
Constantin nu luptase cu arme.
Nu folosise puteri.
Folosise iubire.
---
Capitolul 12 — Trădarea
Într-o seară, Maria dispăru.
Andrei și Constantin o căutară peste tot.
O găsiră în turnul lui Malachor.
Malachor îi spusese:
— Tu ești cea mai inteligentă. Ai putea conduce lumea.
Maria ezită.
— Nu vreau să conduc lumea.
— Atunci de ce ești nemulțumită de tine?
Maria tăcu.
Malachor lovise exact unde trebuia.
Maria se temea să greșească.
Se temea să nu fie suficient de bună.
Constantin ajunse în turn.
— Maria!
Ea plângea.
— Nu pot.
— Ce?
— Nu pot să fiu perfectă.
Constantin se apropie.
— Nici eu.
Andrei spuse:
— Nici eu.
Maria îi privi.
Constantin continuă:
— Dumnezeu nu ne cere să fim perfecți. Ne cere să ne ridicăm atunci când cădem.
Maria plânse.
— M-am temut că voi râdeți de mine.
— Niciodată, spuse Andrei.
Cei trei se îmbrățișară.
Malachor urlă.
— De ce nu vă puteți despărți?!
Constantin răspunse:
— Pentru că prietenia adevărată iartă.
---
Capitolul 13 — Marea încercare
Malachor îi conduse într-o sală subterană.
În mijloc se afla o lumină uriașă.
Taina Luminii.
Constantin se apropie.
— Asta este?
Malachor zâmbi.
— Da.
Lumina era atât de puternică încât cei trei abia puteau privi.
Malachor spuse:
— Ia-o.
Constantin întinse mâna.
Dar îngerul apăru.
— Nu o lua.
Constantin se opri.
— De ce?
— Pentru că lumina nu este un lucru.
Malachor țipă:
— Minte!
Îngerul îl privi.
— Tu ai încercat să o stăpânești.
Malachor răspunse:
— Pentru că voiam să nu mai sufăr!
Îngerul tăcu.
Constantin înțelese.
Malachor nu fusese întotdeauna rău.
Fusese un om rănit.
Un om care alesese puterea pentru că îi era frică să mai fie slab.
Constantin se apropie.
— Malachor.
— Ce vrei?
— Te iert.
Malachor rămase nemișcat.
— Pentru ce?
— Pentru tot.
— Nu vreau mila ta!
— Nu este milă.
— Atunci ce este?
— O invitație să te întorci.
Malachor începu să plângă.
Pentru prima dată după mulți ani.
---
Capitolul 14 — Întunericul se ridică
Dar în acel moment, ceva mult mai întunecat se ridică din adâncul cetății.
Nu era Malachor.
Nu era om.
Era întunericul pe care Malachor îl hrănise ani întregi.
Toate fricile, ura, mândria și răutatea se adunaseră într-o singură umbră.
Malachor strigă:
— Nu!
Umbra îl aruncă la pământ.
Constantin ridică medalionul.
— Doamne!
Lumina apăru.
Andrei strigă:
— Ce facem?
Constantin răspunse:
— Ne rugăm.
Cei trei îngenuncheară.
Malachor îi privi.
Apoi, încet, îngenunche și el.
Pentru prima dată după mulți ani, se rugă.
— Doamne... dacă mai pot fi iertat... iartă-mă.
Umbra începu să se destrame.
Constantin continuă:
— Tatăl nostru...
Maria se rugă.
Andrei se rugă.
Malachor se rugă.
Și lumina umplu sala.
---
Capitolul 15 — Sacrificiul
Umbra se ridică pentru ultima dată.
Se îndreptă spre copii.
Constantin văzu că prietenii lui erau în pericol.
Fără să ezite, alergă înainte.
— Constantin! strigă Maria.
Umbra îl înconjură.
Pentru o clipă, băiatul nu mai vedea nimic.
Auzi doar o voce:
— Renunță.
Constantin răspunse:
— Nu.
— Vei pierde totul.
— Nu mă tem.
— Vei suferi.
— Dumnezeu este cu mine.
— Vei muri.
Constantin închise ochii.
— Viața mea este în mâna lui Dumnezeu.
Atunci medalionul se deschise.
În interior nu era aur.
Nu era piatră prețioasă.
Era o mică cruce.
Lumina izbucni.
Umbra dispăru.
---
Capitolul 16 — Adevărul
După ce totul se termină, îngerul apăru din nou.
Constantin întrebă:
— De ce medalionul?
Îngerul răspunse:
— Pentru a-ți aminti că adevărata putere nu vine din obiecte.
— Atunci de unde?
— Din Dumnezeu.
Constantin privi crucea.
— Și Taina Luminii?
Îngerul zâmbi.
— Ai descoperit-o deja.
— Unde?
Îngerul arătă spre inima lui.
— În fiecare alegere prin care ai ales iubirea în locul urii, iertarea în locul răzbunării și credința în locul fricii.
Constantin începu să plângă.
— Deci nu trebuia să găsim o comoară?
— Nu.
— Ci să devenim noi înșine lumină?
— Da.
---
Capitolul 17 — Întoarcerea
După aventură, cei trei copii se întoarseră în sat.
Părinții lui Constantin îl așteptau.
Mama lui îl îmbrățișă.
— Unde ai fost?
Constantin o strânse în brațe.
— Departe.
— Ai fost în pericol?
Constantin se uită spre cer.
— Da.
— Cine te-a protejat?
Constantin zâmbi.
— Dumnezeu.
Bunica lui îl privi și înțelese că ceva se schimbase.
— Ai găsit ce căutai?
Constantin scoase medalionul.
— Da.
— Ce?
Constantin răspunse:
— Am găsit Lumina.
Bunica zâmbi.
— Și unde este?
Constantin puse mâna pe inimă.
— Aici.
---
Capitolul 18 — Ultima noapte
În noaptea aceea, Constantin se așeză lângă fereastră.
Privi stelele.
Se rugă:
— Doamne, Îți mulțumesc.
Tăcere.
— Îți mulțumesc că m-ai ajutat.
Tăcere.
— Îți mulțumesc pentru Andrei și Maria.
Tăcere.
— Și Îți mulțumesc că m-ai învățat să iert.
Constantin zâmbi.
— Dar, Doamne...
Se opri.
— Mai am o întrebare.
O lumină mică apăru în depărtare.
Constantin privi.
— Povestea s-a terminat?
Pentru o clipă, i se păru că aude:
— Nu.
Constantin se ridică.
— Ce?
Lumina dispăru.
Pe pervaz apăru pasărea albă.
În cioc avea un alt medalion.
De data aceasta era albastru.
Constantin îl luă.
Pe spate erau scrise cuvintele:
„MAI EXISTĂ UN DRUM.”
Constantin zâmbi.
— Atunci voi fi pregătit.
Și se așeză din nou la rugăciune.
---
EPILOG — Lumina nu moare
Au trecut ani.
Constantin a crescut.
Dar nu a uitat niciodată pădurea.
Nu a uitat mănăstirea.
Nu l-a uitat pe Malachor.
Nu i-a uitat pe Andrei și Maria.
Și mai ales...
nu a uitat să se roage.
Uneori viața lui era ușoară.
Alteori era grea.
Uneori primea răspunsuri.
Alteori trebuia să aștepte.
Dar în fiecare dimineață spunea:
— Doamne, mergi cu mine.
Iar în fiecare seară:
— Doamne, rămâi cu mine.
Într-o zi, Constantin devenise adult și se afla într-un oraș mare.
Văzu un copil stând singur pe o bancă.
Copilul plângea.
Constantin se apropie.
— Ce ai?
— Mi-e frică.
Constantin se așeză lângă el.
— Și mie mi-a fost frică odată.
— Și ce ai făcut?
Constantin zâmbi.
— Am început să mă rog.
Copilul îl privi.
— Dumnezeu chiar ascultă?
Constantin privi cerul.
— Da.
— Chiar dacă nu răspunde?
Constantin zâmbi.
— Mai ales atunci când trebuie să învățăm să avem încredere.
Copilul își împreună mâinile.
Constantin făcu la fel.
Și împreună au început să se roage.
Deasupra lor, pentru o clipă, o pasăre albă traversă cerul.
Iar undeva, foarte departe, într-o pădure ascunsă între munți, o lumină se aprinse.
Pentru că Taina Luminii nu fusese niciodată o comoară.
Nu fusese o armă.
Nu fusese o putere.
Era credința care îl făcea pe om să aleagă binele atunci când putea alege răul.
Iar Constantin înțelesese în sfârșit cel mai important lucru:
Nu trebuie să fii cel mai puternic ca să învingi întunericul.
Trebuie doar să nu lași întunericul să-ți ia lumina din inimă.
Și, cât timp mai exista un om care se ruga, ierta și iubea...
lumina nu putea muri.
SFÂRȘIT
Love poems
Parting poems
Poems about nature
Spring poems
Poems dedicated to Mothers
Poems for children
About parental home
Poems for Dad
Poems about animals
Poems about death
Philosophical poem
Confessional poems
Sad poems
Motivational poems
Prose
Christmas carols
Funny poems
The patriotic poems
Poems March 8
Easter poems
New Year Poems
Diverse poems
Thoughts
Poems dedicated
Congratulations
Friendship poems
Poems in the same category
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 11. Consultația
11. Consultația
Dragă doctore Gabriel,
Știu sigur că încă din prima zi ai dorit cu ardoare să ai o astfel de pacientă. Iulia, pacienta din salonul-debara, va fi pacienta ta dar, în același timp, trebuie să știi că Iulia a fost și pacienta mea. Este adevărat, nu sunt medic, nu am competențele necesare, dar întâmplarea a făcut să cunosc un caz similar, petrecut cu mult timp înainte chiar în aceste locuri. Este vorba de baronul Aaron von Pieler rămas pe aceste meleaguri după bătălia cu turcii din 1493. El s-a îndrăgostit de o săteancă din Lazaret care suferea de o boală mintală moștenită. Prin dragoste și răbdare a reușit să aducă lumină pe fața Iuliei – nu este o invenție, numele ei era Iulia – și au avut și un copil care nu a mai moștenit tarele mamei sale. Sunt convins că nu o să mă crezi, dar te invit să mergi până la prima casă din marginea satului unde am locuit eu. Aici, într-un scrin vechi, am găsit caietul cu însemnările baronului. Vei găsi notițele sale pe care sunt convinsă că le vei aprecia ca pe o experiență ce merită studiată. Atunci când va veni vremea, când zâmbetul va înflori pe chipul ei redându-i frumusețea pe care o ascunde de atâta vreme, vei putea să te muți cu ea în acea casă. Îmi doresc din toată inima ca acest moment să vină cât mai curând. Până atunci, te rog să ai în vedere că nu tot ceea ce vezi este adevărat și nu tot ceea ce atingi este ceea ce pare!
Să ai grijă de câinele meu, Pufi.
Cu drag, Iulia
Gabriel lăsă hârtia să cadă la marginea patului și stinse veioza așezată pe noptiera veche. Simțea o oboseală extrem de puternică și aproape că citise scrisoarea fără a reuși să-i pătrundă întreg conținutul. Acum nu-și dorea decât să doarmă. Un somn adânc care să-l ducă în zorii zilei următoare spre acel doctor care visase dintotdeauna să fie. De această dată va intra în salonul-debara așa cum se cuvine. În halat alb, cu dosarul pacientei în mână. Somnul îl cuprinse aproape instantaneu. Nu același lucru se petrecea în casa din marginea satului. Iulia, așezată la fereastra camerei ce dădea spre pădure, privea întunericul cerului străpuns de săgețile de lumină ale astrelor nopții. Ca de fiecare dată când viața ei trecea prin momente de cumpănă, nu se putea opri să nu rememoreze amintirile din acele zile când drumul unei copilării liniștite, alături de părinții ei, se curmase. Primele secvențe care îi stăruiau în minte erau legate de acea ușă masivă care o ținea prizonieră în casă, dependentă de cei mari. Ori de câte ori plecau în oraș cobora în fugă scările de la etajul clădirii și se năpustea asupra ușii ce dădea în stradă. Impasibilă, masiva ușă de lemn refuza să dea ascultare eforturilor mânuțelor ei, iar lacrimile se grăbeau să-i inunde obrazul.
— Mamă, eu de ce nu pot să o deschid?
Mama o mângâia pe păr și îi ștergea lacrimile.
— O să vină și ziua aceea, draga mea. Doar nu vrei să te dai bătută.
— Niciodată, mamă. Doar că vreau să fiu și eu mare și puternică. La fel ca voi. Să plec singură în oraș.
— Ei, vezi! Asta nu o să se întâmple prea curând!
La ieșirea din curte, la marginea șoselei, era cocoțată pe un stâlp o oglindă rotundă destul de mare.
— Mamă, de ce este oglinda aici?
— Pentru șoferii care ies din curte, să poată vedea dacă șoseaua este liberă.
Cum intrai în curtea casei cu etaj, apartamentul lor era la capătul scărilor. În față era un alt apartament ce părea nelocuit. Încă nu mergea la școală și deseori stătea la geamul camerei privind strada largă. După o furtună violentă observase că oglinda așezată chiar în fața porții se strâmbase spre etaj. Parcă o invita să privească și ea dacă drumul este liber. Aduse un scaun și se aplecă mai mult pe fereastră. Se retrase speriată. În oglindă își văzuse propriul chip, dar fața ei era urâțită. Se repezise spre oglinda din hol și răsuflă ușurată. Urechile, nasul, ochii, toate erau la locul lor, pe o față rotundă încoronată de un păr ciufulit pe care refuza să-l pieptene. Se furișase din nou la fereastră, apropiindu-se cu teamă de poziția în care își văzuse chipul. Fața schimonosită era acolo, parcă o așteptase să revină. Ridică o mână și făcu un semn de salut. Oglinda îi răspunse cu același gest. Doar că i se păruse că între gestul ei și reflexia din oglindă trecuseră clipe bune. Plecase de la fereastră și zile întregi nu mai încercase să urmărească magia oglinzii. Aproape că uitase de întâmplare. Doar că, din acea zi, peretele ei parcă începuse să prindă viață. Se auzeau lovituri care păreau a o chema. Toate veneau din apartamentul vecin. Atunci a realizat că în oglindă nu era fața ei, ci chipul unei fetițe care stătea alături. Timp de o săptămână, zi de zi, stătuseră minute întregi făcându-și semne cu mâna. Se obișnuise și cu deformarea produsă de oglindă și începuse să observe că fața noii sale prietene nu se deosebea prea mult de a ei. Toate au luat sfârșit când tatăl ei a surprins-o privindu-și prietena. Amintirile ei erau vagi. A urmat o ceartă în casă, ceartă din care nu a reușit să înțeleagă mare lucru. Erau cuvinte noi pe care nu le auzise niciodată. Tot ce-și amintea era că a doua zi, cu lacrimi în ochi, mama ei îi împachetase lucrurile și că plecase împreună cu tatăl ei la bunicii din partea tatălui.
— Vei locui la bunici. La toamnă mergi acolo la școală. Noi vom veni în fiecare săptămână să te vedem.
Timp de o lună, părinții ei au venit și, de fiecare dată, o alintau mai mult ca niciodată. Dar simțea că parcă fiecare o făcea în felul lui. Între ei ceva se întâmplase. Apoi totul s-a prăbușit. O zi de sâmbătă, o așteptare nesfârșită fără ca mașina lor să poposească la poarta bunicilor. A urmat o noapte în care visele fuseseră atât de amestecate, de înfricoșătoare. Și mereu apărea acel chip, al fetiței de alături, de parcă viața ei ar fi depins de acea străină. Nu înțelegea, dar simțea că prezența ei stricase fericirea din familia ei. În sfârșit, venise și dimineața. O dimineață rece de început de septembrie. Era sigură că va găsi mașina în curte. Dar curtea era goală, iar bunica plângea înăbușit.
— Vino, fetița mea!
A înțeles că o mare nenorocire se abătuse asupra lor. Cu teamă și glasul stins, a întrebat:
— Mama, tata! Unde sunt?
Nu a primit un răspuns, dar știa deja.
— Sunt în cer, fetița mea.
Mai târziu, la înmormântare, a înțeles că în mașină, cu părinții ei, mai era o femeie. Sora geamănă a mamei. Nu știuse până atunci că mama ei are o soră.
În mijlocul camerei era un mic geamantan și o sacoșă. Iulia era pregătită să înceapă o nouă viață. Dar într-o zi se va întoarce aici, în Lazaret. De fapt, încă nu știa unde va pleca sau dacă va pleca cu adevărat. Oricum casa va rămâne liberă pentru Gabriel.
O nouă zi se revărsă cu un soare darnic peste micul sat de pe valea Oltului. Zilele începuseră să crească iar nămeții de zăpadă se străduiau să supraviețuiască sub ploaia de stropi aruncați de camioane de pe şoseaua națională. De culoare cenușie și pătați de mult negru, conurile de zăpadă se încăpățânau să păstreze atmosfera de iarnă. Forfota din spital era în continuă creștere. Doctorul Gabriel se așeză strategic lângă geamul care dădea spre curte încercând să nu atragă atenția asupra lui. Nu era sigur dacă confrații aflaseră că va avea și el o pacientă, fapt neobișnuit pentru un stagiar. La sfârșitul întâlnirii, când toți erau gata de plecare și discuțiile începuseră să se mute pe alte teme decât cele medicale, doctorița Zamfirescu ciocăni cu pixul în masă.
— Un moment, vă rog. Vreau să fac un anunț.
Medicii se întoarseră curioși spre directoare. Știau deja că frumoasa Iulia își luase un concediu fără plată pe o perioadă necunoscută și se întrebau ce ar mai fi putut interveni.
— Deși nu este uzual, am hotărât ca pacienta din salonul-debara să fie de astăzi în îngrijirea doctorului Gabriel. Îmi asum această hotărâre. Doctorul Gabriel va prezenta săptămânal un raport privind procedurile aplicate și rezultatele obținute.
Un murmur dezaprobator se făcu auzit în timp ce toate privirile îl căutau acum pe tânărul pe care nici măcar nu-l luaseră în seamă până atunci. Nu-i deranja că tânăra nu le este pacientă ci faptul că vor fi nevoiți să ia parte săptămânal la un studiu de caz care sigur va prelungi șederea lor în spital.
Biroul se goli treptat. Doar doctorul Gabriel rămase tăcut în dreptul geamului privind spre turn. La urma urmei nu este decât o pacientă, iar el va avea ocazia să arate ce a învățat. Îi reveni în minte visul. Visul pe care acum câteva zile era convins că îl avuseseră și cele două Iulii. Nu scria Iulia că dorea ca el să se mute în sat cu pacienta? Dar nu era obligat să-i urmeze sfatul. El avea propria cale și pacienta din salonul-debara era mult prea reală pentru a putea să apară în oglinda în care își căuta originile. Nu. Nu se va îndrăgosti de nimeni. Nicăieri în cursurile lui nu scria că dragostea este o metodă de tratament psihiatric. Totuși va merge să vadă caietul. O poveste scrisă cu sute de ani în urmă era cât se poate de ispititoare. Deși nu era convins că acel caiet și scrisul ar fi putut aparține unui nobil austriac. În ce limbă era scrierea? Cu ce caractere? Cum de Iulia putuse descifra scrisul?
Un tușit scurt rupse șirul de întrebări pe care Gabriel nu contenea să le formuleze. Pe ușa deschisă intrase Doamna cu un dosar în mână.
— Mergem, doctore?
Gabriel luă cartea pe care o avea în față și o urmă pe asistenta șefă. Intră în salonul debara la câteva momente în urma asistentei șefe, doar după ce aceasta îi făcu semn. Iulia era așezată la masă. În fața ei era cartea lui Rousseau, Emile ou de l’education, o ediție în limba franceză, și un caiet. Probabil acel caiet misterios al cărui conținut era greu de descifrat. Iulia era într-o stare de așteptare pasivă, cu capul ușor întors într-o parte forțând o poziție complet incomodă. Bărbia tremura ușor. Cu puțin timp înainte, asistenta șefă o atenționase de vizita doctorului.
— Domnișoară Iulia, doctorul Gabriel ar dori să stea de vorbă cu dumneata. Vrei să-l primești?
— De ce nu citește caietul? Pot să-i dau caietul.
— Sigur va citi și caietul. Dar doctorul Gabriel este doctorul tău curant. Regulile impun să aibă din când în când discuții cu dumneata.
Iulia nu răspunse. Se ridică din pat și se așeză la masă, în așteptare. Evită să privească spre ușa pe care va intra doctorul.
— Bună ziua. Pot să mă așez?
Iulia nu răspunse, continuând să privească spre un colț al camerei. Pe o parte a gâtului o ieșitură devoala poziția anormală a capului. Cât de simplu ar fi dacă ar putea examina biochimia creierului Iuliei, dacă comportamentul ei ar putea fi înlăturat cum extirpi o tumoare ce a invadat corpul! Boala Iuliei ar putea fi rezultatul unui conflict interior care se manifestă permanent între dorință și apărarea de dorință. Iar el va trebui să radiografieze conflictul încercând să se interpună în acest conflict. Iar în primă fază va trebui să-l intuiască. O boală mintală, fie ea moștenită sau nu, are o evoluţie puternic influențată de factorul sociocultural. Iată de ce investigația lui era practic lipsită de frontiere. Va avea o abordare psihodinamică bazată pe conceptul de psihiatrie biopsihosocială. Dacă ar solicita o tomografie cerebrală, aceasta i-ar spune ce nu este în regulă cu creierul, nu ce probleme are mintea. Așa cum învățase la facultate, un motto al psihiatrului era sintetic cuprins în aserțiunea: “Domeniul minții și domeniul creierului au limbaje diferite. Psihiatrul trebuie să fie bilingv”. După ce va determina manifestarea descriptivă a bolii, încercând să identifice un model cu care Iulia este congruentă, va trebui să determine factorii de unicitate.
Gabriel trase un scaun și se așeză chiar în fața Iuliei. În clipele următoare va afla care va fi reacția pacientului față de clinician: deferentă sau rebelă. Întâmplarea îl ajutase să conceapă un prim experiment, de altfel cât se poate de simplu. Din mica bibliotecă pe care o purta mereu cu el, nu lipsea acelaşi volum care se găsea acum pe masa din salonul-debara: Emile ou de l’education. Puse cartea pe masă alături de cartea Iuliei, păstrând aceeași orientare a copertei. Luă aerul oficial al medicului în plin proces de investigație clinică.
— Cum vă numiți?
— Iulia.
— Numele de familie?
Nu obținu niciun răspuns.
— Prenumele mamei?
Din nou, tăcere. Doar buzele trădară un tremur intens. Gabriel continuă ca și cum ar fi primit toate răspunsurile dorite.
— Prenumele tatălui?
Urmări cu atenție reacția fetei. Fața ei reveni la normal, deci amintirea tatălui nu producea nicio reacție.
— Știți cumva numele de fată al mamei dumnea-voastră?
Se aștepta ca și această întrebare să rămână fără răspuns. Dar, brusc, Iulia întoarse capul spre Gabriel păstrând inclinația nefirească.
— Scrie. Scrie în caiet.
Iulia împinse caietul spre el.
— Vă dau voie să-l citiți.
Gabriel luă caietul și îl deschise chiar la prima pagină. Pe primul rând erau trei cuvinte cu spațieri generoase între ele. Pe al doilea patru cuvinte răspândite și ele aleator. Alăturate nu însemnau nimic. Întoarse pagina. Cam același algoritm era repetat și aici.
— Caietul este un jurnal intim al tău. Nu vreau să te rănesc descoperindu-ți cele mai intime gânduri.
Pacienta se întoarse brusc spre asistenta șefă.
— Unde este Iulia?
— A plecat în concediu. Se va întoarce.
— Trebuie să se întoarcă. Altfel nu pot să îmi împlinesc destinul.
— Care este destinul tău? reacționă imediat Doamna.
— Să am grijă de ea! Totul este scris în caiet, reluă pacienta.
Doctorul Gabriel se ridică de pe scaun și se aplecă spre masă punând mâna pe cartea Iuliei ca și când ar fi dorit să o ia. Instantaneu Iulia reacționă apucându-și cartea cu ambele mâini. Degetele lor se atinseră, iar tremurul începu să cuprindă corpul Iuliei. Își retrase speriată mâinile și se refugie în brațele Doamnei.
Doctorul și asistenta așteptară câteva clipe o izbucnire verbală din partea Iuliei, dar aceasta nu se produse. Iulia se lăsă moale în brațele asistentei care, surprinsă, aproape că o scăpă jos. O așezară pe pat. Tremurul corpului deveni mai intens transformându-se în convulsie iar ochii se pierdură lăsând fără viață fața pacientei. Doctorul Gabriel îi luă pulsul. Totul părea normal. Doctorul o întoarse pe partea stângă și privi ceasul. După o jumătate de minut convulsia încetă și Iulia intră într-un somn adânc.
— Aici nu mai avem nimic de făcut, spuse doctorul și ieși din salonul-debara urmat de asistenta șefă.
În cabinetul asistentelor, doctorul Gabriel făcu câteva însemnări în dosarul pacientei.
— Credeți că a fost o criză de epilepsie?
— În niciun caz. Corpul ei nu era rigid și criza nu a debutat cu convulsii. I se va scoate treptat baclofenul.
Doamna reveni în salonul Iuliei. Luă caietul și începu să-l cerceteze filă cu filă. Căuta cu înfrigurare cuvinte care să facă legătura cu povestea asistentei. În sfârșit, cercetările ei dădură roade. Pe pagini diferite apărură cuvintele: „tenis”, „viol” și „cruce”.
Într-un târziu
-Bunicule, ce-i fericirea?
-... Io-ti, bre! Gre întrebari! Io-ti cum stăm noi aice... Noi șî cu luna...
-Și cu stelele, bunicule!
-Șî cu iele, d-apoi cum?
Este târziu, trecut de ora zece... Bunicul a stins într-un târziu becul de sub streașina casei, ca să vedem mai bine înaltul cerului, stelele și întreaga Cale Lactee... Un greiere singuratec, țârâie din când în când trist, rupând tăcerea și răcoarea nopții... "Balaurul" s-a dus demult la culcare: bunica n-are timp de isprăvit cu filozofiile noastre... O auzim cu hârâie ușor și ne zâmbind unul altuia: am trecut cu bine și prin ziua aceasta, prin ciurul balaurului...
Noi, după ce-am pus țara la cale, stabilindu-le pe toate câte le-om face și desface a doua zi, ne-am luat de vorba noastră de-cu-sară, vrutele și nevrutele noastre, care ne colorau universul în sunete și imagini, pe care apoi le depănam într-un fir subțire, comun, fir pe care îl torceam în fusul amintirilor de mai târziu: eu, întors acasă după vacanța de vară cu mintea parfumată de mirosul târziu al florilor de salcâm, iar bunicul, pregătindu-se de o iarnă lungă în care, la gura sobei, stârnind jarul cu vătraiul, va închide ochii și cu puterea minții va vedea iarăși acest cer, cu această lună, cu aceste stele împrăștiate în această Cale Lactee...
-Bunicule, uite-o stea căzătoare!, zic eu descriind cu degetul pe cer dâra luminoasă care s-a risipit într-o clipită...
-Din bătrâni, îi vorba c-or fi scânteili sabiei Sfântului Ghiorghi în luptă cu balauru', îmi face bunicul cu ochiul. Dară io știu câ poate o hi șî din la copitile nărăvașului, Perseului... Tu puie-ți o dorință, da' sâ n-o grăiești cu glas tare, sâ se-mplinească...
Iar eu am închis ochii, dorindu-mi să nu se risipească în uitare acea clipă, unică, un crâmpei din vara copilăriei mea trecută la bunici, timp în care-mi treceam și fericirea fără să știu...
N-am știut atunci - cum aș fi putut? -, căci eram prea crud să realizez că nu voi mai găsi acea liniște, acel "într-un târziu", pe care l-am aflat numai acolo, în umbra celor sub care m-am înalțat, fie c-or fost bunii mei or salcâmii copilăriei mele, deopotrivă...
-Bunicule, ce-i fericirea?
-... Io-ti, cum stăm noi aice-n puteri șî voioși cu tății...
...cu cerul nopții, cu luna și cu stelele, bunicule... Și cu parfumul florilor de salcâm...
PRIVESC, GÂNDESC
Privesc, gândesc, cât de frumoase sunt îmbrățișările, sărutările când sunt plăcerea sufletului și nu o nemeritată plată.
Tăcuți dar temerari, sunt pașii făcuți lângă alți pași, când umărul lângă alt umăr este un sprijin în zilele neputinței într-o contemplare a timpului ce a trecut și a timpului prezent, marcat prin întrebări cu glasul din ce în ce mai încet:
- Tu ce mai faci ,îți este bine?...Poți să mai mergi câți va pași alături de mine?...
Privesc , mă privesc…
Mă întreb, biblic și omenește ce să fac când, umărul îmi este sprijinul altui umăr, când glasul meu domol întreabă și răspuns nu primește și nimeni pasul nu mi-l însoțește…
Privesc, gândesc la razele de sore care au mai rămas să privească și ele, cât de frumoase sunt îmbrățișările la amurg, dintre zi și noapte , fără cuvinte și fără șoapte...
Jucării abandonate
Hm... Astăzi, în drumul meu, am zărit o minge, știți de care, dintr-acelea pentru țânci, o minge din cauciuc, strident colorată, tipărită cu ceva desene neinteligibile, semn că mingea asta a fost intens "jucată". Acum, zăcea dezumflată, lângă ghena de gunoi, o imagine cu-adevărat tristă: frântă, precum sunt prăbușite visele unui copil atunci când pierde sau i se strică o jucărie... Sau când e nevoit să renunțe la ea...
Am stat preț de o clipă în liniștea acestui trist tablou, amintindu-mi de o altă imagine a memoriei mele, una tot întâlnită în peregrinările mele: un ursuleț nu prea mare dintr-un pluș care cândva fusese alb, acum jigărit și murdar, fusese abandonat atârnând semi-haios între ramurile unei tufe ce creștea într-o margine de drum. Țin minte că am scos telefonul și am făcut o poză: imaginea aceea merita cu prisosință să fie imortalizată și în memoria telefonului meu.
Ce m-a frapat la acea imagine a fost mina veselă a ursulețului de pluș: deși fusese abandonat într-un mod atât de grotesc și barbar, totuși nu-și pierduse speranța de a fi adoptat de un copil nou. Mai avea atât de multă veselie de oferit!
Acum stau și mă gândesc: prin ce se aseamănă cele două imagini? Amândouă aveau același aer de tristețe dulce-amăruie, tocmai prin faptul că erau jucării abandonate... Una stricată, iar una încă bună chiar dacă era murdărită de noroiul marginii de drum... Una reprezenta veselie frântă, cealaltă speranța unei posibile veselii viitoare...
Și eu, la rândul meu, a trebuit să-mi abandonez la un moment dat, - cred că a fost unul dintre cele mai triste momente din viața mea, - jucăriile. Atunci când am crescut mare și speranțele copilăriei, au trecut pe neștiute, din zona copilului către cea a adolescentului...
A fost greu să cresc mare, tocmai fiindcă am știut tot timpul, că ceea ce-am lăsat în urmă nu se va mai întoarce niciodată înapoi. N-a fost regret, căci am privit cu speranță la viitor, dar cel mai mult mi-a fost teamă să nu uit, ceea ce a meritat să nu fie uitat. Printre acestea și unele dintre cele mai îndrăgite jucării... cele care mi-au împlinit cu veselie timpul meu de copil și care nu m-au lăsat niciodată să uit, că undeva în mine, încă mai râde câteodată un copil. O minge, un trenuleț, un ursuleț de pluș...
EL
Înghețată islandeză în portugheză
(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)
Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural.
Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.
Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.
Sorvete islandês
(bom, não exatamente islandês, mas essa é a ideia, tirada da Islândia)
São 9 da manhã, ainda está escuro, também é normal porque estamos muito perto do Círculo Polar Ártico e vamos ao McDonald's de Reykjavík, praticamente o único que ainda se encontra na Islândia, depois de ter sido dado um decreto em o país também está sendo construído para não restaurantes que vendem fast food. Como é o único que sobrou, não vemos razão para não aproveitar a oportunidade, então vamos ver o que eles têm no cardápio e pelo que parece, a maioria dos sanduíches são variações do mesmo tema, versões diversificadas de o hambúrguer-Filet-O-Fish. Temos dois pratos de Filet-O-Fish, um com salmão, outro com truta, duas porções grandes de batata frita, porque são as minhas preferidas em todos os cardápios do McDonald's, de qualquer país, muffin de chocolate e, principalmente, o mais mais importante ainda, o islandês McFlurry. Diferencia-se do resto da Europa por ser muito mais frio, o clima também ajuda a preservar-se, é muito mais consistente na textura, mais gelado e tem um tom intenso de azul com pedaços de stracciatella também azul, que parece estranho para mim. Usaram corante alimentar azul que tem E407 na sua composição, são eles que afirmam que não querem alimentos processados, que querem que tudo seja o mais natural possível.
Provamos o McFlurry islandês. É bom... vamos dar outra mordida,... é incrivelmente bom... e mais uma coisa, não vamos esquecer o sabor... sim, conseguimos, é o melhor McFlurry que já provamos também é uma pena que esteja tão longe de casa. No entanto, pensamos que o restaurante McDonald's na Islândia segue um determinado tema, excepto as batatas fritas, todo o menu lembra o de uma taberna situada à beira-mar, os guardanapos também são azuis com peixes desenhados, os copos estão escritos com mensagens como, Pronto para uma aventura marítima?", tudo está em tons de azul na sala. Curiosamente, também encontramos o McDonald's na Islândia, é muito diferente de todos os outros que vimos até agora.
Porque gostamos tanto dos gelados do McDonald's islandês, vamos provar outros sabores e bolas de gelados das gelaterias locais, nomeadamente a Isbúð Vesturbæjar. E aqui eles têm muitos sortimentos para escolher. Tomamos cacau e pistache. E estes são os melhores. Islândia, quero parabenizá-lo, você é o melhor sorveteiro que já conheci. O que você oferece, talvez poucos ou ninguém ofereça mais. Você se especializou em transformar o frio em algo artístico, agradável de ver, sentir e saborear, sinestesia em todos os sentidos.
Support Poezii Online
Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.
Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu
23 October
Și eu cred că sunteți ,,lacrima lui Dumnezeu,,… Dovadă sunt frumoasele , creștine motivații în versurile poeziei, o poezie binecuvântată de Biblie...
22 October
Ai un talent desăvârșit! Mulțumesc pentru toate stările pe care reușești să le transpui in vers🙏
Literary news, poems and cultural events directly on your phone.
Follow the channel
Comments 1
Silvia Mihalachi