MARIA ÎN ȚARA POMILOR

Alexandru cel Bun — Povestea unui suflet care s-a întors la lumină

 

Se spune că fiecare om poartă în adâncul inimii sale o taină pe care lumea nu o poate vedea. Unii oameni își ascund această taină sub zâmbete, alții sub bogății, alții sub putere, iar alții sub o tăcere atât de adâncă, încât nimeni nu mai bănuiește ce se petrece în sufletul lor. Dar Dumnezeu, Care vede și cele ascunse, cunoaște întotdeauna durerea, frica și nădejdea fiecărui om.

 

Așa era și Lex Luthor.

 

În copilărie, fusese un băiat cu o minte neobișnuit de ageră. Îi plăcea să citească și să cerceteze, iar cărțile deveniseră prietenii lui cei mai apropiați. În timp ce alți copii alergau prin curțile caselor, Lex putea rămâne ore întregi în bibliotecă, cu o carte deschisă înaintea lui și cu lumina unei lămpi căzând peste paginile pline de formule și desene.

 

Era curios.

 

Întreba mereu „de ce?”.

 

De ce se mișcă lucrurile?

 

De ce cad obiectele?

 

De ce oamenii se comportă într-un anumit fel?

 

De ce unii au totul, iar alții nu au aproape nimic?

 

Dar printre toate aceste întrebări exista una pe care nu îndrăznea să o rostească:

 

De ce nu mă simt iubit?

 

Casa în care crescuse era mare și bogată. Avea camere numeroase, mobilier scump și oameni care se ocupau de toate nevoile familiei. Nimic nu părea să lipsească.

 

Și totuși, în sufletul copilului exista o singurătate pe care nimeni nu o putea cumpăra și nicio invenție nu o putea vindeca.

 

Tatăl său era un om sever. Pentru el, slăbiciunea era un lucru de neiertat, iar greșeala trebuia ascunsă. Lex învățase de mic că trebuie să fie puternic.

 

Dacă lua o notă bună, trebuia să ia una și mai bună.

 

Dacă făcea o invenție, trebuia să construiască una și mai impresionantă.

 

Dacă reușea ceva, succesul nu era niciodată suficient.

 

Astfel, copilul începu să creadă că valoarea lui depinde de ceea ce poate realiza.

 

Într-o seară, după ce petrecuse ore întregi studiind, Lex își privi tatăl și întrebă cu glas scăzut:

 

— Tată, ești mândru de mine?

 

Bărbatul îl privi câteva clipe.

 

— Ai făcut bine, răspunse el.

 

Atât.

 

Pentru un copil, acele cuvinte nu erau suficiente.

 

Lex coborî privirea.

 

În acea seară, în timp ce se afla singur în camera lui, își spuse:

 

— Voi deveni atât de puternic, încât nimeni nu va mai putea spune că nu sunt suficient de bun.

 

Nu știa atunci că această hotărâre avea să-i schimbe întreaga viață.

 

Anii trecură.

 

Copilul deveni adolescent, iar adolescentul deveni tânăr. Inteligența lui se transformă într-un instrument puternic. Citea despre știință, tehnologie, economie și filozofie. Învăța repede și reușea să rezolve probleme pe care alții le considerau aproape imposibile.

 

Dar, odată cu inteligența, crescuse și mândria.

 

Lex nu mai privea oamenii ca pe niște semeni, ci ca pe niște trepte.

 

Unii îi erau folositori.

 

Alții îi erau inutili.

 

Cei care îi erau de folos erau păstrați aproape.

 

Cei care îl dezamăgeau erau îndepărtați.

 

În cele din urmă, deveni un om foarte bogat și foarte influent.

 

Avea tot ceea ce copilul de odinioară își dorise.

 

Dar într-o noapte, când toate luminile orașului străluceau în depărtare, Lex rămase singur în biroul său.

 

În fața lui se aflau documente, contracte și rapoarte.

 

Pe masă se afla un ceas.

 

Tic.

 

Tac.

 

Tic.

 

Tac.

 

Lex se uită la el.

 

Deodată, toate lucrurile din jur i se părură fără însemnătate.

 

Se ridică și se apropie de fereastră.

 

Orașul era frumos.

 

Dar în sufletul său era întuneric.

 

— Am tot ce mi-am dorit, spuse el încet.

 

Apoi făcu o pauză.

 

— Și de ce sunt atât de singur?

 

Întrebarea rămase fără răspuns.

 

În noaptea aceea, Lex nu dormi.

 

Pentru prima dată după mulți ani, începu să-și cerceteze nu mintea, ci inima.

 

Își aminti de copilul care fusese.

 

Își aminti de dorința de a fi iubit.

 

Își aminti de toate momentele în care răspunsese la durere prin mândrie.

 

Și atunci înțelese că ridicase în jurul inimii sale un zid.

 

Un zid foarte înalt.

 

Îl construise din avere.

 

Din orgoliu.

 

Din teamă.

 

Din neîncredere.

 

Din dorința de control.

 

Dar acum zidul devenise închisoarea lui.

 

A doua zi începu să caute răspunsuri.

 

Citi despre credință.

 

Citi despre creștinism.

 

Citi despre sfinți.

 

Citi despre oameni care renunțaseră la bogăție pentru a-și salva sufletele.

 

Și, cu cât citea mai mult, cu atât simțea o chemare pe care nu o putea explica.

 

Într-o carte veche întâlni cuvântul „pocăință”.

 

La început nu îi înțelese adevărata însemnătate.

 

Dar apoi descoperi că pocăința nu înseamnă doar regret.

 

Înseamnă întoarcere.

 

Întoarcerea inimii către Dumnezeu.

 

Lex rămase mult timp privind acel cuvânt.

 

Apoi șopti:

 

— Poate că asta caut.

 

Și porni la drum.

 

Drumul său îl purtă până în România.

 

Ajunse într-o zi în Gorj, iar după multe ore de călătorie se apropie de Cărbunești-Sat.

 

Era o zi liniștită.

 

Cerul era senin, iar vântul mișca încet frunzele copacilor. Satul părea departe de lumea în care Lex își construise imperiul.

 

Aici nu existau clădiri uriașe.

 

Nu existau oameni care să alerge după bani.

 

Era doar liniște.

 

Și în mijlocul acelei liniști, Lex zări o biserică ortodoxă.

 

Se opri.

 

Privi spre turla bisericii.

 

Deasupra ei se afla Sfânta Cruce.

 

În sufletul său se născu o emoție pe care nu o mai simțise.

 

Nu știa de ce, dar simțea că trebuie să intre.

 

Coborî din mașină.

 

Merse încet spre poartă.

 

O deschise.

 

Păși în curtea bisericii.

 

La intrare îl întâmpină un om al bisericii.

 

— Pace și bine ai venit!

 

Lex îl privi surprins.

 

— Bună ziua.

 

— Bine ai venit. Ești pentru prima dată aici?

 

Lex ezită.

 

— Da.

 

Omul zâmbi.

 

— Atunci intră. Nu te teme.

 

Lex îl privi.

 

— Nu știți cine sunt.

 

— Nu contează cine ai fost înainte să intri pe această poartă. Contează cu ce inimă ai venit.

 

Cuvintele îl tulburară.

 

Lex păși în biserică.

 

În interior, lumina candelelor se mișca încet. Icoanele priveau tăcute către cei care veniseră să se roage.

 

Lex nu știa toate rânduielile.

 

Nu știa unde să stea.

 

Nu știa ce să facă.

 

Dar știa că trebuia să rămână.

 

Se apropie de icoana Mântuitorului.

 

Pentru o clipă, își aminti de toate lucrurile pe care le făcuse.

 

Își plecă fruntea.

 

— Doamne...

 

Se opri.

 

Vocea îi tremura.

 

— Dacă mă mai poți primi...

 

O lacrimă îi coborî pe obraz.

 

— Primește-mă.

 

În biserică era liniște.

 

Dar în sufletul lui se întâmpla ceva.

 

Pentru prima dată, Lex nu mai încerca să fie puternic.

 

Nu mai încerca să demonstreze nimic.

 

Pur și simplu stătea înaintea lui Dumnezeu.

 

Preotul îl primi și îl ascultă.

 

Lex povesti despre copilăria sa.

 

Despre singurătate.

 

Despre tatăl său.

 

Despre dorința de a fi respectat.

 

Despre averea sa.

 

Despre mândrie.

 

Despre oamenii pe care îi rănise.

 

Despre nopțile în care, deși avea totul, se simțea gol.

 

Când termină, preotul îi spuse:

 

— Fiule, Dumnezeu nu așteaptă să vii înaintea Lui spunând că nu ai greșit. Dumnezeu așteaptă să vii cu inimă sinceră și să spui: „Am greșit. Ajută-mă să mă schimb.”

 

Lex ridică ochii.

 

— Și dacă am greșit prea mult?

 

— Niciun om nu trebuie să creadă că mila lui Dumnezeu este mai mică decât greșelile sale.

 

Lex rămase tăcut.

 

Cuvintele acestea îi pătrunseră adânc în suflet.

 

În zilele următoare, începu să vină tot mai des la biserică.

 

Învăța.

 

Se ruga.

 

Asculta.

 

Întreba.

 

Și, încetul cu încetul, omul care fusese Lex Luthor începea să se schimbe.

 

Nu peste noapte.

 

Nu printr-o minune care să șteargă trecutul.

 

Ci prin pași mici.

 

Într-o dimineață ajută un bătrân să ducă niște lucruri până acasă.

 

În altă zi cumpără medicamente pentru o familie care avea nevoie de ele.

 

Apoi ajută un copil să-și cumpere cărți pentru școală.

 

Când oamenii îi mulțumeau, el răspundea:

 

— Nu mie trebuie să-mi mulțumiți. Mulțumiți lui Dumnezeu și rugați-vă pentru mine.

 

Averea lui începu să fie folosită pentru oameni.

 

Casa lui deveni mai simplă.

 

Viața lui deveni mai liniștită.

 

Dar cea mai mare schimbare era în inimă.

 

Într-o duminică, după Sfânta Liturghie, Lex rămase în biserică.

 

Privi icoanele și spuse:

 

— Vreau să las în urmă omul care am fost.

 

Preotul se apropie.

 

— Ce ai în inimă?

 

Lex răspunse:

 

— Vreau un nume nou.

 

— Ce nume?

 

Lex privi către icoana Mântuitorului.

 

— Alexandru.

 

Apoi adăugă:

 

— Alexandru cel Bun.

 

Preotul zâmbi.

 

— Atunci să înțelegi că un asemenea nume nu este o laudă. Este o datorie. Dacă vrei să fii numit astfel, trebuie să înveți să fii bun în fiecare zi.

 

Alexandru își plecă fruntea.

 

— Voi încerca.

 

— Nu spune doar „voi încerca”. Spune: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi merge pe acest drum.”

 

Alexandru făcu semnul Sfintei Cruci.

 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi merge pe acest drum.

 

Din acea zi, oamenii din sat îl numiră Alexandru cel Bun.

 

Dar el nu se considera bun.

 

Când cineva îl lăuda, răspundea:

 

— Nu sunt bun. Încă învăț să fiu.

 

Într-o seară, stătea în curtea bisericii și privea apusul.

 

Un copil se apropie de el.

 

— Domnule Alexandru?

 

— Da?

 

— Pot să te întreb ceva?

 

— Sigur.

 

— De ce ai venit tocmai aici?

 

Alexandru zâmbi.

 

— Pentru că eram pierdut.

 

— Și acum?

 

Alexandru privi către biserică.

 

— Acum știu unde să mă întorc atunci când mă rătăcesc.

 

Copilul se gândi puțin.

 

— Și unde este drumul?

 

Alexandru răspunse:

 

— În inimă, dacă inima îl caută pe Dumnezeu.

 

Copilul zâmbi și plecă.

 

Alexandru rămase singur.

 

Clopotul începu să bată.

 

O dată.

 

De două ori.

 

Apoi încă o dată.

 

Sunetul se răspândi peste casele satului.

 

Alexandru își făcu semnul Sfintei Cruci.

 

În fața bisericii, sub lumina amurgului, nu mai era omul care se temea să fie slab.

 

Nu mai era copilul care credea că trebuie să fie puternic pentru a fi iubit.

 

Nu mai era omul care credea că averea poate cumpăra pacea.

 

Era Alexandru.

 

Un om care învățase să se roage.

 

Un om care învățase să ceară iertare.

 

Un om care învățase să ajute.

 

Un om care învățase că adevărata putere nu este să-i stăpânești pe ceilalți, ci să-ți stăpânești propria mândrie.

 

Într-o noapte, înainte să plece din biserică, Alexandru îngenunche înaintea icoanei Mântuitorului.

 

Lumina unei singure candele tremura în liniștea bisericii.

 

— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Îți mulțumesc că mi-ai arătat drumul atunci când eu nu mai știam încotro să merg. Ajută-mă să nu mă mai întorc la omul care am fost. Ajută-mă să fiu bun cu cei săraci, blând cu cei întristați, răbdător cu cei care greșesc și smerit atunci când oamenii mă laudă.

 

Se opri.

 

Apoi adăugă:

 

— Și dacă vreodată voi uita cine sunt, adu-mi aminte de această biserică și de ziua în care ai deschis înaintea mea ușa către o viață nouă.

 

Apoi se ridică.

 

Ieși din biserică.

 

Deasupra satului se întindea cerul înstelat.

 

Alexandru privi către el și zâmbi.

 

Pentru prima dată după mulți ani, nu mai simțea nevoia să aibă răspuns pentru toate.

 

Unele lucruri trebuiau doar trăite.

 

Unele taine trebuiau doar primite.

 

Iar unele drumuri trebuiau parcurse cu credință.

 

A doua zi, Alexandru se întoarse din nou la biserică.

 

Și în ziua următoare.

 

Și după aceea.

 

Viața lui nu devenise lipsită de încercări. Mai avea momente de îndoială, momente în care trecutul îl urmărea și momente în care vechea mândrie încerca să se întoarcă.

 

Dar acum știa ce să facă.

 

Se oprea.

 

Se ruga.

 

Și își amintea de cuvintele preotului:

 

„Nu contează numai cât de jos ai căzut. Contează și către cine te întorci atunci când te ridici.”

 

Așa trecură anii.

 

Iar oamenii din Cărbunești-Sat ajunseră să-l cunoască nu după trecutul său, ci după faptele sale.

 

Copiii îl salutau.

 

Bătrânii îi vorbeau.

 

Oamenii săraci știau că pot găsi la el un ajutor.

 

Iar el, de fiecare dată când cineva îi spunea „Alexandru cel Bun”, își pleca privirea și răspundea:

 

— Rugați-vă pentru mine, ca să merit într-o zi acest nume.

 

Și astfel, omul care cândva crezuse că lumea trebuie cucerită învățase că adevărata biruință este aceea asupra propriei mândrii.

 

Omul care își construise ziduri în jurul inimii învățase să deschidă ușa.

 

Omul care căutase puterea în bogăție o găsise în credință.

 

Iar omul care fusese cândva Lex Luthor își găsise, în cele din urmă, un alt nume și un alt drum.

 

Alexandru cel Bun.

 

În fiecare duminică, clopotul bisericii din Cărbunești-Sat se auzea peste sat.

 

Iar atunci Alexandru își ridica privirea către cer și își făcea semnul Sfintei Cruci.

 

Nu mai întreba:

 

„Cât de puternic pot deveni?”

 

Ci întreba:

 

„Cât de mult bine pot face astăzi?”

 

Și aceasta a fost cea mai mare schimbare din viața lui.

 

Pentru că omul care își petrecuse copilăria încercând să fie deasupra tuturor descoperise, la sfârșitul drumului, că omul adevărat nu se înalță călcând peste ceilalți.

 

Se înalță atunci când îi ridică pe cei căzuți.

 

Iar în lumina blândă a candelelor, înaintea icoanelor, Alexandru cel Bun învățase taina pe care nicio carte de știință și nicio avere nu i-o putuseră dărui:

 

că sufletul își găsește adevărata pace atunci când omul se întoarce cu sinceritate către Dumnezeu.

 

Și astfel, povestea lui nu s-a sfârșit în ziua în care și-a schimbat numele.

 

Atunci abia a început.

 

A început povestea unui om care a învățat să iubească.

 

A unui om care a învățat să ierte.

 

A unui om care a învățat să fie smerit.

 

A unui om care a învățat să folosească ceea ce avea pentru binele altora.

 

A unui om care, după o viață întreagă petrecută în căutarea puterii, a găsit în cele din urmă ceva mai mare decât puterea:

 

credința, nădejdea și iubirea.

 

Iar peste sat, în liniștea serii, clopotul bisericii continua să bată.

 

Și fiecare bătaie părea să spună:

 

„Întoarce-te.”

 

„Nu este prea târziu.”

 

„Ridică-te.”

 

„Mergi înainte.”

 

Iar Alexandru cel Bun mergea.

 

Cu pași liniștiți.

 

Cu inima smerită.

 

Și cu Dumnezeu înaintea lui.

Era odată un copil care, într-o zi, a simțit o durere puternică la picior. Pentru o clipă, lumea parcă s-a oprit. Îi era atât de rău, încât simțea că puterile îl părăsesc. Îi era frică și nu știa ce avea să se întâmple. Se uita în jur și își dorea doar ca durerea să treacă. În inima lui se auzea un singur gând: „Doamne, mi-e teamă.” Dar, în mijlocul fricii, o altă voce parcă îi răspundea: „Nu trebuie să fii fără frică pentru a fi curajos. Curajul începe atunci când îți este frică și totuși alegi să mergi mai departe.” A venit ajutorul, iar după un timp durerea s-a liniștit. Copilul a înțeles că acea zi, deși îl speriase, nu avea să fie sfârșitul drumului său. A rămas cu o amintire, dar și cu o lecție: Uneori, Dumnezeu nu ne ferește de toate durerile, dar ne poate da puterea să trecem prin ele. Și, când mai târziu își amintea de acea zi, nu mai vedea doar frica. Vedea și copilul care, deși credea că nu mai poate, a rezistat. Morala: Nu este rușinos să te temi și nici să simți că nu mai poți. Chiar și omul curajos poate tremura. Important este să nu-ți pierzi nădejdea atunci când treci prin încercare, pentru că după durere poate veni vindecarea, iar după frică poate veni pacea.

 

[Cristian Diaconița]

51. Chemarea lui Hristos

 

Când glasul Tău mă cheamă, Doamne,

Las tot ce-i trecător în drum,

Și vreau să merg după Iisus,

Pe calea sfântă, pas cu pas.

 

Să-mi fie inima deschisă,

Să nu mă-ntorc spre lumea rea,

Ci să păstrez mereu în suflet

Chemarea sfântă de la Tine.

 

Cristian Diaconița

 

52. Icoana

 

În fața sfintei Tale icoane

Îmi plec genunchii cu smerire,

Și cer, Iisuse, peste mine

Lumina Ta și-a Ta iubire.

 

Privind chipul Tău zugrăvit,

Îmi amintesc de veșnicie,

Și sufletul meu caută pace

În sfânta Ta împărăție.

 

Cristian Diaconița

 

53. Clopotul Bisericii

 

Când clopotul răsună-n sat,

Aud chemarea către Domnul,

Și las în urmă grijile lumii

Ca să mă-ntorc spre Dumnezeu.

 

În glasul lui aud speranța,

Aud chemarea către bine,

Și merg spre sfânta Biserică

Cu sufletul aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

54. Doamne, miluiește

 

„Doamne, miluiește” spun,

Când inima mi-e apăsată,

Când nu mai știu ce drum să aleg

Și lumea pare-ntunecată.

 

În două vorbe este cuprinsă

Nădejdea sufletului meu:

Că mila Ta este mai mare

Decât păcatul meu cel greu.

 

Cristian Diaconița

 

55. Tatăl nostru

 

Când spun „Tatăl nostru” în tăcere,

Îmi amintesc că nu sunt singur,

Că Dumnezeu din cer privește

Spre fiecare om cu milă.

 

„Facă-se voia Ta” rostesc,

Și-mi plec smerit întreaga viață,

Căci numai voia Ta, Părinte,

Îmi poate fi cărare dreaptă.

 

Cristian Diaconița

 

56. Credință neclintită

 

Chiar dacă vântul bate tare

Și valul vieții se ridică,

Credința mea rămâne-n Domnul,

Căci mâna Lui mă ocrotește.

 

Nu mă voi teme de furtună,

Cât timp Hristos este cu mine,

Căci după noaptea cea mai grea

Răsare iarăși o lumină.

 

Cristian Diaconița

 

57. Pacea sufletului

 

Dă-mi, Doamne, pace înlăuntru,

Când lumea este tulburată,

Să nu răspund cu răutate

Și să nu port în suflet ură.

 

Fă-mi inima asemenea apei

Ce stă liniștită sub lumină,

Ca pacea Ta să se reverse

Peste întreaga mea ființă.

 

Cristian Diaconița

 

58. Calea îngustă

 

Calea spre cer nu este largă,

Și nu-i mereu ușor de mers,

Dar cine merge după Domnul

Găsește viață la sfârșit.

 

Chiar dacă drumul are spini

Și pașii mei mai cad uneori,

Hristos îmi este călăuză

Și mă ridică din căderi.

 

Cristian Diaconița

 

59. Păcatul

 

Păcatul pare uneori

O floare dulce la vedere,

Dar după ea rămâne-n suflet

O rană plină de durere.

 

Iisuse, scapă-mă de rău,

Păzește-mi mintea și privirea,

Și pune-n locul întunericului

Lumina Ta și pocăința.

 

Cristian Diaconița

 

60. Harul

 

Harul Tău, Doamne, mă ridică

Atunci când cad și sunt slăbit,

Îmi dă putere să merg iarăși

Pe drumul meu către Hristos.

 

Nu pentru vrednicia mea

Îți mulțumesc, Părinte Sfinte,

Ci pentru mila Ta cea mare

Și pentru dragostea Ta sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

61. În numele lui Iisus

 

Când rostesc numele Iisus,

În suflet parcă se aprinde

O mică flacără de pace

Ce întunericul îl învinge.

 

Iisuse, numele Tău sfânt

Să fie-n inima mea mereu,

Ca fiecare pas din viață

Să fie către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

62. Sfântă Treime

 

Slavă Tatălui și Fiului,

Și Duhului Celui Sfânt,

Unui Dumnezeu în Treime,

Acum și-n vecii de veci.

 

Primește lauda smerită

A inimii ce Te slăvește,

Și fă să crească-n noi iubirea

Ce către Tine ne unește.

 

Cristian Diaconița

 

63. Când plâng

 

Când plâng și nimeni nu mă vede,

Tu, Doamne, vezi lacrima mea,

Și știi de unde vine durerea

Ce s-a ascuns în inima mea.

 

Nu mă lăsa singur în noapte,

Ci fii aproape, Dumnezeu,

Și schimbă lacrima în pace

Prin mila și iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

64. Bunul Păstor

 

Hristos este Păstorul nostru,

Ne caută când ne rătăcim,

Și lasă turma Sa în pace

Când pe cel pierdut îl găsește.

 

O, Bunule Păstor, Iisuse,

Păzește sufletul meu slab,

Și du-mă către apa vie

Și către veșnicul Tău staul.

 

Cristian Diaconița

 

65. Oaia pierdută

 

Am fost asemenea unei oi

Ce s-a pierdut pe cale,

Dar Bunul Păstor m-a căutat

Cu dragoste și răbdare.

 

Când m-a găsit, nu m-a certat,

Ci m-a întors spre casa Sa,

Arătându-mi că iubirea

Nu lasă sufletul să piară.

 

Cristian Diaconița

 

66. Fiul risipitor

 

Am plecat de lângă Tatăl

Și am pierdut ce am primit,

Dar când m-am întors spre casă,

Părintele m-a întâmpinat.

 

Nu mi-a cerut decât întoarcerea,

Ci m-a primit cu bucurie,

Ca pe un fiu care se-ntoarce

Dintr-o lume de rătăcire.

 

Cristian Diaconița

 

67. Samarineanul milostiv

 

Pe omul rănit de pe cale

Un străin l-a văzut plângând,

Și nu a trecut nepăsător,

Ci i-a venit în ajutor.

 

Doamne, învață-mă și pe mine

Să văd durerea celui trist,

Să fiu aproape de aproapele

Și să iubesc precum ai spus.

 

Cristian Diaconița

 

68. Fericirile

 

Fericiți cei blânzi și smeriți,

Fericiți cei ce plâng cu credință,

Fericiți cei ce iubesc dreptatea

Și cei ce caută pacea.

 

Hristos ne-a arătat fericirea

Ce nu se cumpără cu bani:

O inimă curată înaintea

Lui Dumnezeu și-a oamenilor.

 

Cristian Diaconița

 

69. Sămânța bună

 

Doamne, pune-n inima mea

Sămânța sfântului Tău Cuvânt,

Să nu cadă între spini

Și nici pe piatră fără rod.

 

Fă-mă pământ bun și roditor,

Să cresc în credință și iubire,

Și să aduc în viața mea

Roade de pace și sfințire.

 

Cristian Diaconița

 

70. Lumina lumii

 

Hristos este Lumina lumii,

Ce-alungă noaptea din noi,

Și cine merge după Dânsul

Nu rămâne-n întuneric.

 

Aprinde, Doamne, și în mine

Lumina sfântă a iubirii,

Ca să pot duce mai departe

Un strop din pacea Ta în lume.

 

Cristian Diaconița

 

71. Sarea pământului

 

Doamne, ajută-mă să fiu

Sarea cea bună pentru lume,

Prin fapte bune și iubire

Să fac cunoscut al Tău nume.

 

Nu prin vorbe mari și goale,

Ci printr-o viață curată,

Să arăt celor de aproape

Că dragostea Ta ne schimbă.

 

Cristian Diaconița

 

72. Pâinea vieții

 

Hristos este Pâinea Vieții,

Hrana sufletului flămând,

Și cel ce vine către Dânsul

Găsește viață și lumină.

 

Doamne, hrănește-mă cu harul

Și cu al Tău sfânt adevăr,

Ca să nu caut în lumea aceasta

Ceea ce doar Tu poți să-mi dai.

 

Cristian Diaconița

 

73. Apa cea vie

 

Dă-mi, Doamne, apa cea vie

Ce stinge setea sufletului,

Și curăță în mine totul

Prin mila Ta și adevărul Tău.

 

Să nu mai caut fericirea

În lucruri care pier curând,

Ci să găsesc izvorul vieții

În Tine, Doamne, Cel Preasfânt.

 

Cristian Diaconița

 

74. Bucuria credinței

 

Credința nu este tristețe,

Ci bucurie în Hristos,

Căci chiar în mijlocul durerii

El ne ridică luminos.

 

Să cânt cu inimă smerită

Și-n ziua bună, și-n necaz,

Căci Dumnezeu nu mă abandonează

Și-mi dă putere la orice pas.

 

Cristian Diaconița

 

75. Mulțumire

 

Îți mulțumesc, Doamne, pentru viață,

Pentru lumina dimineții,

Pentru familie și prieteni,

Pentru speranța zilei noi.

 

Îți mulțumesc pentru încercări,

Căci și prin ele am crescut,

Și pentru toate câte vin

Îți spun: „Slavă Ție, Doamne!”

 

Cristian Diaconița

 

76. Dimineața

 

Când soarele răsare-n zare,

Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,

Că mi-ai mai dăruit o zi

Să fac un bine pe pământ.

 

Păzește-mi pașii în această zi,

Ferește-mă de orice rău,

Și fă ca tot ce voi lucra

Să fie spre slava Ta.

 

Cristian Diaconița

 

77. Seara

 

Când seara cade peste lume

Și liniștea cuprinde casa,

Îți mulțumesc pentru această zi

Și-mi plec genunchii înaintea Ta.

 

Iartă-mi greșelile de astăzi,

Curăță sufletul meu greu,

Și dă-mi odihnă peste noapte

Sub sfântă binecuvântarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

78. Noaptea

 

Când stelele apar pe cer

Și lumea doarme liniștită,

Eu știu că ochiul Tău veghează

Peste făptura Ta iubită.

 

Păzește-ne în astă noapte,

Ferește-ne de orice rău,

Și pune pace peste case

Și peste sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

79. Încercarea

 

Când vine încercarea grea

Și simt că nu mai pot să merg,

Îmi amintesc că lângă mine

Este Hristos, Păstorul meu.

 

Nu orice cruce este pedeapsă,

Uneori ea mă poate crește,

Și prin răbdare Dumnezeu

Un suflet nou în mine zidește.

 

Cristian Diaconița

 

80. Răbdarea

 

Învață-mă să am răbdare

Când lucrurile nu ies bine,

Să nu cârtesc împotriva vieții,

Ci să mă-ncred mereu în Tine.

 

Căci toate vin la timpul lor

Sub ochiul Tău cel minunat,

Iar omul care rabdă-n Domnul

Nu este niciodată abandonat.

 

Cristian Diaconița

 

81. Mântuitorul

 

Iisus Hristos este Mântuitorul,

Lumina lumii și Păstor,

El ne-a chemat din întuneric

Spre viață veșnică și har.

 

În El găsesc iertare, pace,

În El găsesc un drum curat,

Și vreau să-I fiu aproape veșnic,

Cu sufletul încredințat.

 

Cristian Diaconița

 

82. Golgota

 

Pe dealul Golgotei, Iisuse,

Ai dus povara tuturor,

Și Crucea Ta a devenit

Semnul iubirii pentru noi.

 

Când mă gândesc la Jertfa Ta,

Îmi plec privirea cu durere,

Dar știu că din iubirea Ta

A răsărit marea mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

83. Cununa de spini

 

Cununa care Ți-a fost pusă

A fost durere pentru Tine,

Dar spinii lumii au devenit

O lecție sfântă pentru mine.

 

Să nu mai caut slavă deșartă,

Nici cinste de la oameni mulți,

Ci să rămân smerit în viață

Și către Dumnezeu să urc.

 

Cristian Diaconița

 

84. Pilatul

 

Înaintea lui Pilat ai stat,

Deși erai nevinovat,

Și ai primit osânda lumii

Din dragoste pentru păcat.

 

Tăcerea Ta mă învață, Doamne,

Să nu răspund mereu cu rău,

Ci să-mi păstrez sufletul curat

Și să mă-ncred în Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

85. Răstignirea

 

Pe Cruce, între cer și lume,

Hristos S-a dat pentru noi toți,

Iar dragostea Lui fără margini

A biruit puterea morții.

 

Să nu uit niciodată, Doamne,

Jertfa pe care ai adus,

Și să răspund iubirii Tale

Cu viața mea de zi cu zi.

 

Cristian Diaconița

 

86. Învierea lui Hristos

 

Mormântul gol vestește lumii

Că moartea nu L-a biruit,

Că Fiul Tatălui cel veșnic

A înviat și ne-a iubit.

 

Hristos a înviat! Să cânte

Pământul plin de bucurie,

Căci prin Învierea Domnului

S-a deschis drumul către viață.

 

Cristian Diaconița

 

87. Hristos a înviat

 

Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând,

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le prin iubire.

 

Să răsune peste sate

Cântarea sfântă de Paști,

Iar inimile tuturor

Să fie pline de lumină.

 

Cristian Diaconița

 

88. Lumina Paștilor

 

Lumina sfântă strălucește

Și noaptea nu mai este grea,

Căci vestea Învierii sfinte

Cuprinde toată lumea.

 

Să ducem lumina și acasă,

Să o păstrăm în suflet viu,

Și să trăim cu bucurie

În Domnul nostru, Iisus Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

89. Paștele

 

La Paști, creștinii se adună

Cu bucurie și cântare,

Vestind că Domnul a-nviat

Și moartea nu mai are stăpânire.

 

Hristos ne cheamă la lumină,

La pace și la pocăință,

Să fim oameni noi prin har

Și să păstrăm mereu credința.

 

Cristian Diaconița

 

90. Bucurie sfântă

 

O bucurie fără margini

Se naște-n sufletul curat,

Când omul știe că Hristos

Din moarte iarăși a-nviat.

 

Nu este bucurie lumească,

Ce trece precum floarea-n vânt,

Ci este bucuria vie

A celui ce-L urmează pe Domnul.

 

Cristian Diaconița

 

91. Maica Domnului

 

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

Primește rugăciunea mea,

Și roagă pe Fiul Tău cel Sfânt

Să mă păzească-n calea mea.

 

Când sunt căzut, fii lângă mine,

Când plâng, acoperă-mă blând,

Și îndreaptă-mi pașii către Hristos,

Cel ce ne mântuiește pe pământ.

 

Cristian Diaconița

 

92. Acoperământul

 

Sub sfântul tău acoperământ,

Preasfântă Maică, ne rugăm,

Să fim feriți de rău și teamă

Și către Fiul tău să mergem.

 

Nu cerem bogății lumești,

Ci pace pentru suflete,

Și mijlocirea ta cea sfântă

În clipele de încercare.

 

Cristian Diaconița

 

93. Buna Vestire

 

În ziua mare-a Bunei Vestiri

Un înger vine către Maria,

Vestind că Fiul lui Dumnezeu

Se va naște pentru mântuirea lumii.

 

Cu smerenie Maria primește

Cuvântul sfânt și dumnezeiesc,

Iar prin ascultarea ei curată

Se pregătește taina cea mare.

 

Cristian Diaconița

 

94. Nașterea

 

În peștera săracă și smerită

Se naște Pruncul cel Preasfânt,

Iar îngerii cântă în ceruri

Și pace vestesc pe pământ.

 

Magii vin cu daruri sfinte,

Păstorii vin să-L vadă,

Iar lumea primește pe Hristos,

Lumina care nu apune.

 

Cristian Diaconița

 

95. Steaua

 

Steaua i-a călăuzit pe magi

Spre locul unde S-a născut

Mântuitorul lumii noastre,

Pruncul cel Sfânt și Preacurat.

 

Doamne, fii și Tu steaua mea

Când nu mai știu unde să merg,

Și luminează-mi calea vieții

Spre adevărul Tău cel sfânt.

 

Cristian Diaconița

 

96. Păstorii

 

Păstorii vegheau în noapte

Când îngerul le-a apărut,

Vestindu-le cu mare bucurie

Că Mântuitorul S-a născut.

 

Ei au plecat fără întârziere

Să vadă Pruncul minunat,

Și s-au întors cu bucurie

Slăvind pe Dumnezeu Preasfânt.

 

Cristian Diaconița

 

97. Magii

 

Din depărtări au venit magii

Călăuziți de steaua sfântă,

Aducând daruri Pruncului

Și plecându-se cu credință.

 

Și eu vreau, Doamne, să-Ți aduc

Nu aur, smirnă sau tămâie,

Ci inima mea, viața mea,

Și dragostea ce-n mine este.

 

Cristian Diaconița

 

98. Sfântul Ioan Botezătorul

 

Ioan striga în pustie tare:

„Gătiți calea Domnului!”

Și chema oamenii la pocăință,

La întoarcerea către Dumnezeu.

 

El a vestit venirea lui Hristos

Cu glas puternic și curat,

Și ne învață și pe noi

Să pregătim sufletul pentru Domnul.

 

Cristian Diaconița

 

99. Botezul Domnului

 

În Iordan, Hristos Se botează,

Iar cerurile s-au deschis,

Și Duhul Sfânt Se arată

Iar glasul Tatălui S-a auzit.

 

Taina aceasta ne amintește

De începutul vieții curate,

De chemarea noastră către Domnul

Și de lumina cea adevărată.

 

Cristian Diaconița

 

100. Slavă lui Hristos

 

Slavă Ție, Iisuse Hristoase,

Pentru iubirea Ta cea mare,

Pentru Cruce și Înviere,

Pentru sfânta Ta chemare.

 

Slavă Ție în veci, Iisuse,

Mântuitorul tuturor,

Și fă din inima mea, Doamne,

Un loc al sfântului Tău dor.

 

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 101–150

 

101. Iubirea lui Hristos

 

Iubirea Ta, Iisuse Doamne,

Nu poate fi măsurată-n cuvinte,

Ea trece peste orice teamă

Și vindecă inimi rănite.

 

Ai coborât din slava Ta

Și ai venit între oameni,

Ca să ne chemi la mântuire

Și să ne faci ai Tăi fii.

 

Cristian Diaconița

 

102. Doamne, luminează-mă

 

Când gândurile mă apasă

Și nu mai văd cărarea dreaptă,

Ridică peste mine, Doamne,

Lumina Ta cea minunată.

 

Să nu aleg cărări greșite,

Nici glasul lumii să-l ascult,

Ci să păstrez în mine veșnic

Cuvântul Tău cel sfânt și bun.

 

Cristian Diaconița

 

103. Inima smerită

 

O inimă smerită, Doamne,

Este comoară înaintea Ta,

Căci nu se laudă cu sine,

Ci Îți încredințează viața sa.

 

Învață-mă să fiu smerit,

Să nu caut întâietate,

Ci să iubesc și să slujesc

Cu pace și sinceritate.

 

Cristian Diaconița

 

104. În casa Domnului

 

În casa Ta, Iisuse Doamne,

Aud cântarea îngerilor,

Iar candela din fața icoanei

Îmi amintește de-al Tău dor.

 

Aici îmi las durerea toată,

Aici găsesc din nou putere,

Căci Biserica este locul

În care sufletul se cere.

 

Cristian Diaconița

 

105. Rugăciunea unui creștin

 

Nu cer, Doamne, viață fără

Încercări și fără greu,

Ci cer să fii mereu cu mine

Și să mă ții în harul Tău.

 

Când voi cădea, să mă ridici,

Când voi greși, să mă îndrepți,

Iar când voi fi departe, Doamne,

Cu mila Ta să mă aștepți.

 

Cristian Diaconița

 

106. Sfântul altar

 

În fața sfântului altar

Se liniștește orice teamă,

Iar sufletul găsește pace

Când către Dumnezeu se-ndeamnă.

 

Aici învăț să fiu mai bun,

Aici îmi văd greșeala mea,

Și plec din nou cu nădejde

Pe calea către Împărăția Ta.

 

Cristian Diaconița

 

107. Cuvântul sfânt

 

Cuvântul Tău este lumină,

Când întunericul mă-nconjoară,

Și-mi arată drumul drept

Când inima începe să doară.

 

Păstrează-l, Doamne, în mine,

Ca pe-o comoară neprețuită,

Și fă-mi viața mărturie

Pentru iubirea Ta nesfârșită.

 

Cristian Diaconița

 

108. Nu mă lăsa

 

Nu mă lăsa, Iisuse Doamne,

Când drumul meu devine greu,

Când oamenii mă uită-n urmă,

Rămâi aproape, Dumnezeu.

 

Ține-mă strâns de mâna Ta

Și du-mă către liman,

Să nu mă pierd prin lumea aceasta

Și să ajung la Tine-n veac.

 

Cristian Diaconița

 

109. Lacrima

 

O lacrimă căzută-n taină

Tu, Doamne, o cunoști prea bine,

Căci nimeni nu poate ascunde

Durerea inimii de Tine.

 

Primește lacrima aceasta

Ca pe-o smerită rugăciune,

Și schimb-o, Doamne, în lumină,

În pace și în înțelepciune.

 

Cristian Diaconița

 

110. Credința mea

 

Credința mea nu este aur,

Nici bogăție trecătoare,

Ci este legătura sfântă

Cu Dumnezeu cel iubitor.

 

Chiar dacă lumea se schimbă

Și multe lucruri vor pieri,

Credința mea rămâne-n Domnul

Și mă va duce către veșnicii.

 

Cristian Diaconița

 

111. Când vine furtuna

 

Când peste viața mea se-abate

O furtună fără sfârșit,

Eu strig către Iisus,

Cel care m-a iubit.

 

Și chiar de valurile cresc,

Nu vreau să cad în disperare,

Căci Dumnezeu este cu mine

Și-mi poate da din nou salvare.

 

Cristian Diaconița

 

112. Mâna Domnului

 

Mâna Domnului mă ține

Când picioarele-mi slăbesc,

Și mă ridică din țărână

Când mă întorc și mă smeresc.

 

Nu sunt singur pe cărare,

Chiar dacă uneori așa pare,

Căci Dumnezeu merge cu mine

Prin fiecare încercare.

 

Cristian Diaconița

 

113. O rugă pentru pace

 

Doamne, adu pace în lume,

Adu pace între oameni,

Stinge ura și mânia

Și apropie inimile.

 

Fă-ne frați prin iubire sfântă,

Fă-ne oameni milostivi,

Ca să nu mai fie ură

Și să fim cu toții vii în Tine.

 

Cristian Diaconița

 

114. Iubirea aproapelui

 

Să-l iubesc pe cel aproape

Chiar când nu gândește ca mine,

Să-i întind o mână sinceră

Și să-i doresc numai bine.

 

Căci Hristos ne-a spus să fim

Frați în dragoste și pace,

Iar iubirea pentru oameni

Sufletul din rău îl scoate.

 

Cristian Diaconița

 

115. Bunătatea

 

O faptă bună făcută-n taină

Nu cere laudă de la oameni,

Ea se ridică către ceruri

Ca o rugăciune fără glas.

 

Doamne, fă-mă bun cu toți,

Cu cei puternici și cu cei slabi,

Ca prin iubire și răbdare

Să fiu aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

116. Iertarea fratelui

 

De câte ori fratele meu

Mă rănește printr-un cuvânt,

Ajută-mă să nu răspund

Cu aceeași rană înapoi.

 

Adu-mi aminte de Hristos,

De Crucea Lui și de iertare,

Și fă-mi din inimă un loc

În care ura să nu moară.

 

Cristian Diaconița

 

117. Fapta bună

 

Nu spune numai că-L iubești

Pe Dumnezeu cu toată viața,

Arată dragostea prin fapte

Și fă lumină dimineața.

 

Un om flămând, un om bolnav,

Un om căzut pe lângă drum,

Așteaptă poate mâna ta

Să-l ridice din nou acum.

 

Cristian Diaconița

 

118. Inima curată

 

Ferice este omul care

Păstrează inima curată,

Nu judecă și nu urăște,

Ci face bine tuturor.

 

Doamne, spală-mi orice gând

Care nu este după Tine,

Și fă-mi sufletul asemenea

Luminii care vine.

 

Cristian Diaconița

 

119. Rugăciunea nopții

 

Înainte să închid ochii,

Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,

Pentru ziua care trece

Și pentru viața de pe pământ.

 

Iartă tot ce-am făcut rău,

Păzește casa mea în noapte,

Și dă-mi odihnă până mâine

Sub aripa iubirii Tale.

 

Cristian Diaconița

 

120. O nouă zi

 

O nouă zi îmi dai, Iisuse,

Un nou început și-un nou drum,

O nouă șansă să fac bine

Și să iubesc mai mult acum.

 

Ajută-mă să nu risipesc

Darul acestei zile sfinte,

Ci să o umplu de iubire

Și de fapte bune înainte.

 

Cristian Diaconița

 

121. Înaintea Crucii

 

Înaintea Crucii Tale

Îmi plec capul cu smerire,

Căci acolo văd iubirea

Care duce la mântuire.

 

Crucea nu este doar durere,

Ci și speranță pentru noi,

Căci după Golgota cea grea

Vine Învierea înapoi.

 

Cristian Diaconița

 

122. Drumul Golgotei

 

Pe drumul Golgotei ai mers

Cu Crucea grea pe umeri, Doamne,

Și-ai primit pentru omenire

Păcatul și rușinea lumii.

 

Când drumul meu devine greu,

Privesc spre Tine și învăț

Să port cu răbdare crucea mea

Și să nu fug de Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

123. Spinii

 

Spinii cununii Tale sfinte

Îmi amintesc de-al Tău sacrificiu,

De dragostea fără de margini

Ce ne-a chemat din întuneric.

 

Doamne, ferește-mă de mândrie

Și de dorința de mărire,

Și dă-mi în loc smerenie,

Răbdare și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

124. Lemnul Crucii

 

Pe lemnul Crucii ai purtat

Povara lumii noastre, Doamne,

Iar sângele Tău ne-a arătat

Cât de adâncă este iubirea.

 

Să port și eu cu demnitate

Crucea ce-mi este dată mie,

Cu credință și cu răbdare

Și cu nădejde în veșnicie.

 

Cristian Diaconița

 

125. Taina iubirii

 

Nu pot cuprinde cu mintea

Taina iubirii Tale mari,

Cum Tu, Cel fără de păcat,

Ai primit pentru noi dureri.

 

Dar pot să-Ți spun cu umilință:

„Iisuse, vreau să Te iubesc”,

Și prin viața mea de fiecare zi

Să-Ți arăt că Te urmez.

 

Cristian Diaconița

 

126. Învierea ne cheamă

 

Învierea ne cheamă iarăși

Să lăsăm păcatul în trecut,

Să fim oameni noi în Hristos,

Cu sufletul curat și renăscut.

 

Hristos a biruit moartea

Și ne-a deschis un drum spre cer,

De aceea cânt cu bucurie

Și-n El mereu eu sper.

 

Cristian Diaconița

 

127. Mormântul gol

 

Mormântul gol vorbește lumii

Mai tare decât orice glas:

Hristos este viu pentru totdeauna,

Iar moartea nu L-a biruit.

 

De aceea nu mă tem de moarte,

Ci mă încred în Dumnezeu,

Căci viața adevărată

Este cu Hristos mereu.

 

Cristian Diaconița

 

128. Îngerul Învierii

 

Îngerul de lângă mormânt

A vestit femeilor cu bucurie

Că Cel răstignit nu mai este acolo,

Ci a înviat în slavă.

 

Vestea aceasta să rămână

În fiecare inimă creștină,

Căci prin Învierea Domnului

Lumea primește iar lumină.

 

Cristian Diaconița

 

129. Paștele inimii

 

Să fie Paști și-n inima mea,

Nu doar o zi de sărbătoare,

Ci o trecere din întuneric

La viață și la lumină.

 

Să învie-n mine iubirea,

Să învie credința curată,

Să învie dorința de bine

Și să moară răutatea.

 

Cristian Diaconița

 

130. Hristos este viu

 

Hristos este viu și ne cheamă

Să mergem cu El înainte,

Să lăsăm în urmă păcatul

Și să trăim prin cele sfinte.

 

El este viața și nădejdea,

El este drumul către Tatăl,

El este Lumina veșnică

Ce luminează tot pământul.

 

Cristian Diaconița

 

131. Duhul Sfânt

 

Duhule Sfinte, vino iarăși

Și luminează mintea mea,

Alungă tot întunericul

Și pune pace-n inima mea.

 

Dă-mi putere să fac bine,

Să mă feresc de orice rău,

Și să păstrez mereu în suflet

Iubirea către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

132. Pogorârea Duhului

 

La Cincizecime, peste oameni

S-a pogorât Duhul Sfânt,

Și inimile ucenicilor

S-au umplut de har și curaj.

 

Ei au vestit Evanghelia

În multe limbi și multe țări,

Și au aprins în lume focul

Credinței în Mântuitor.

 

Cristian Diaconița

 

133. Biserica lui Hristos

 

Biserica este casa sfântă

În care ne-adunăm mereu,

Uniți în rugăciune și credință

În numele lui Dumnezeu.

 

Aici ascult Cuvântul vieții,

Aici primesc îndemn spre bine,

Și plec din nou cu nădejde

Să-L urmez pe Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

134. Clopotele

 

Clopotele bat peste sat,

Vestind că ziua se sfințește,

Și sufletul care le ascultă

Spre casa Domnului pornește.

 

Bateți, clopote, peste lume,

Chemați oamenii la rugăciune,

Să fie pace între frați

Și dragoste în orice casă.

 

Cristian Diaconița

 

135. Candela

 

O candelă arde-n biserică

În liniștea serii târzii,

Și flacăra ei mică spune

Că Dumnezeu este aici.

 

Așa să ardă și în mine

Credința care nu se stinge,

Oricât ar bate vântul lumii

Și orice teamă m-ar cuprinde.

 

Cristian Diaconița

 

136. Tămâia rugăciunii

 

Tămâia se ridică-n aer

Ca rugăciunea către cer,

Iar sufletele stau smerite

Înaintea lui Dumnezeu.

 

Primește, Doamne, rugăciunea

Pe care Ți-o aducem noi,

Și pune pace peste lume,

Peste familii și nevoi.

 

Cristian Diaconița

 

137. Sfântul Nicolae

 

Sfinte Nicolae, chip al milei,

Învață-ne să dăruim,

Să nu trecem nepăsători

Pe lângă cei ce suferă.

 

Să fim și noi mâini pentru bine,

Să ajutăm cu bucurie,

Și prin iubirea către oameni

Să ne apropiem de Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

138. Sfântul Gheorghe

 

Sfinte Gheorghe, purtătorule

De biruință prin credință,

Tu ai rămas statornic Domnului

În vreme de mare prigoană.

 

Ajută-ne și nouă astăzi

Să nu fugim de adevăr,

Ci să păstrăm credința vie

În Dumnezeu cel veșnic.

 

Cristian Diaconița

 

139. Sfinții Apostoli

 

Sfinții Apostoli au plecat

Să ducă lumii Evanghelia,

Fără avere și fără teamă,

Cu Hristos în inima lor.

 

Doamne, ajută-ne și nouă

Să fim mărturisitori ai binelui,

Prin cuvinte și prin fapte

În fiecare zi din viață.

 

Cristian Diaconița

 

140. Sfântul Andrei

 

Sfinte Andrei, Apostole,

Cel ce-ai vestit pe Hristos aici,

Ajută-ne să ținem vie

Credința moștenită de la sfinți.

 

Roagă-te pentru neamul nostru,

Pentru pace și credință,

Și pentru toți cei care caută

Lumina adevărului.

 

Cristian Diaconița

 

141. Sfântul Ioan

 

Sfinte Ioane, Apostol iubit,

Tu ai rămas aproape de Hristos,

Și-ai mărturisit cu dragoste

Cuvântul Său cel luminos.

 

Învață-ne să iubim

Fără ură și fără teamă,

Și să păstrăm în suflete

Lumina dragostei creștine.

 

Cristian Diaconița

 

142. Sfântul Pavel

 

Sfinte Pavel, Apostole,

Cu râvnă ai vestit pe Hristos,

Ai trecut prin multe încercări

Și n-ai lăsat credința jos.

 

Ajută-ne să fim puternici

Când viața ne pune la încercare,

Și să nu ne lepădăm vreodată

De adevărul Evangheliei.

 

Cristian Diaconița

 

143. Sfinții mucenici

 

Mucenicii au mers spre moarte

Cu numele lui Hristos pe buze,

Și n-au schimbat credința sfântă

Pentru plăceri sau bogății.

 

Doamne, dă-ne și nouă putere

Să fim statornici în credință,

Chiar când lumea ne încearcă

Și ne cheamă spre rătăcire.

 

Cristian Diaconița

 

144. Mănăstirea

 

În liniștea unei mănăstiri

Se aud doar clopote și rugăciuni,

Iar sufletul uită pentru-o clipă

Zgomotul lumii trecătoare.

 

Acolo omul caută pacea

Prin post, smerenie și rugăciune,

Și își ridică inima

Către veșnica Împărăție.

 

Cristian Diaconița

 

145. Călugărul

 

Un călugăr merge-n tăcere

Pe drumul rugăciunii sfinte,

Lăsând în urmă multe lucruri

Pentru a-L căuta pe Dumnezeu.

 

Învață-ne și pe noi, Doamne,

Să fim mai simpli și smeriți,

Să nu fim robi ai lumii

Și să rămânem credincioși.

 

Cristian Diaconița

 

146. Post și rugăciune

 

Postul împreună cu rugăciunea

Curăță sufletul încet,

Când omul lasă răutatea

Și caută chipul lui Hristos.

 

Nu este doar abținere, Doamne,

Ci luptă împotriva păcatului,

O cale spre curățirea inimii

Și apropierea de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

147. Milostenia

 

Dacă ai două pâini, frate,

Împarte una celui flămând,

Căci binele făcut cu dragoste

Nu se pierde niciodată.

 

Dumnezeu vede mâna întinsă,

Vede inima care dă,

Și binecuvântează sufletul

Care trăiește prin iubire.

 

Cristian Diaconița

 

148. Slujirea

 

Nu vreau să fiu mare-n lume,

Ci vreau să pot sluji smerit,

Să fiu aproape de cel care

Are nevoie de ajutor.

 

Hristos ne-a arătat prin viață

Că slujirea este iubire,

Și cel ce slujește cu smerenie

Găsește adevărata mărire.

 

Cristian Diaconița

 

149. Sufletul meu

 

Sufletul meu Te caută, Doamne,

În fiecare zi din viață,

Și chiar când mă abat de Tine,

Tu mă întorci către lumină.

 

Nu mă lăsa să uit vreodată

Că fără Tine sunt sărac,

Ci fă-mi inima plină de Tine

Și drumul meu să fie curat.

 

Cristian Diaconița

 

150. Slavă Ție

 

Slavă Ție, Doamne Sfinte,

Pentru tot ce ne-ai dăruit,

Pentru viață și lumină,

Pentru Fiul Tău iubit.

 

Slavă Tatălui și Fiului,

Și Duhului Celui Sfânt,

Acum și pururea și-n vecii,

În ceruri și pe acest pământ.

I. Cetatea

 

În vremea când împărații își purtau coroanele sub bolți de aur, iar drumurile dintre cetăți erau străbătute de negustori, călugări și ostași, se afla, între munți și mare, o cetate cu ziduri albe.

 

Dimineața, când soarele se ridica deasupra răsăritului, lumina se așeza pe cupolele bisericilor și făcea crucile să strălucească.

 

De aceea oamenii îi spuneau Cetatea de Răsărit.

 

În centrul cetății se ridica o biserică veche, cu ziduri groase de piatră. Înăuntru, chipurile sfinților priveau din icoane, iar înaintea icoanei lui Hristos ardea o singură candelă.

 

Se spunea că fusese aprinsă cu multe generații în urmă și că niciodată nu fusese lăsată să se stingă.

 

În fiecare dimineață, clopotul bisericii răsuna peste acoperișuri.

 

Dar oamenii nu mai ascultau clopotul ca odinioară.

 

Îl auzeau, însă nu-l mai înțelegeau.

 

Cetatea devenise bogată.

 

Negustorii își umpleau hambarele, meșteșugarii își ridicau case, iar cei puternici își împodobeau porțile cu marmură.

 

Numai că, pe măsură ce zidurile caselor deveneau mai înalte, inimile oamenilor păreau să se închidă.

 

Printre ei trăia un băiat pe nume Matei.

 

Avea paisprezece ani.

 

Casa lui era mică și acoperită cu șindrilă veche. Locuia împreună cu mama sa, Maria.

 

Tatăl lui murise când Matei era încă mic.

 

Maria îl crescuse cu puțin, dar îl învățase să nu se teamă de sărăcie.

 

— Să nu crezi, fiule, că omul care are puțin este neapărat sărac, îi spunea ea. Uneori, cel care are totul nu are nimic.

 

Matei nu înțelegea întotdeauna.

 

Dar își amintea cuvintele.

 

II. Bătrânul

 

Într-o seară de iarnă, zăpada se așternuse peste treptele bisericii.

 

Matei ieșea din biserică după rugăciune când văzu un bătrân așezat lângă poartă.

 

Avea barba albă și mâinile tremurânde.

 

Matei se opri.

 

— Nu ți-e frig?

 

Bătrânul ridică ochii.

 

— Frigului nu-i pasă dacă ești bătrân sau tânăr.

 

Matei zâmbi.

 

Își scoase mantia.

 

Era singura lui haină groasă.

 

— Ia-o.

 

— Și tu?

 

— Eu alerg până acasă.

 

Bătrânul îl privi cu atenție.

 

— Cum te cheamă?

 

— Matei.

 

— Ai făcut un lucru pe care mulți oameni bogați nu l-ar face.

 

— Ce?

 

— Ai dat ceea ce aveai, fără să întrebi ce vei primi.

 

Matei nu răspunse.

 

Bătrânul strânse mantia la piept.

 

— Dumnezeu să te țină în lumină, copile.

 

Matei porni spre casă.

 

După câțiva pași se întoarse.

 

Bătrânul dispăruse.

 

Doar urmele pașilor lui se vedeau în zăpadă.

 

III. Omul cu hambarele pline

 

În aceeași cetate trăia Dimitrie, cel mai bogat negustor.

 

Casa lui avea porți de fier și ferestre mari.

 

În hambare se aflau saci cu grâu, butoaie cu ulei și lăzi cu fructe uscate.

 

În pivnițe erau vinuri aduse de peste mare.

 

Dimitrie avea tot ce își putea dori un om.

 

Și totuși, în fiecare seară, se așeza lângă cufărul său și număra aurul.

 

Nu pentru că avea nevoie de el.

 

Ci pentru că îi era teamă să nu-l piardă.

 

Într-o dimineață, un copil veni la poarta lui.

 

— Domnule Dimitrie!

 

Negustorul ieși.

 

— Ce vrei?

 

— Mama mea este bolnavă. Nu avem pâine.

 

Dimitrie privi copilul.

 

Apoi privi hambarele.

 

— Du-te la biserică.

 

— Am fost.

 

— Atunci du-te în altă parte.

 

— Nu mai avem unde.

 

Dimitrie închise poarta.

 

Copilul rămase câteva clipe nemișcat.

 

Apoi plecă.

 

Dimitrie îl urmări prin deschizătura porții.

 

Nu știa de ce îl durea ceea ce făcuse.

 

IV. Visul

 

În noaptea aceea, Dimitrie adormi greu.

 

Se făcea că mergea prin propria casă.

 

Dar casa era goală.

 

Cuferele erau deschise.

 

Hambarele erau fără grâu.

 

Pivnițele erau pustii.

 

Alergă spre curtea lui.

 

Nici caii nu mai erau.

 

— Unde sunt toate? strigă el.

 

Nimeni nu-i răspunse.

 

În fața lui apăru biserica.

 

Ușile erau deschise.

 

Dimitrie intră.

 

Era întuneric.

 

Doar candela din fața icoanei lui Hristos mai ardea.

 

Se apropie.

 

Atunci auzi o voce:

 

— Dimitrie.

 

Se uită în jur.

 

Nu era nimeni.

 

— Ce ai strâns?

 

— Aur, răspunse el.

 

— Pentru cine?

 

Dimitrie tăcu.

 

— Și ce ai lăsat în urmă?

 

Atunci se trezi.

 

Era dimineață.

 

Pentru prima dată după mulți ani, Dimitrie nu se gândi la aur.

 

Se gândi la copil.

 

V. Poarta deschisă

 

Dimitrie îl căută.

 

După câteva ore îl găsi într-o casă săracă, aproape de zidul cetății.

 

Mama copilului era întinsă pe un pat.

 

Dimitrie puse pe masă pâine, ulei, fructe și medicamente.

 

Femeia îl privi.

 

— De ce?

 

Dimitrie nu știa ce să răspundă.

 

— Pentru că ieri am închis poarta.

 

Apoi plecă.

 

Din acea zi, poarta casei lui Dimitrie rămase deschisă.

 

Nu mereu.

 

Dar destul de des încât oamenii să observe.

 

VI. Vara fără ploaie

 

Vara veni cu o căldură cumplită.

 

Pământul se crăpă.

 

Fântânile scăzură.

 

Frunzele se îngălbeniră înainte de vreme.

 

Oamenii priveau cerul în fiecare dimineață.

 

Norii veneau uneori, dar treceau fără să lase ploaie.

 

Într-o zi, clopotul bisericii bătu.

 

Oamenii se adunară în piață.

 

Preotul le vorbi:

 

— Cetatea nu va fi salvată dacă fiecare își păzește doar hambarul său.

 

Nimeni nu răspunse.

 

Atunci Matei făcu un pas înainte.

 

— Dacă unul are pâine și altul nu are, ce rost are ca pâinea să putrezească?

 

Oamenii se uitară la el.

 

Dimitrie ieși din mulțime.

 

— Hambarele mele se deschid.

 

Și se deschiseră.

 

În acea zi, grâul fu împărțit.

 

Nu a fost destul pentru toată lumea.

 

Dar nimeni nu plecă flămând.

 

VII. Noaptea furtunii

 

După multe săptămâni de secetă, într-o seară cerul se schimbă.

 

Un vânt rece coborî dintre munți.

 

Norii se strânseră deasupra cetății.

 

Apoi începu ploaia.

 

La început oamenii se bucurară.

 

Dar ploaia deveni atât de puternică încât râurile ieșiră din matcă.

 

Vântul smulse acoperișuri.

 

Porțile se izbiră de ziduri.

 

Un turn se prăbuși.

 

Oamenii alergară spre biserică.

 

Matei ieși din casă.

 

Mama lui îl strigă:

 

— Unde mergi?

 

— Sunt oameni prinși lângă zid.

 

— Nu te duce!

 

Matei se opri.

 

O clipă se uită spre întuneric.

 

Apoi plecă.

 

Dimitrie îl întâlni pe drum.

 

— Singur?

 

— Nu.

 

— Atunci mergem.

 

VIII. Printre ruine

 

Apa le ajungea până la genunchi.

 

Pietrele cădeau din zid.

 

În întuneric se auzeau strigăte.

 

Matei găsi o femeie prinsă sub o grindă.

 

Dimitrie ridică lemnul.

 

— Mai mult!

 

Matei trase.

 

Femeia fu eliberată.

 

Mai departe găsiră doi copii.

 

Apoi un bătrân.

 

Apoi un om pe care Dimitrie îl recunoscu.

 

Era unul dintre cei care îl insultaseră cu ani în urmă.

 

Omul era rănit.

 

Dimitrie îl ridică.

 

— Ține-te de mine.

 

— De ce mă ajuți?

 

Dimitrie răspunse:

 

— Pentru că acum știu că omul nu devine frate doar atunci când ne face un bine.

 

Au mers până dimineața.

 

Când soarele apăru, cetatea era schimbată.

 

O parte din ziduri dispăruse.

 

Casele erau distruse.

 

Dar oamenii fuseseră salvați.

 

IX. Candela

 

În biserică, preotul intră încet.

 

Toată noaptea se temuse că apa va ajunge până la altar.

 

Dar candela încă ardea.

 

Flacăra ei era mică.

 

Foarte mică.

 

Dar nu se stinsese.

 

Matei se apropie.

 

Dimitrie rămase în spatele lui.

 

— Cum a putut să rămână aprinsă? întrebă el.

 

Preotul zâmbi.

 

— Uneori, ceea ce pare mai slab este ceea ce rezistă cel mai mult.

 

Dimitrie privi flacăra.

 

Înțelese că nu vorbea doar despre candelă.

 

X. Cetatea se ridică

 

După furtună, oamenii începură să reconstruiască.

 

Nimeni nu mai aștepta ca altcineva să înceapă.

 

Femeile pregăteau hrană.

 

Copiii aduceau apă.

 

Meșteșugarii reparau casele.

 

Negustorii ofereau materiale.

 

Dimitrie plătea pentru ceea ce era nevoie.

 

Matei muncea cot la cot cu ceilalți.

 

Zilele treceau.

 

O piatră.

 

Încă una.

 

Un lemn.

 

Un acoperiș.

 

O ușă.

 

Cetatea se ridica.

 

Dar ceva mai important se ridica în sufletele oamenilor.

 

Într-o seară, Dimitrie îi spuse lui Matei:

 

— Credeam că eu am salvat oamenii când am deschis hambarele.

 

Matei îl privi.

 

— Nu i-ai salvat tu.

 

— Atunci cine?

 

— Dumnezeu ne-a pus unii lângă alții.

 

Dimitrie zâmbi.

 

— Ai devenit înțelept.

 

— Nu. Doar am ascultat ce mi-a spus mama.

 

XI. Clopotul

 

Clopotul bisericii fusese crăpat.

 

Nu mai putea suna.

 

Oamenii voiau să-l topească și să facă unul nou.

 

Dar un bătrân fierar spuse:

 

— Putem încerca să-l reparăm.

 

Au muncit săptămâni întregi.

 

Într-o dimineață, clopotul fu ridicat din nou în turn.

 

Toată cetatea aștepta.

 

Preotul făcu semnul crucii.

 

Clopotul bătu.

 

DONG!

 

Sunetul trecu peste ziduri.

 

DONG!

 

Porumbeii se ridicară de pe acoperișuri.

 

DONG!

 

Matei privi spre cer.

 

Pentru el, sunetul nu mai era doar un semnal.

 

Era amintirea tuturor celor pierduți și speranța celor care rămăseseră.

 

XII. Ani

 

Au trecut anii.

 

Matei deveni bărbat.

 

Dimitrie îmbătrâni.

 

Cetatea crescu din nou.

 

Dar oamenii nu uitară vara secetei și noaptea furtunii.

 

În fiecare an, în aceeași zi, se adunau în piață.

 

Nu pentru sărbătoare.

 

Ci pentru a-și aminti.

 

Copiii întrebau:

 

— De ce?

 

Bătrânii răspundeau:

 

— Pentru că omul uită repede.

 

— Ce trebuie să-și amintească?

 

— Că nu trăiește singur.

 

XIII. Ultima întâlnire

 

Într-o iarnă, când Matei avea aproape cincizeci de ani, îl văzu din nou pe bătrânul de la poarta bisericii.

 

Era exact ca în ziua aceea.

 

Aceeași privire.

 

Aceeași liniște.

 

Matei se apropie.

 

— Te-am recunoscut.

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Ai întârziat.

 

— Te-am căutat.

 

— Nu trebuia.

 

— Cine ești?

 

Bătrânul privi către icoană.

 

— Sunt un om care a avut nevoie de o haină.

 

Matei înțelese.

 

— Atunci ai avut nevoie de mine?

 

— Nu. Tu ai avut nevoie să înveți să dăruiești.

 

Matei rămase tăcut.

 

Bătrânul continuă:

 

— Acum trebuie să înveți să-i lași și pe alții să dăruiască.

 

Apoi plecă.

 

De data aceasta, Matei nu îl urmă.

 

Știa că nu trebuia.

 

XIV. Sfârșitul drumului

 

Mulți ani mai târziu, Matei devenise bătrân.

 

Într-o seară, intră pentru ultima dată în biserică.

 

Nu mai putea merge repede.

 

Se opri în fața icoanei lui Hristos.

 

Candela ardea.

 

Flacăra era mică.

 

Aceeași flacără.

 

Aceeași lumină.

 

Matei îngenunche.

 

— Doamne, spuse el încet, dacă am făcut vreun bine, primește-l Tu. Dacă am greșit, iartă-mă.

 

Apoi rămase în tăcere.

 

Afară începu să ningă.

 

Clopotul bătu o dată.

 

Matei zâmbi.

 

A doua oară.

 

Închise ochii.

 

A treia oară.

 

În biserică era liniște.

 

Candela continua să ardă.

 

XV. Răsăritul

 

A doua zi, soarele răsări peste Cetatea de Răsărit.

 

Lumina se așeză pe cupole.

 

Crucea bisericii străluci.

 

Oamenii veniră să se roage.

 

Dimitrie murise cu mulți ani înainte.

 

Matei murise acum.

 

Dar ceea ce lăsaseră în urmă nu era aur.

 

Era o cetate în care oamenii învățaseră să se privească altfel.

 

La poarta bisericii, un copil găsi într-o dimineață un om sărac.

 

Copilul se opri.

 

Își scoase mantia.

 

Și i-o întinse.

 

Bătrânul îl privi.

 

— Cum te cheamă?

 

Copilul zâmbi.

 

— Matei.

 

Bătrânul ridică ochii spre biserică.

 

Clopotul începu să bată.

 

DONG...

 

Și, deasupra cetății, soarele urcă încet.

 

Iar candela din biserică ardea mai departe.

 

Nu pentru că oamenii nu muriseră.

 

Ci pentru că lumina pe care o aprinseseră în inimile altora nu se stinsese.

 

Și astfel, povestea Cetății de Răsărit nu s-a încheiat odată cu Matei.

 

Ea a trecut din tată în fiu, din mamă în copil, din bătrân în tânăr.

 

Pentru că unele povești nu se termină atunci când ultimul lor personaj pleacă.

 

Unele povești continuă în oamenii care le învață.

 

Iar peste Cetatea de Răsărit, în fiecare dimineață, se ridica aceeași lumină.

 

Lumina lui Hristos.

 

Sfârșit.

O, Mamă, de-aș putea să mai stau cu tine încă o dată... De-aș putea să mai aud glasul tău, să îți văd chipul și să îți spun cât de mult însemni pentru mine. Sunt atâtea lucruri pe care aș fi vrut să ți le spun și atâtea clipe pe care aș fi vrut să le mai trăim împreună.

O, Mamă, de ce ai plecat? De ce m-ai lăsat singur cu această durere în suflet? Uneori, inima mea caută răspunsuri, dar nu găsește decât lacrimi și dor. Îmi este greu să înțeleg de ce viața ne desparte de cei pe care îi iubim. Dar sper și mă rog ca tu să fii într-un loc mai bun, într-un loc de pace, unde nu există durere, lacrimi sau suferință.

Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să îți dea odihnă și liniște. Iar eu voi păstra amintirea ta în inima mea atât timp cât voi trăi. O, Mamă, de-ai fi mai stat cu noi puțin, de-am mai fi avut timp să vorbim, să râdem și să fim împreună. Dar timpul pe care Dumnezeu ni-l dă este uneori un mare mister, iar omul nu poate înțelege toate căile Lui.

Mamă, iartă-mă pentru toate greșelile pe care le-am făcut față de tine. Iartă-mă pentru cuvintele pe care poate nu ar fi trebuit să le spun, pentru momentele în care nu am știut să îți arăt destul cât de mult te iubesc și pentru toate clipele în care aș fi putut să fiu mai bun. Dacă aș putea da timpul înapoi, aș încerca să prețuiesc fiecare clipă petrecută alături de tine.

Acum însă, nu pot decât să mă rog. Am să mă rog la Dumnezeu neîncetat, ca El să îți poarte sufletul în pace și să îmi dea și mie puterea de a merge mai departe. Numai Dumnezeu poate să dea pace sufletului meu și liniște inimii mele. Când oamenii nu pot alina durerea, Dumnezeu rămâne aproape. Când lacrimile curg și cuvintele nu mai sunt de ajuns, Dumnezeu cunoaște durerea inimii.

Inima mea este în bucăți, Mamă. Uneori simt că o parte din mine a plecat odată cu tine. Dar cred că Dumnezeu, în iubirea și mila Sa, poate să vindece ceea ce pare de nevindecat. El poate să îmi dea o inimă nouă, o inimă care să poată purta durerea fără să își piardă speranța. Poate că rănile nu vor dispărea niciodată complet, pentru că iubirea lasă în urmă dor, dar Dumnezeu poate transforma lacrimile în rugăciune și durerea în speranță.

Mamă, nu te voi uita niciodată. Vei rămâne mereu în sufletul meu, în amintirile mele și în rugăciunile mele. Dragostea adevărată nu dispare atunci când nu mai putem vedea pe cineva. Ea rămâne vie în inimă.

Mă voi ruga lui Dumnezeu să îmi dea putere și să mă ajute să găsesc liniștea pe care o caut. Și, chiar dacă astăzi plâng și sufletul meu este greu, sper că într-o zi Dumnezeu va șterge lacrimile mele și va aduce pace în inima mea.

Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să te ocrotească și să îți dea odihnă. Iar eu voi continua să mă rog, să sper și să cred că iubirea nu se termină odată cu despărțirea.

O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine măcar o clipă... să îți spun încă o dată: Te iubesc. Și îmi este dor de tine.                                                   Această poezie este un omagiu plin de iubire, dor și durere al lui Ionuț pentru mama sa plecată dintre cei dragi. Ionuț își exprimă suferința și dorința de a mai putea sta încă o dată alături de mama lui, de a-i auzi glasul și de a-i spune cât de mult o iubește.

În cuvintele lui Ionuț se află și o rugăminte de iertare pentru toate greșelile pe care crede că le-a făcut față de mama sa. Durerea lui este mare, iar inima lui pare zdrobită de despărțire. Totuși, el își pune toată speranța în Dumnezeu, crezând că numai Dumnezeu îi poate da pace sufletului și liniște inimii.

Ionuț se roagă neîncetat și speră că mama lui se află într-un loc de pace. Chiar dacă dorul rămâne, el crede că Dumnezeu poate vindeca o inimă frântă și poate transforma durerea în speranță.

 

[Cristian Diaconița]

PROLOG

 

✥ CLOPOTUL DIN MIEZUL NOPȚII ✥

 

Cu mult timp în urmă, într-un ținut ascuns între munți, păduri și râuri repezi, exista un sat numit Valea Crucii.

 

Nu era un sat mare.

 

Avea câteva zeci de case, o moară veche, un han, o fântână în mijlocul uliței și o biserică ridicată pe un deal.

 

Biserica era cea mai veche clădire din sat.

 

Zidurile ei albe păstrau urmele vremurilor trecute. Pe bolta altarului era pictat Hristos Pantocrator, iar în pronaos străjuiau icoanele sfinților.

 

Înaintea icoanei Mântuitorului ardea neîncetat o candelă.

 

Oamenii spuneau că acea candelă nu se stinsese niciodată.

 

Nici în războaie.

 

Nici în foamete.

 

Nici în iernile cumplite.

 

Nici atunci când satul fusese aproape părăsit.

 

În acel sat trăia un copil pe nume Constantin.

 

Avea doisprezece ani.

 

Era curios, curajos și uneori încăpățânat.

 

Dar, mai presus de toate, Îl iubea pe Dumnezeu.

 

În fiecare dimineață intra în biserică.

 

Își făcea semnul Sfintei Cruci, se apropia de icoana lui Hristos și șoptea:

 

— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine!

 

Apoi ieșea și își începea ziua.

 

Uneori se ruga pentru mama lui.

 

Alteori pentru tatăl său.

 

În alte zile se ruga pentru vreun vecin bolnav.

 

Uneori se ruga chiar pentru oameni pe care nu-i cunoștea.

 

Într-o seară, bunica îl întrebă:

 

— Constantine, de ce vorbești atât de mult cu Dumnezeu?

 

Copilul ridică ochii.

 

— Pentru că El este singurul care mă ascultă chiar și atunci când eu nu știu ce să spun.

 

Bunica zâmbi.

 

— Atunci să nu încetezi niciodată să te rogi.

 

În acea noapte, Constantin adormi.

 

Dar, la miezul nopții, se auzi clopotul.

 

DONG!

 

Constantin deschise ochii.

 

DONG!

 

Se ridică din pat.

 

DONG!

 

Al treilea sunet făcu ferestrele să tremure.

 

Copilul privi spre deal.

 

Biserica era luminată.

 

Dar satul dormea.

 

Constantin se îmbrăcă și ieși.

 

Când ajunse la biserică, ușa era deschisă.

 

Intră.

 

Nu era nimeni.

 

Doar candela.

 

Și o carte așezată pe analog.

 

Era mare, veche și legată în piele.

 

Pe copertă era o cruce aurită.

 

Sub cruce erau scrise cu litere vechi:

 

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

 

Constantin întinse mâna.

 

Când atinse cartea, candela se aprinse brusc.

 

O lumină aurie umplu biserica.

 

Cartea se deschise singură.

 

Pe prima pagină apăru un rând:

 

„Cel ce dorește să găsească Lumina trebuie să învețe să treacă prin întuneric.”

 

Constantin înghiți în sec.

 

— Doamne?

 

O voce blândă se auzi în biserică:

 

— Constantine!

 

Copilul îngenunche.

 

— Cine ești?

 

— Nu te teme.

 

— Ce trebuie să fac?

 

— Să pornești.

 

— Unde?

 

Cartea începu să-și întoarcă singură paginile.

 

Pe ultima dintre ele apăru o hartă.

 

Era desenată cu aur.

 

Pe hartă se vedeau munți, râuri, cetăți și o cruce mare în partea de răsărit.

 

Sub ea era scris:

 

„Împărăția Luminii.”

 

Constantin strânse cartea la piept.

 

— Doamne, dacă aceasta este calea pe care mi-o dai, voi merge.

 

Candela se stinse.

 

Și aventura începu.

 

---

 

CARTEA I

 

✥ CETATEA FLORILOR ȘI CUNUNA NUNȚII ✥

 

Dimineața, satul era în sărbătoare.

 

Maria și Andrei urmau să se căsătorească.

 

Femeile coceau pâini.

 

Bărbații împodobeau porțile.

 

Copiii alergau pe ulițe.

 

Casele erau pline de flori.

 

În curtea miresei se auzeau cântece.

 

Constantin privea bucuria oamenilor.

 

Își amintea de ceea ce îi spusese bunica:

 

— O nuntă adevărată nu este doar despre haine frumoase și cântece. Este despre două suflete care își făgăduiesc să meargă împreună înaintea lui Dumnezeu.

 

Seara, biserica era plină.

 

Preotul ridică Evanghelia.

 

— Iubirea este un dar, dar și o răspundere.

 

Constantin privi icoana Mântuitorului.

 

Pentru o clipă i se păru că lumina din icoană se mișcă.

 

În acea lumină văzu un înger.

 

Îngerul îi șopti:

 

— Prima lecție: iubirea nu este doar bucurie. Iubirea este și jertfă.

 

Apoi dispăru.

 

Constantin înțelese.

 

Și, în noaptea aceea, porni la drum.

 

---

 

CARTEA II

 

✥ CÂNTAREA PĂMÂNTULUI ȘI LACRIMA PLUGARULUI ✥

 

Constantin ajunse într-o vale întinsă.

 

Acolo trăiau sute de oameni.

 

Munceau pământul de dimineața până seara.

 

Dar erau săraci.

 

Un om bogat luase aproape toate ogoarele.

 

Țăranii munceau din greu și abia aveau pâine pentru copii.

 

Un bătrân pe nume Ilie îl întâmpină.

 

— Cine ești?

 

— Sunt Constantin.

 

— Și unde mergi?

 

— Caut Împărăția Luminii.

 

Bătrânul zâmbi trist.

 

— Atunci ai venit într-un loc întunecat.

 

Constantin privi câmpurile.

 

— De ce?

 

— Pentru că oamenii au uitat că pământul trebuie lucrat cu dreptate.

 

În aceeași zi, omul bogat veni.

 

— Plecați de aici! strigă el.

 

Oamenii tăcură.

 

Constantin se ridică.

 

— De ce le iei pământul?

 

— Pentru că pot.

 

— Și dacă poți, înseamnă că este și drept?

 

Bogatul îl privi furios.

 

— Cine te-a învățat să vorbești așa?

 

— Dumnezeu.

 

Bogatul izbucni în râs.

 

— Dumnezeu?

 

— Da.

 

În acea noapte, bogatul avu un vis.

 

Se afla singur într-un câmp.

 

Avea aur.

 

Avea case.

 

Avea ogoare.

 

Dar nu era nimeni lângă el.

 

Nici soție.

 

Nici copii.

 

Nici prieteni.

 

Doar pământ.

 

O voce îi spuse:

 

„Ai câștigat pământul și ai pierdut oamenii.”

 

Bogatul se trezi speriat.

 

Dimineața îi chemă pe țărani.

 

Le înapoie ogoarele.

 

Bătrânul Ilie își făcu semnul Crucii.

 

— Dumnezeu să-ți schimbe inima!

 

Constantin plecă mai departe.

 

---

 

CARTEA III

 

✥ BALADA CALULUI ALB ȘI MĂNĂSTIREA DIN NORI ✥

 

La marginea unei păduri, Constantin găsi un cal alb.

 

Animalul era rănit.

 

Constantin îi dădu apă.

 

Îi curăță rana.

 

Calul îl privi îndelung.

 

Apoi porni spre munte.

 

Constantin îl urmă.

 

Drumul deveni din ce în ce mai greu.

 

Ajunse la o mănăstire construită pe stâncă.

 

Acolo trăia un călugăr foarte bătrân.

 

— Te așteptam, Constantin.

 

— De unde mă cunoașteți?

 

— Cartea te-a trimis.

 

Constantin scoase Hronica.

 

Călugărul o privi.

 

— Aceasta nu este o carte obișnuită.

 

— Ce este?

 

— Este o oglindă.

 

— A cui?

 

— A inimii.

 

Călugărul îi puse o întrebare:

 

— Ce cauți?

 

Constantin răspunse:

 

— Adevărul.

 

— Și ce vei face când îl vei găsi?

 

Constantin se gândi.

 

— Nu știu.

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Atunci mai ai multe de învățat.

 

---

 

CARTEA IV

 

✥ FLORILE DIN TEMNIȚA NEAGRĂ ✥

 

Constantin coborî muntele și ajunse într-o cetate.

 

Acolo exista o temniță.

 

Înăuntru erau oameni care făcuseră multe rele.

 

Constantin intră.

 

Un deținut îi strigă:

 

— Pleacă!

 

— De ce?

 

— Pentru că sunt rău.

 

Constantin îl privi.

 

— Și?

 

— Nu mai există iertare pentru mine.

 

Constantin tăcu.

 

Apoi spuse:

 

— Dacă nu ar exista iertare, nimeni dintre noi nu ar mai avea speranță.

 

Omul începu să plângă.

 

— Crezi că Dumnezeu mă mai poate primi?

 

— Da.

 

— Chiar și pe mine?

 

— Dacă te pocăiești cu adevărat.

 

În noaptea aceea, omul se rugă pentru prima dată după mulți ani.

 

Dimineața, între două pietre din curtea temniței crescuse o floare albă.

 

Paznicul o văzu.

 

Constantin zâmbi.

 

— Dumnezeu ne arată uneori cele mai frumoase lucruri în cele mai neașteptate locuri.

 

---

 

CARTEA V

 

✥ PSALMUL COPILULUI ÎN MUNTE ✥

 

Constantin urcă pe un munte.

 

Era singur.

 

Privi cerul.

 

— Doamne, unde ești?

 

Niciun răspuns.

 

— Mă auzi?

 

Tăcere.

 

Constantin începu să plângă.

 

— Mi-e teamă.

 

Vântul bătea.

 

— Nu știu dacă fac bine.

 

Tăcere.

 

— Dar nu voi înceta să Te caut.

 

Atunci norii se despărțiră.

 

O rază de lumină coborî peste munte.

 

Constantin nu văzu chipul lui Dumnezeu.

 

Dar simți pace.

 

Și înțelese:

 

Uneori, Dumnezeu nu răspunde prin cuvinte. Răspunde prin pacea pe care o pune în inimă.

 

---

 

CARTEA VI

 

✥ CÂNTAREA MAMEI SUB CRUCE ✥

 

Drumul îl duse într-un sat lovit de război.

 

Acolo întâlni o femeie.

 

Avea trei fii.

 

Toți plecaseră la luptă.

 

Niciunul nu se întorsese.

 

Mama stătea la poartă.

 

În fiecare seară privea drumul.

 

Constantin se apropie.

 

— Pe cine aștepți?

 

— Pe fiii mei.

 

— Vor veni?

 

Femeia tăcu.

 

Apoi începu să plângă.

 

Constantin nu știa ce să spună.

 

A îngenuncheat.

 

— Mă rog pentru ei.

 

Femeia se așeză lângă el.

 

— Și eu.

 

Au stat acolo până dimineața.

 

Constantin învățase o nouă lecție:

 

Există dureri pe care nu le poți vindeca prin cuvinte. Uneori poți doar să stai lângă cel care suferă și să te rogi.

 

---

 

CARTEA VII

 

✥ CETATEA FĂRĂ ICOANE ✥

 

După multe zile, Constantin ajunse într-o cetate uriașă.

 

Era plină de aur.

 

Palate.

 

Piețe.

 

Turnuri.

 

Dar nu exista nicio biserică.

 

Nicio cruce.

 

Nicio icoană.

 

Nimeni nu se ruga.

 

Împăratul îl primi.

 

— Cine ești?

 

— Constantin.

 

— Ce cauți?

 

— Împărăția Luminii.

 

Împăratul râse.

 

— Eu am construit cea mai mare cetate din lume.

 

Constantin îl privi.

 

— Ești fericit?

 

Împăratul tăcu.

 

— Ai aur.

 

— Da.

 

— Ai putere.

 

— Da.

 

— Ai tot ce îți dorești.

 

— Da.

 

Constantin întrebă:

 

— Atunci de ce ești singur?

 

Împăratul se ridică.

 

— Ieși!

 

Constantin plecă.

 

În acea noapte, împăratul privi luna de la fereastră.

 

Pentru prima dată se întrebă:

 

„Poate că am totul, dar nu am pace.”

 

---

 

CARTEA VIII

 

✥ ISPITA CELOR TREI COROANE ✥

 

Într-o pădure, Constantin întâlni trei oameni.

 

Primul purta o coroană de aur.

 

— Vrei bogăție?

 

— Nu.

 

Al doilea purta o coroană de argint.

 

— Vrei putere?

 

— Nu.

 

Al treilea purta o coroană împodobită cu pietre prețioase.

 

— Vrei să fii vestit?

 

Constantin răspunse:

 

— Nu.

 

— Atunci ce vrei?

 

Constantin își făcu semnul Crucii.

 

— Vreau să rămân cu Dumnezeu.

 

Cei trei oameni dispărură.

 

Erau umbre.

 

Ispitele îl urmăreau.

 

Dar Constantin începuse să înțeleagă că cea mai mare victorie nu este să cucerești un dușman.

 

Este să-ți păstrezi inima curată.

 

---

 

CARTEA IX

 

✥ GRĂDINA LUI ADAM ȘI A EVEI ✥

 

Într-o noapte, Constantin visă.

 

Se afla într-o grădină.

 

Totul era perfect.

 

Florile.

 

Copacii.

 

Apa.

 

Lumina.

 

Acolo îi văzu pe Adam și Eva.

 

Apoi văzu căderea.

 

Văzu rușinea.

 

Văzu frica.

 

— De ce se ascund? întrebă Constantin.

 

Un înger răspunse:

 

— Pentru că păcatul îl face pe om să fugă de Dumnezeu.

 

— Dumnezeu îi va abandona?

 

— Nu.

 

— Atunci ce va face?

 

Îngerul privi spre depărtare.

 

Constantin văzu o Cruce.

 

— Va veni după ei.

 

Constantin începu să plângă.

 

Acum înțelegea ceva ce nu înțelesese înainte:

 

Dumnezeu nu a încetat niciodată să-l caute pe om.

 

---

 

CARTEA X

 

✥ CUVÂNTUL ȘI PIATRA VIE ✥

 

Constantin găsi o peșteră.

 

Pe o piatră erau scrise cuvintele:

 

„Cuvântul poate răni.”

 

Pe o altă piatră:

 

„Cuvântul poate vindeca.”

 

Un bătrân îi explică:

 

— Cu aceeași gură poți binecuvânta și poți blestema.

 

— Cum trebuie să vorbesc?

 

— Ca și cum fiecare cuvânt ar trebui să treacă mai întâi prin inima ta.

 

Constantin luă pana.

 

Scrise:

 

„Doamne, pune strajă gurii mele și lumină în inima mea.”

 

Apoi continuă drumul.

 

---

 

CARTEA XI

 

✥ CÂINELE DE LA POARTA ÎMPĂRĂȚIEI ✥

 

La marginea unui sat, Constantin găsi un câine bătrân.

 

Era murdar și slăbit.

 

Dar nu pleca de la poarta unei case.

 

— De ce stai aici?

 

Câinele îl privi.

 

Casa era pustie.

 

Stăpânul murise cu ani în urmă.

 

Dar câinele rămăsese.

 

Constantin îi dădu pâine.

 

Animalul își puse capul pe mâna lui.

 

Constantin zâmbi.

 

— Tu ai învățat ceva ce oamenii uită.

 

Credincioșia.

 

Și plecă mai departe.

 

---

 

CARTEA XII

 

✥ MAREA FURTUNĂ ✥

 

Într-o zi, Constantin ajunse la mare.

 

Trebuia să treacă pe celălalt țărm.

 

Se urcă într-o corabie.

 

La început, apa era liniștită.

 

Apoi cerul se întunecă.

 

Vântul începu să urle.

 

Valurile se ridicară.

 

Oamenii strigau:

 

— Vom muri!

 

Constantin tremura.

 

Dar își făcu semnul Crucii.

 

— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne!

 

Un om strigă:

 

— Roagă-te mai tare!

 

Constantin începu să se roage.

 

Și ceilalți i se alăturară.

 

Furtuna nu dispăru imediat.

 

Dar frica lor începu să scadă.

 

După multe ore, marea se liniști.

 

Căpitanul spuse:

 

— Nu știu dacă rugăciunea a oprit furtuna.

 

Constantin privi cerul.

 

— Poate că uneori Dumnezeu nu oprește furtuna.

 

— Atunci ce face?

 

— Ne învață să trecem prin ea.

 

---

 

CARTEA XIII

 

✥ CEI DOISPREZECE PESCARI AI LUMINII ✥

 

Pe celălalt țărm, Constantin întâlni doisprezece pescari.

 

Fiecare era diferit.

 

Unul era curajos.

 

Altul era înțelept.

 

Unul era tăcut.

 

Altul vorbea mult.

 

Unul se temea.

 

Altul nu se temea de nimic.

 

Constantin îi întrebă:

 

— De ce sunteți împreună?

 

Cel mai bătrân răspunse:

 

— Pentru că singuri suntem slabi.

 

— Și împreună?

 

— Împreună putem purta greutățile unii altora.

 

Constantin înțelese:

 

Credința nu este doar un drum pe care îl parcurgi singur. Este și o comunitate.

 

---

 

CARTEA XIV

 

✥ RĂZBOIUL CEL MARE ✥

 

În depărtare se auzeau trâmbițe.

 

Un război se apropia.

 

Două armate veneau una împotriva celeilalte.

 

Constantin ajunse între ele.

 

Un general îi spuse:

 

— Pleacă!

 

— De ce?

 

— Aici nu este loc pentru copii.

 

Constantin privi soldații.

 

— Și pentru oameni este?

 

Generalul tăcu.

 

Constantin ridică o cruce.

 

— Dacă trebuie să luptăm, să nu ne transformăm în monștri.

 

— Ce vrei să spui?

 

— Că și dușmanul are suflet.

 

Generalul îl privi lung.

 

În noaptea aceea, soldații din ambele tabere încetară focul pentru câteva ore.

 

Au îngropat morții.

 

Au dat apă răniților.

 

Unii au plâns.

 

Războiul nu s-a terminat atunci.

 

Dar oamenii și-au amintit că, înainte de a fi soldați, erau oameni.

 

---

 

CARTEA XV

 

✥ ÎMPĂRATUL ÎNTUNERICULUI ✥

 

Constantin ajunse, în cele din urmă, la hotarul Împărăției Luminii.

 

Dar acolo îl aștepta întunericul.

 

O creatură uriașă se ridică înaintea lui.

 

— Eu sunt Împăratul Întunericului!

 

Constantin tremura.

 

— Ce vrei?

 

— Să te fac să uiți.

 

— Ce?

 

— Să uiți de Dumnezeu.

 

Întunericul îi arătă toate greutățile lumii.

 

Moartea.

 

Războiul.

 

Sărăcia.

 

Suferința.

 

Singurătatea.

 

— Privește lumea! strigă creatura. Unde este Dumnezeul tău?

 

Constantin începu să plângă.

 

Pentru prima dată nu găsea răspuns.

 

Se așeză în genunchi.

 

— Doamne...

 

Întunericul râse.

 

— Vezi? Nu răspunde!

 

Constantin închise ochii.

 

— Chiar dacă nu Te aud...

 

Se ridică.

 

— ...tot Te voi căuta.

 

Întunericul se opri.

 

— Chiar dacă mi-e frică...

 

Constantin strânse crucea.

 

— ...nu Te voi părăsi.

 

O lumină mică apăru în mâna lui.

 

Împăratul Întunericului se retrase.

 

— Nu!

 

Lumina crescu.

 

— Nu!

 

Constantin ridică crucea.

 

— Hristos este Lumina lumii!

 

Întunericul se sfărâmă.

 

Nu într-o explozie, ci asemenea nopții care dispare atunci când răsare soarele.

 

---

 

CARTEA XVI

 

✥ PORȚILE ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII ✥

 

În fața lui Constantin apăru o cetate.

 

Avea ziduri albe.

 

Porți aurite.

 

Turnuri înalte.

 

Deasupra porții era o cruce.

 

Un înger stătea înaintea ei.

 

— Ai ajuns.

 

Constantin întrebă:

 

— Aici este Împărăția?

 

Îngerul răspunse:

 

— Ai crezut că Împărăția este un loc.

 

— Nu este?

 

— Este mai mult decât un loc.

 

— Atunci ce este?

 

Îngerul puse mâna pe inima lui Constantin.

 

— Este Dumnezeu primit în inimă.

 

Porțile se deschiseră.

 

Constantin văzu o lumină pe care nu o mai văzuse niciodată.

 

Dar nu intră.

 

Se întoarse.

 

— Nu pot rămâne.

 

— De ce?

 

— Mai sunt oameni care nu au găsit Lumina.

 

Îngerul zâmbi.

 

— Acum ai înțeles.

 

---

 

CARTEA XVII

 

✥ ÎNTOARCEREA LUI CONSTANTIN ✥

 

Constantin se trezi în biserica din Valea Crucii.

 

Era dimineață.

 

Preotul stătea lângă el.

 

— Unde ai fost?

 

Constantin privi în jur.

 

— Nu știu dacă a fost vis sau călătorie.

 

— Și ce ai învățat?

 

Constantin deschise Hronica.

 

Toate paginile erau pline.

 

Apoi observă ceva.

 

Ultima pagină era goală.

 

— De ce?

 

Preotul zâmbi.

 

— Pentru că povestea nu s-a terminat.

 

Constantin luă pana.

 

— Cine trebuie să scrie mai departe?

 

Preotul îi răspunse:

 

— Tu.

 

---

 

CARTEA XVIII

 

✥ SATUL CARE A ÎNVĂȚAT SĂ SE ROAGE ✥

 

Constantin se întoarse printre oameni.

 

Nu le povesti despre toate minunile.

 

Nu le spuse despre îngeri.

 

Nu le povesti despre Împăratul Întunericului.

 

Le spuse ceva mai simplu:

 

— Rugați-vă!

 

— Pentru ce?

 

— Pentru familie.

 

— Pentru ce altceva?

 

— Pentru dușmani.

 

— Pentru dușmani?!

 

— Da.

 

— De ce?

 

— Pentru că, dacă ne rugăm doar pentru cei pe care îi iubim, încă nu am învățat iubirea deplină.

 

Oamenii au început să se roage.

 

Bătrânii.

 

Copiii.

 

Țăranii.

 

Mamele.

 

Bolnavii.

 

Și, încet, satul s-a schimbat.

 

Nu pentru că oamenii nu mai aveau probleme.

 

Ci pentru că nu mai erau singuri în ele.

 

---

 

CARTEA XIX

 

✥ ULTIMA NOAPTE A BĂTRÂNULUI CONSTANTIN ✥

 

Anii trecură.

 

Constantin îmbătrâni.

 

Părul îi deveni alb.

 

Mâinile îi tremurau.

 

Dar, în fiecare dimineață, mergea la biserică.

 

Se ruga.

 

Ajuta oamenii.

 

Îi învăța pe copii.

 

Și scria.

 

Într-o seară, se așeză înaintea icoanei.

 

— Doamne...

 

Privi candela.

 

— Am mers mult.

 

În liniște, închise ochii.

 

— Uneori am fost curajos.

 

— Alteori mi-a fost frică.

 

— Uneori am avut credință.

 

— Alteori m-am îndoit.

 

— Dar Te-am căutat.

 

O lacrimă îi coborî pe obraz.

 

— Dacă am greșit, iartă-mă.

 

Candela ardea.

 

Constantin zâmbi.

 

— Acum înțeleg.

 

În fața lui apăru aceeași lumină pe care o văzuse în copilărie.

 

Și o voce blândă:

 

— Nu ai fost niciodată singur.

 

Constantin deschise ochii.

 

Înaintea lui era Hristos.

 

Nu ca o imagine îndepărtată, ci ca Lumina însăși.

 

Constantin îngenunche.

 

— Doamne...

 

Și nu mai putu spune nimic.

 

---

 

EPILOG

 

✥ ULTIMA PECETE — LUMINA CARE TRECE DIN INIMĂ ÎN INIMĂ ✥

 

A doua zi, oamenii îl găsiră pe Constantin adormit înaintea icoanei.

 

Lângă el era Hronica.

 

Cartea era deschisă.

 

Ultima pagină, care fusese goală, avea acum câteva cuvinte:

 

„Povestea nu se sfârșește aici.”

 

Sub ele era desenată o cruce.

 

Iar dedesubt:

 

„Lumina trece din inimă în inimă.”

 

Copiii satului se apropiară.

 

Unul dintre ei întrebă:

 

— Cine a scris cartea?

 

Preotul răspunse:

 

— Constantin.

 

— Și ce scrie în ea?

 

Preotul privi cartea.

 

— Despre un copil care a plecat să-L caute pe Dumnezeu.

 

— Și L-a găsit?

 

Preotul zâmbi.

 

— Nu acolo unde se aștepta.

 

— Unde?

 

— În fiecare om pe care l-a ajutat.

 

În fiecare rugăciune.

 

În fiecare iertare.

 

În fiecare faptă bună.

 

În fiecare lacrimă.

 

În fiecare om care s-a ridicat după ce a căzut.

 

Și mai ales în Hristos.

 

Clopotul începu să bată.

 

DONG!

 

Satul se trezi.

 

DONG!

 

Oamenii ieșiră din case.

 

DONG!

 

Soarele răsări peste deal.

 

Razele sale atinseseră crucea bisericii.

 

Crucea străluci.

 

Și, pentru o clipă, întregul sat păru scăldat într-o lumină aurie.

 

Copilul care ținea cartea în mâini se uită spre cer.

 

— Doamne, ce trebuie să fac acum?

 

Vântul mișcă ușor paginile.

 

Pe ultima pagină apăru un singur cuvânt:

 

„CONTINUĂ.”

 

Copilul luă pana.

 

Și începu să scrie.

 

---

 

✝️ SFÂRȘITUL PRIMEI HRONICI

 

DAR NU ȘI SFÂRȘITUL LUMINII

 

„Lumina luminează în întuneric, iar întunericul n-a biruit-o.”

 

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

 Ce poate fi mai minunat decât să iubești și să fii iubită? Este sentimentul ce ne circulă prin vene, iar apoi... ajungând  la inimă... o atacă... iar apoi devine neputincioasă.

     Si multe zile posomorâte vom avea în viața noastră. Vom fi cu moralul la pământ. Si vor fi doar probleme, probleme, probleme în viața ta ce repede te vor scoate din circuit. Iar persoana iubită îți poate schimba  ziua întreagă. Doar prin prezența ei. Iar un  "TE IUBESC"  sincer te readuce la viața. Si recunoști destul de ușor ca anume așa și este. Te scoate din rutina zilnică. Îi dă o nuanță vieții tale. Si îți va da noi forțe ca să lupți mai departe și să învingi. Însă  o bună parte din noi, preferă să își ascundă sentimentele.

     Si, mă întreb de ce anume băieților le este mai dificil ca să-și dezvăluie sentimentele? De ce  băieților le este mai dificil ca să-și dezvăluie sentimentele?  Iar dacă i-ai întreba, ți-ar răspunde că au motive destul de serioase.

1. Vor să pară " bărbatul- enigmă"
    Astfel ei susțin că o dată rostind acele două cuvinte, fata de care sunt îndrăgostiți și-ar pierde interesul față  de ei; s-ar plictisi și i-ar părăsi.
2.  Își pierd din masculinitate
     Unii din bărbați susțin că preferă să-și ascundă sentimentele doar pentru că preferă să fie mai orgolioși.
3.  Cred că după, vor fi dominați de ea.
     Mulți afirmă că în momentul de față totul e perfect iar iubita îi oferă libertatea de care are nevoie. Însă după, cred că ea i-ar lipsi de asta.

Oameni, nu mai fiți atât de pesimiști!

Într-o lume pestriță, ca aceasta, în care trăim, Ghiță Cârlig trecea drept un personaj exotic. Nu făcea nimic ca să merite această faimă, își trăia viața firesc, după niște principii destul de neobișnuite, ce-i drept. Toată viața muncise ca secretar într-un birou de avocatură ( Greblă&asociații, cu peste douăzeci de avocați asociați și pledanți, care contau pe serviciile sale ( evidența cauzelor aflate pe rol, redactarea întâmpinărilor preliminare, informarea clienților, de alte treburi domestice precum preparatul cafelei, menținerea ordinii în cele peste zece birouri sau efectuarea unor comisioane ), unde se și mutase, după un timp, din cauza volumului mare de muncă. Cum firma era de succes și volumul de muncă era direct proporțional cu succesul, viața lui Cârlig nu părea tocmai ușoară, dar pentru un om cu principii ca dânsul, munca nu reprezenta o problemă. Își crease un program de lucru foarte riguros, în măsură să acopere toate necesitățile firmei, extinzându-și adesea programul până noaptea târziu sau chiar după miezul nopții. Un singur lucru nu luase în calcul: propria-i viață. Așa se face că la treizeci de ani nu avea o prietenă și nu existau șanse să-și facă vreuna. O femeie i-ar fi compromis serios statutul atât de greu dobândit, fără să mai vorbim despre alte dezavantaje de ordin existențial. Se obișnuise cu un anumit stil de a se îmbrăca, de a mânca, de a-și alege emisiunile tv, filmele, restaurantele, încât o schimbare l-ar fi dat peste cap. Mai exista și primejdia extinderii schemei de personal, așa cum îi pomenise „șeful” într-o discuție amicală, ca posibilitate, dar el se împotrivise cât putuse, iar discuția nu mai fusese reluată de atunci. Cu toate acestea, nu i-ar fi displăcut relația cu o femeie, teoretic vorbind, gândindu-se la Victoria, o avocată angajată de curând, care nu se sfiise să-i facă ochi dulci. Nu mult după aceea, într-una din serile acelea ”extinse”, pe la unsprezece noaptea, se trezise cu Victoria în birou. Femeia era agitată și avea ochii în lacrimi. Dorea să vorbească, dacă era posibil, cu cineva de încredere, fiindcă nu avea pe nimeni apropiat în oraș. Cârlig îi făcuse o cafea, îi dăduse și o țigară ( găsită în fundul unui sertar, alăuri de o sticlă de vodcă rusescă! ), așteptând cuminte ca ea să-și descarce sufletul. Cauza supărării femeii părea să fie șeful său, Greblă, despre care el, personal, avea o părere bună.

- L-am cunoscut la o conferință în capitală, îi mărturisise Victoria, ștergându-și cu multă delicatețe ochii. Acolo mi-a promis un post de avocat pledant, cu perspectiva de a ajunge asociată, iar eu l-am crezut ca o proastă ce sunt! Am dat curs invitației, fără să-mi imaginez că, de fapt, el urmărea altceva. Recunosc că s-a ținu de cuvânt, a completat contractul, urmând să-l semnăm azi, spre seară, în prezența celorlalți asociați. M-am dus acolo pe la douăzeci. Era singur, nici urmă de asociați! Nu mi-a dat niciun fel de explicații, a sărit, pur și simplu, pe mine, apoi a semnat hârtia!

- Ai reclamat la Poliție? se interesă Cârlig, uimit de confesiunea femeii.

- Nu, și nici nu am da gând! Ar fi în stare să-mi rezilieze contractul, iar eu am nevoie de acest contract!

- Crezi că te-aș putea ajuta cu ceva? insistă el.

- Nu, nu cred! Nu văd cum !

- Pot vorbi cu domnul Greblă, de pildă! Ca de la bărbat la bărbat!

- Stiu și eu! În principiu, n-ar fi o idee rea, ar realiza că mai știe și altcineva, dar n-ar schimba mare lucru!

Cu lipsa sa de experiență, Cârlig adusese în discuție și alte variante, unele mai interesante decât altele, dar nu luase în calcul posibilitatea ca Greblă să reacționeze. Victoria, cu mai mult spirit practic, nu-și făcea prea multe iluzii, în schimb îi plăcea atitudine războinicâ a lui Cărlig și faptul că era compătimită de cineva. Din vorbă în vorbă, cei doi pierduseră noțiunea timpului, lucru la care contribuise indirect și sticla de vodcă, miezul nopții găsându-i mai apropiați decât fuseseră vreodată. Zorii zilei, sosiți odată cu Greblă, propiertarul „ mustăriei”, adăugară și ultimile detalii: doi oameni dormind îmbrățișați, într-o ținută mai mult decât lejeră. „ Seful” fusese atât de uimit încât scăpase mapa din mână, iar cei doi se deșteptaseră la fel de uimiți, chiar mai uimiți decât Greblă, din ochii căruia țâșneau flăcări.

- La întoarcere să găsesc demisia d-tale, domnule Cârlig, pe biroul meu! spuse acesta, ieșind din locație mai repede decât intrase.

Era o sentință fără drept de apel.

- Nu doriți să vă duceți un pic dracului, domnule Greblă! blufă el în fața Victoriei, fluturând în aer o hârtie scoasă din același sertar. Era deja scrisă, pardon!

Femeia, care nu-și revenise încă din șoc, îl privea cu ochii mijiți, vizibil contrariată de surescitarea lui Cârlig.

- Numai din vina mea! reuși să îngaime. Numai din vina mea!

- N-ai nicio vină, o liniști el, din contra, nu suntem jucăriile nimănui! Vrea demisia, îi dau demisia!

Victoria își luă poșeta și plecă la tribunal. În urma ei, Cârlig, își puse costumul cel mai bun, cravata cea roșie și cea mai frumosă, din câte avea, pantofii maro, cu bombeuri ascuțite, apoi ieși pe terasa clădirii, un bloc cu zece etaje.

- Si ce mai vrei, domnule Greblă? întrebă el, adresându-se unui auditoriu invizibil, apropiindu-se primejdios de marginea terasei. Viața? Consideră că am anexat-o la demisie! adăugă și se aruncă în gol.

- Băieti, du-ti di adă o găleatâ din apă răce di la fântână!, îmi zice bunicu' cu glas încet, toropit de căldură.
- Iaca m-oi duci!, zic eu vioi, căci nu-mi plăcea de fel când după amiaza se lăsa înfrântă de soare, cu toată răcoarea din casă zumzaită de muște...

Apuc găleata de email verde cu mâner din lemn, vărs câtă apă mai avea în teica rățelor leșești și o iau cătinel către fundul curții, acolo unde se afla fântâna cu ciutură, subțire și înaltă ca o girafă ce paște iarba din cer...

Când să aplec de ciutură, în găleata pe jumătate cu apă, plutea un ditamai harbuzul cu coajă verde, ca un brotac uriaș cu burta galbuie ce s-a înnecat subit să-mi facă-n ciudă: știa el bunicu' de ce mă trimesese la fântână...

Răstorn brotacul în găleată și bucuros de captură, mă întorc acasă:

- Bunicule, mata vreai sâ mă pâcâlești! Că n-am adus apă, baremi harbuzul pus la răce..., zic eu scoțând cu greu brotacul din găleată, trântindu-l zgomotos pe mijlocul mesei din bucătărie, stropind mâța și tulburându-i lenea...

Bunicul se scoboară din pat de unde durnise de amiezi, scoate din buzunar brișca lui de la '44 și îi dă capac brotacului, care, generos, își revarsă carnea roșie și dulce direct pe mușamaua care îmbraca masa din bucătărie...

Cu amândouă mâinile apuc o felie mare de pepene și încep să muncesc la ea ca iepurii-n varză, ronțăind și sorbind cu zgomot zeama cea dulce și lipicioasă și scuipând printre dinți sâmburii cei negri, care mi se lipeau cu încăpățânare de față și de bărbie...

- Ai, ai, ai!, o aud pe bunica din fundul patului, că nu mai poati omu' să închidă un ochi di huruiala voastrâ... Apoi se scoboară și ea cu greu, oftând cu buzele țuguiate a suparare...

Mâncăm tus-trei la trupul harbuzului, aruncând în ogradă, la orătănii, coajile albe. Rățile leșești încep cu spor la a ciuguli dintrânsele, rostogolindu-le prin iarba deasă și piuind de plăcere cu ochii pe jumătate închiși...

- Io-ti bunicule! Răța ceea s-or înneca cu o coajă de harbuz!, zic eu cu spaimă prefăcută-n glas.

Bunele o apucă pe după aripi, și cu degetul făcut cârlig, eliberează rața care se sbătea caraghios bătând aerul cu lopețelile de la piciorușe...

Rățoiul gâgâind, îl ciupește pe bunicul de marginea pantalonilor, protestând cu aripile larg desfăcute-n aer:

- D-apoi cu voi nici nu-i chip!, zice bunica dând ochii peste cap a disperare. Nu poati omu' o clipă di liniști în casa aiasta!!!

Bunicu' sesizând nedreptatea, îi dă replica:

- D-apoi, Ană! Că și mătăluță ai dat coajile la rățe!!!

- Hait!, îmi zice cu ofus bunica. Tu ci stai di ti uiți ca vaca la ghebe? Puie mâna și strânji coajile și dă-le la porc, că cela nu s-o înneca, baremi că guiță a foame sireacul!

Da... Brotacul o murit, zic eu în gând. Dar osânda lui o stârnit din greu balaurul, s-o răzbunat din plin sireacul. Mă uit în ochii albaștri ai bunicului și izbucnim amândoi în râs, în privirile dezaprobatoare ale bunicii, care începuse să să gândească c-om luat-o razna și pepenele nu ne-o picat bine la mațe, fiind cu otravă...

Și astăzi, când despic un harbuz răce și roș, mă aștept ca brotacul cel verde să-și răzbune sângele dulce, lipindu-mi pe față sâmburii cei negri, greu de lepădat... și mă bufnește râsul la amintirea bunicului care gâtuia o rață leșească, clătinându-se copăcel, în timp ce rățoiul își făcea dreptatea după puterile lui...

O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ. 

Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?

Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt. 

Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii. 

Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.

Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural. 

Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți. 

Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.

Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.

 

Forhistorisk fisk

 

Et hold af australske forskere og rumfarere har vovet at deltage i en mission, de aldrig har hørt om før, nemlig at tage en tur med den nye Kepler 170. Raketten er faktisk en prototype, der stadig er i udviklingsfasen, men blev testet. lovet, at de ville blive belønnet for deres tapperhed, hvis de vendte sikkert tilbage til Jorden.

Da de tog de risici, de er udsat for, indså, at de måske ikke ser dagens lys igen, accepterede de udfordringen, tog alt, hvad de havde brug for, fik to slags udstyr (en til når de er i raketten og en anden til når den vil måne, og de bliver nødt til at gå til overfladen af Jupiters måne Europa). Deres mission har til formål at udforske og analysere himmellegemet Europa, som der er hørt flere teorier om, men ikke noget konkret i det væsentlige. Mysteriet er så meget desto større, at det fik dette navn "Europa", et meget generisk navn, fordi der er Europas kontinent og dannelsen af Europa FM, men jeg ser noget bekendt i dette navn, tyder det ikke på en eller anden måde tanken om, at det kunne love eksistensen af livsformer, hvad enten det er mikroorganismer? Og hvis det er sandt, så: Hvordan ville en dag på Europa se ud?, Hvor mange timer har en dag der?, Hvad ville gennemsnitstemperaturen være? , Er himlen en bestemt farve der, som hvordan ser vi på Jorden?, Har de årstider eller er det evig vinter?, I betragtning af at det er en vandig planet, er der ebbe og flod?

Vores modige forskere vil give os svar på alle spørgsmål. Kontroltårnet sørger for at alle nødvendige kontroller udføres for at lette og motorerne starter, propellerne spinner hurtigere og hurtigere, de er slukket. De går gennem alle lagene af atmosfæren på planeten jorden, de ryster så godt de kan, de kan ikke engang holde øjnene åbne længere, og de har forladt atmosfæren. Nu bevæger raketten sig stadig mod Europa, men i et langsommere tempo, som om den flyder, hvilket den faktisk gør.

For at opsummere deres rejse vil jeg sige, at efter en måned ankom de til Europa, en måned hvor de kun overlevede på dåsetun, kapsler der erstatter daglige måltider, de er dehydrerede og deres knogletæthed er faldet. De har ikke været i bad i en måned, men succes kræver ofre.

De ankom, de steg ud af raketten, de gik på overfladen af Europas frosne hav. Faren for at glide og forstuve din ankel er ikke som på skøjtebanen, for tyngdekraften er ikke som på Jorden, jeg rører overfladen med mine fødder i ny og næ, ikke hele tiden, det er mere en springtur. Med en laser, der smelter, koger, gør enhver form for materiale flydende, slog de et hul i Europas overflade for at udtrække prøver, prøver af liv, hvad som helst. En elektrisk stang indsættes derefter i dette hul. Når den opdager væsner, vil den lancere et net, hvori den vil fange dem. Der er ikke engang gået et kvarter i Jordens tid, at de allerede har fanget noget. Hvad er meningen med at blive fanget, hvis han ikke kan komme ud af det hul, fordi det er for lille? Udforskere forstørrer hullet med laseren. De trak et stort dyr ud på størrelse med de strandede hvaler, der er i nyhederne. Jeg putter ham i en kuvøse af hans størrelse og tager ham med i raketten.

Han virker ret følelsesløs, idet han allerede dør af at blive taget fra sit naturlige habitat.

En af forskerne tager et atlas om havdyrenes anatomi på Europa. Se på den fisk, den ligner en brasen kombineret med en havkat. Munden er ret interessant, næsen er firkantet og har et overskæg.

Først troede de, at det var en sjælden art fra Felinae Purcicae natāre-riget, men efter at de havde stukket ham for blod, var DNA-testresultatet mildest talt chokerende.

Forskerne holdt fanget en frossen havkat, specielt ferskvandet Nebelung. Han var en af de få undersøiske Nebelunger (tilsyneladende ret gamle), der rent faktisk lever i månen Europas stille vand. Den var grå som Nebelung-kattene på Jorden. Den har form som en fisk, men ifølge atlasset ville den være katteagtig. Det kan altså ikke være andet end en sæl, hvis den både har katte- og fiskekarakteristika.

Ai simțit vreodată că sufletul tău are nevoie de un răgaz, măcar pentru o zi? Să se oprească timpul în loc, să înghețe totul — oameni, fapte, întâmplări încă nenăscute — să le ții pe toate în loc, doar cât să poți respira? Să simți cum greutățile se ridică de pe umerii tăi, una câte una, și să te poți ridica și tu, în sfârșit, ca să privești albastrul acela înalt al cerului, albastru pe care îl uităm atât de des, în mult prea multă trudă?

Dacă da, atunci ceea ce-ți voi spune în continuare, va fi pentru ochii tăi curioși, cercetători și mirați!

Într-o lume alienată pe repede înainte, îmi aduc aminte de vorbe - perle de înțelepciune din popor - rostite de mult, vorbe ale căror înțelesuri nu le-am deslușit atunci, întrucât eram prea necopt, înarmat doar cu năvalnicia tinereții de care acuma mi-e atâta dor...

Eram spre sfârșitul verii, la bunici, într-o vineri seară și, ca de obicei, stăteam cu toții la masa de afară, de sub bătrânul păr, sporovăind vrute și nevrute, puind țara la cale, fiecare ce va face sâmbătă, fiindcă dumineca era zi de slujbă la biserică și apoi de hodină...

Bunica a scos de pe fundul vreunui sertar, caietul cu modele, - celebrul caiet!, - stabilind cu bunicul modelele pentru plăpumi, căci a doua zi avea tocmite două femei pentru o clacă de cusut, materialele stăteau de prea multă vreme uitate în dulapul din casa mare, lână era cât cuprinde în pod, iară mâinile pricepute-n cusut, nu mai puteau suferi amânare...

Bunicul era pornit pentru coasă, că iarba "iera" mare, înaltă și grasă, numai bună pentru a fi "culcată pi-o parti", așa cum îi plăcea lui să spuie, iară eu ezitam între a vedea cum se cos plăpumile sau să merg cu bunicul la "bucată", poate să-i fiu barem cât negru sub unghie de ajutor.

Bunica trăgea să rămân cu ea, să ajut măcar la coborâtul bucilor de lână din pod, că doară n-o să mă puie să cos, că nu-s "torcalău", iar bunicul îmi făcu cu ochiul și mă asigură că după amiezi om merge la bucată până de cu sară, stai fără grije...

-Adu materialili din casâ, nu sta ca proasta-n târg, cum de unde, din dulap, că doară nu din poiată, Doamne iartă-mă! Hait!, s-aduci și dosul, tăt acolo li găsești, îs pi culori așezati, șele blio, muștar, grena și roșe! Așelea, da, că ț-o hi greu tari! Acu, șe stai în gura me, du-ti cu bune-tu la coasâ, la bucatâ, bare-mi oi căra tu coasili...

Asuprit, o iau în urma bunicului, încercând a-i ține pasul cătând umbra lui, fiindcă soarele bătea ca la amiezi, nu mai era mult drum pân' la bucată, iară cosașii cântau asurzitor stricând liniștea lenii de după masă...

-Nu ti grăbi! Ie pas cu pas... Cosîtul ierbii nu-i treabâ ușoarî, nu-i pentru fi-te cine, puni mușchii la muncâ grea... Începi din gios, depărteazî pișioarili, țini coasa așe cum ti-am învățăt. Nu tăie niși prea gios, dară niși pre înalt câ strâtci otava. Pământu-i încă greuiet di rouă, așe, răsușești-ti din mijloc, cu mișcari largâ, așe, amu culc-o înșetișior pi-o parti, cât io viu din dreapta...

Am început a mă căzni la coasă, dar iarba nu se îndupleca a cădea ușor, însă mie-mi plăcea grozav să mă mișc sacadat, găsindu-mi ritmul, rotindu-mi trunchiul de la dreapta către stânga și pândind cu coada ochiului cum iarba cădea învinsă și rănită, sub coasa grea, o țineam paralel cu pământul așa cum îmi arătase bunicul, încercând să nu-i vâr tăișul în pământ, mergea a-l dracului de greu, transpiram din greu de efort, în slabă concurență cu bunicul, care deja tăiase jumate de rând, depășidu-mă...

Mă uitam la el, la brațele lui vânjoase cu venele pline și reliefate pe mușchi, căci avea mânecile suflecate, iară cămeșa albă îi ședea cu gulerul frânt de sudoare. Brăcinarii negri îi erau suflecați peste genunchi, iar în picioare purta sandale din piele maro, prin care îi ghiceam degetele noduroase ca niște ciorchini... Cu pălăria de paie dată pe ceafă, bunicul înainta vertiginos până în vârful dealului, acolo unde agățase într-un prun gamela lui cu apă rece de care nu se despărțea niciodată atunci când pleca la munca câmpului.

Într-un greu, am ajuns și eu buza dealului, și sleit de puteri, m-am prăbușit la picioarele bunicului care-mi zâmbea împăciuitor, întinzându-mi să beau o bine meritată gură de apă proaspătă și rece. Apoi, ne-am hodinit amândoi, stând în iarba înaltă cu mâinile împreunate după ceafă și cu ochii mijiți către norii ce se fugăreau gingaș pe albastrul înalt al cerului, ascultând în tăcere cosașii care-și cântau odele de vară târzie...

Am stat așa preț de o veșnicie, până când soarele a scăzut în spatele pădurii, lăsând răcoarea amurgului să se instaleze peste toată valea. Cosașii, obosiți, s-au retras la culcare, iar greierii le-au luat locul ridicându-și cobzele în aer, luându-se la întrecere și îngânându-se unii cu alții...

Bunicul se ridică în picioare, își puse în teaca de la brâu piatra vineție pentru ascuțit coasa, și-mi întinse brațul să mă ridice din contemplarea primelor licăriri de stele...

M-am ridicat de jos cu voioșie, hodinit peste măsură, mulțămit că barem un sfert din bucată mi-o căzut culcată sub coasă și amândoi, cu coasele de-a umeri, am urmat cărarea ce ducea către drumul dinspre casă, unde bunica ne aștepta cu "vin roș di pi beci" și gustoasele poale-n-brâu.

Am intrat în curte și pe culmea de rufe, înălțată de greutate cu un arac lung cu crăcană la vârf, erau puse la aerisit plăpumile cele noi de lână, una bleo, una muștar, una grena și una roșe, fiecare cusute cu modelul ei cetit de acele de cusut din caietul cu modele al bunicii, - celebrul caiet! -, uimindu-ne de frumusețea lor, fiindcă taftaua lor strălucea în mod minunat în lumina becului de sub verandă...

În seara aceea, greierii au cântat obosiți oda unei zile care s-a petrecut cu trudă, neștiind că peste ani, voi primi pomană după plecarea bunicii în lumea cea tăcută, chiar plapuma acea bleo, drept mulțămire pentru umbra mea aplecată asupra singurătății lor. 

Astăzi, aș vrea, dacă s-ar putea, o zi înapoi. Acea zi, când toate îmi păreau veșnice și la locul lor, când viața curgea în tihnă, netulburată de glasul cosașilor. O zi în care brațele vânjoase ale bunicului meu au culcat cu migală umbra ierbii înalte, iar mâinile pricepute ale bunicii mele au cusut pentru totdeauna cu fiecare împunsătură de ac, clipele acelea, întruchipate în modelul înflorat de pe plapuma cu tafta albastră ca cerul...

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

 

Motorsykkeltur

 

I en tid nå, den dagen Cecilia fikk sin A-lisens, har livet hennes tatt en interessant vending. Hun hadde det også for kategori B og C, men for A er det virkelig en ny opplevelse for henne. Eksamenen var stressende, spesielt den på ruten, men innsatsen ble belønnet med friheten til å fise hvor hun ville, når som helst, når som helst på dagen eller natten. Den eneste hindringen for friheten hennes er det faktum at motorsykkelen ikke har noe stikk. Hvorfor skulle Cecilia trenge et vedlegg? Godt spørsmål...vel, jeg vet ikke, kanskje for å bære henne på shopping fra markedet, for å gå sønnen hennes på jordene for å se på jordene, for å nyte bildet av engene med løvetann og mange andre bukoliske landskap , for å hente madrassen sin fra Jysk og legge den (en del av den i vedlegget). Misforstå henne rett, Cecilia er en praktisk person, hun ser på festet som en forlengelse av motorsykkelen, som om hun kjørte bilen og det var et baksete, at det for øyeblikket føles som en bil med bare. Cecilia, ser ting i perspektiv, kjører motorsykkel til nærmeste biltjeneste. Hun snakker med ekspertene der, de viser henne alternativene, prisen for hver festemodell. Cecilia sitter og ser over listen over festemodeller. Med en vekt på alle prisene velger hun det vedlegget som syntes hun var det billigste. Mannen spør henne om hun er sikker på at det er den hun vil ha, at flere kunder klaget etter å ha kjøpt den, at den måtte løsnes helt fra motorsykkelen, at de ikke kunne stole på at den skulle frakte folk, gjenstander, at det bare var lage mye bråk (så mye ståhei om ingenting), at de angret på at de kjøpte den, at de måtte gå til tjenesten flere ganger, som vanlig, og så videre. Cecilia, fast overbevist om at dette var den hun ville ha, sa at hun hadde bestemt seg og ingenting og ingen kunne endre preferansene hennes. Eieren av biltjenesten var enig med henne og bestilte en modell som ligner på festet, men som var av høyere kvalitet. Den måtte vente til den var hennes, for den kom fra Holland. Cecilia hadde det ikke travelt, hun var veldig spent på at motorsykkelen hennes uansett ville ha et vedlegg. Heldigvis var hun veldig energisk, hun trengte ikke flere vitaminer, hun sov ikke om natten heller, av for mye ekstase at kanskje eieren av biltjenesten ringer henne for å komme og hente attachéen hans.

En måned senere får hun et e-postvarsel fra biltjenesten om at delen er klar og hun kan komme med motorsykkelen for å feste den på sidene. Cecilia kom med noen mørke sirkler, for lenge hadde hun håpet å være klar på kortest mulig tid. Han skulle tre ganger inn på kornåkeren. Men det er greit, han led ingenting, han kom trygt frem til biltjenesten. Mennene der passet den til ham, den passet bra, den vinglet ikke, det var ingenting å mistenke. Det trodde i hvert fall Cecilia ved første øyekast. Men han kjørte ikke engang motorsykkel med vedlegg for å se hvordan opplevelsen i seg selv føles. Han startet motorsykkelen for å reise hjem. På vei hjem følte hun at festet var litt vanskelig å bære, at motorsykkelen ble vanskeligere å håndtere på grunn av det, spesielt når hun måtte svinge, venstre, høyre, hvor hun måtte. Hun lar imidlertid ikke dette ta motet fra seg, hun går hele tiden med attachen, helt til en ganske tragisk hendelse får henne til å ombestemme seg.

En varm augustkveld gikk han på shopping på hypermarkedet i området. Etter å ha fått alt han trengte for å lage lasagnen, la han posen med de kjøpte produktene i vedlegget. Hun forlot butikkens parkeringsplass, mens hun gikk nedover en humpete vei, fordi hun bor i utkanten og det er slik veiene er, på et tidspunkt kjente hun noe rart, som om tilbygget hun bar på hadde gått av. Han tok ikke feil i det hele tatt. Attachen ankom maisåkeren, alle produktene hennes var på sletta. Hvordan kan hun fortsatt tilberede Dr. Oetkers lasagne under disse forholdene? Cecilia ble stum, hun tenkte at i stedet for sekken kunne det like gjerne vært en person. Hun likte ikke konsekvensene av sitt hensynsløse ønske, så hun annonserte i lokalpressen, solgte attachéen til en ublu pris og kjøpte en ferdig lasagne for pengene.