LUMINA CRUCII ȘI SABIA LUI CRISTIANUS FEROX

PROLOG

 

Umbra unui nume vechi

 

Înainte ca oamenii să fi învățat să-și scrie istoria în cărți, o scriau cu sângele, cu lacrimile și cu faptele lor.

 

Veacurile au trecut peste oameni asemenea unui râu care nu se întoarce niciodată la izvor. Cetăți puternice au devenit ruine, împărați au murit, steagurile lor au fost coborâte de pe ziduri, iar numele celor care odinioară porunceau unor ținuturi întregi s-au pierdut în tăcerea timpului.

 

Dar unele nume au rămas.

 

Unul dintre acestea era Spartacus.

 

Se povestea despre el că fusese un om care nu se plecase cu ușurință în fața puterii și care dorise libertatea. Viața lui fusese zbuciumată, plină de primejdii și lupte. Însă, odată cu trecerea generațiilor, povestea lui căpătase alte înțelesuri.

 

Într-o ramură îndepărtată a neamului său, numele fusese transmis din tată în fiu, până când, după multe veacuri, ajunse într-un ținut românesc ascuns între munți.

 

Acolo, într-o casă veche de lemn, lângă o biserică zidită în piatră, se născu un copil.

 

Era anul 18—.

 

În noaptea nașterii sale, peste sat căzuse o ninsoare mare. Vântul izbea ferestrele, iar crengile brazilor se plecau sub greutatea zăpezii.

 

În bisericuța satului ardea o singură candelă.

 

Preotul satului, părintele Nicolae, stătea înaintea icoanei Maicii Domnului și se ruga.

 

La casa de la marginea satului, copilul plângea.

 

Bunicul său îl privi îndelung.

 

— Cum îl veți numi?

 

Tatăl copilului tăcu.

 

Mama îl ținea la piept.

 

Bătrânul se apropie de leagăn și făcu semnul crucii.

 

— Cristianus, spuse el.

 

— Cristianus?

 

— Da. Pentru că numele acesta să-i amintească mereu că este creștin.

 

Apoi se opri.

 

— Iar dacă va avea nevoie de tărie, să-și amintească de strămoșul nostru.

 

Tatăl îl privi.

 

— Spartacus?

 

Bătrânul încuviință.

 

— Dar copilul acesta să nu moștenească doar sabia lui. Să moștenească și dorința de dreptate.

 

Afară, vântul urla.

 

În biserică, candela continua să ardă.

 

Copilul încetă să plângă.

 

Și nimeni nu știa atunci că, peste ani, numele lui avea să fie rostit prin munți:

 

Cristianus Ferox.

 

---

 

CAPITOLUL I

 

Copilul din satul dintre munți

 

Satul se numea Valea Luminii.

 

Nu era mare. Avea case răspândite de-a lungul unui râu limpede, iar deasupra lui se ridicau munții, acoperiți cu păduri dese.

 

Primăvara, livezile se umpleau de flori.

 

Vara, pășunile erau verzi.

 

Toamna, munții se îmbrăcau în aramă.

 

Iarna, satul devenea aproape nevăzut sub zăpadă.

 

În centrul lui se afla biserica.

 

Era veche, dar frumoasă. Zidurile ei albe erau împodobite cu picturi în stil bizantin. Deasupra intrării se afla o cruce de piatră.

 

Cristianus crescuse privind-o.

 

De mic copil era diferit de ceilalți.

 

Nu pentru că ar fi fost mai puternic.

 

Nu pentru că ar fi fost mai înțelept.

 

Ci pentru că întreba mereu.

 

— De ce?

 

De ce răsare soarele?

 

De ce oamenii se ceartă?

 

De ce există războaie?

 

De ce unii oameni sunt bogați, iar alții săraci?

 

De ce trebuie omul să ierte?

 

Bunicul său, bătrânul Andrei, îi răspundea răbdător.

 

Într-o seară, când Cristianus avea aproape șaisprezece ani, cei doi stăteau lângă sobă.

 

Bunicul ținea în mână o carte veche.

 

— Bunicule, este adevărat ce se spune despre Spartacus?

 

Bătrânul ridică privirea.

 

— Unele lucruri sunt adevărate. Altele au fost schimbate de oameni.

 

— Și ce a fost cu adevărat?

 

Bunicul închise cartea.

 

— A fost un om care a vrut să fie liber.

 

Cristianus tăcu.

 

— Dar libertatea nu este numai să nu ai lanțuri, continuă bătrânul. Poți să fii liber în trup și rob în suflet.

 

— Cum?

 

— Prin ură. Prin lăcomie. Prin răzbunare. Prin mândrie.

 

Cristianus privi focul.

 

— Atunci care este adevărata libertate?

 

Bătrânul făcu semnul crucii.

 

— Să poți face binele chiar atunci când ai puterea să faci răul.

 

Cuvintele acestea aveau să rămână în mintea tânărului pentru tot restul vieții.

 

---

 

CAPITOLUL II

 

Strămoșul și sabia

 

Într-o noapte, Cristianus intră în podul casei.

 

Căuta o lampă veche.

 

Într-un colț, sub câteva pături, descoperi un cufăr.

 

Era acoperit de praf.

 

Pe capac era sculptată o cruce.

 

Cristianus îl chemă pe bunicul său.

 

Bătrânul veni încet.

 

Când văzu cufărul, chipul i se schimbă.

 

— Unde l-ai găsit?

 

— Aici.

 

Bătrânul rămase nemișcat.

 

— Nu trebuia să-l vezi încă.

 

— De ce?

 

După câteva clipe, bătrânul deschise cufărul.

 

Înăuntru se afla o mantie veche, câteva manuscrise și o sabie.

 

Nu era împodobită cu aur.

 

Era simplă.

 

Lama purta urmele timpului.

 

Cristianus o privi.

 

— A cui este?

 

— A fost transmisă din generație în generație.

 

— A lui Spartacus?

 

Bătrânul clătină din cap.

 

— Nu pot spune că aceasta a fost sabia lui. Adevărul este mai complicat. Este o sabie păstrată de urmașii săi.

 

Cristianus întinse mâna.

 

— Pot s-o ating?

 

Bunicul încuviință.

 

Tânărul luă sabia.

 

Era grea.

 

— Nu o purta pentru mândrie, îi spuse bătrânul. Și nici pentru răzbunare.

 

— Atunci pentru ce?

 

— Pentru apărarea celor care nu se pot apăra singuri.

 

Cristianus privi crucea sculptată pe mâner.

 

— Și dacă trebuie să aleg între sabie și cruce?

 

Bătrânul zâmbi trist.

 

— Atunci să alegi crucea.

 

---

 

CAPITOLUL III

 

Străinul

 

Într-o dimineață de toamnă, un călăreț apăru la marginea satului.

 

Calul era obosit.

 

Haina călătorului era ruptă.

 

La brâu purta un mic medalion.

 

Cristianus îl întâlni lângă fântână.

 

— Ești străin?

 

— Da.

 

— De unde vii?

 

Omul îl privi atent.

 

— Dinspre răsărit.

 

— Și unde mergi?

 

— Spre mănăstirea Sfântului Ioan.

 

Cristianus se încruntă.

 

— Mănăstirea aceea este părăsită.

 

Străinul zâmbi.

 

— Așa spun oamenii.

 

— Și nu este adevărat?

 

— Uneori, Cristianus, oamenii văd doar ceea ce vor să vadă.

 

Tânărul tresări.

 

— De unde îmi știi numele?

 

Străinul nu răspunse.

 

Se urcă pe cal.

 

Înainte să plece, aruncă spre Cristianus o mică bucată de pergament.

 

Tânărul o prinse.

 

Pe ea era desenată o cruce.

 

Sub cruce se afla o inscripție:

 

„Caută lumina acolo unde întunericul este mai adânc.”

 

Cristianus privi în urma călărețului.

 

Atunci înțelese că ceva se schimbase.

 

---

 

CAPITOLUL IV

 

Chemarea

 

În aceeași seară, Cristianus merse la biserică.

 

Părintele Nicolae îl găsi în fața icoanei Mântuitorului.

 

— Ce ai?

 

Tânărul îi povesti tot.

 

Preotul ascultă fără să-l întrerupă.

 

Apoi merse la un dulap vechi și scoase un manuscris.

 

— Mă temeam că ziua aceasta va veni.

 

— Ce este?

 

— O hartă.

 

Cristianus deschise manuscrisul.

 

Era desenată o parte din munți.

 

Pe hartă apărea o cetate.

 

Deasupra ei era scris:

 

CETATEA SFINTEI LUMINI.

 

— Există?

 

— Odinioară a existat.

 

— Și acum?

 

Părintele Nicolae îl privi.

 

— Poate că există încă.

 

— Trebuie să merg acolo.

 

— Nu trebuie să pleci doar pentru că te cheamă aventura.

 

— Atunci de ce?

 

Preotul îi răspunse:

 

— Pentru că uneori Dumnezeu ne pune înainte un drum, dar nu ne obligă să-l urmăm. Alegerea rămâne a noastră.

 

Cristianus își plecă privirea.

 

— Voi pleca.

 

Părintele Nicolae îi puse mâna pe umăr.

 

— Atunci pleacă în pace. Dar amintește-ți: cea mai grea călătorie nu este prin munți.

 

— Ci prin suflet?

 

Preotul zâmbi.

 

— Ai început să înțelegi.

 

---

 

CAPITOLUL V

 

Călătoria

 

A doua zi, Cristianus părăsi satul.

 

Purta o mantie simplă, o traistă, manuscrisul și crucea primită de la bunicul său.

 

Sabia rămăsese acasă.

 

Nu pentru că se temea de ea.

 

Ci pentru că încă nu înțelegea de ce fusese păstrată.

 

Mergea de ore întregi când auzi un glas.

 

— Așteaptă!

 

Se întoarse.

 

Era un tânăr de aceeași vârstă.

 

Avea părul negru și purta un toiag.

 

— Cine ești?

 

— Matei.

 

— Unde mergi?

 

— Oriunde mă duce drumul.

 

Cristianus zâmbi.

 

— Nu este un răspuns.

 

— Nici întrebarea ta nu a fost prea bună.

 

Cei doi râseră.

 

Din acel moment, drumurile lor se uniră.

 

Mai târziu aveau să li se alăture și alții.

 

Un călugăr bătrân, pe nume Ilarion.

 

O fată curajoasă numită Ana.

 

Și un fost soldat, Damian, care purta în suflet amintirea unor vremuri grele.

 

Împreună aveau să formeze un grup pe care oamenii îl vor numi mai târziu:

 

Călătorii Luminii.

 

---

 

CAPITOLUL VI

 

Pădurea fără ecou

 

După trei zile, ajunseră într-o pădure despre care oamenii spuneau că nu are ecou.

 

— De ce? întrebă Ana.

 

Călugărul Ilarion răspunse:

 

— Pentru că pădurea aceasta ascunde multe taine.

 

— Pădurile nu ascund taine, spuse Matei.

 

— Oamenii le ascund.

 

În aceeași noapte, auziră pași.

 

Cristianus se ridică.

 

— Cine este acolo?

 

Nimeni nu răspunse.

 

Se auziră din nou pașii.

 

Apoi o voce:

 

— Întoarceți-vă!

 

Damian puse mâna pe arma sa.

 

Cristianus ridică mâna.

 

— Nu.

 

— De ce?

 

— Pentru că nu știm cine este.

 

Din întuneric apăru un bătrân.

 

— Căutați cetatea.

 

Nu era o întrebare.

 

— Da, răspunse Cristianus.

 

Bătrânul îi privi.

 

— Atunci trebuie să treceți prin vale.

 

— Ce se află acolo?

 

— Frica voastră.

 

Apoi dispăru între copaci.

 

---

 

CAPITOLUL VII

 

Valea fricii

 

Valea era acoperită de ceață.

 

Fiecare dintre ei începu să vadă lucruri diferite.

 

Matei își văzu casa arzând.

 

Ana își văzu familia plecând.

 

Damian își văzu trecutul.

 

Cristianus îl văzu pe bunicul său.

 

— Cristianus!

 

Tânărul se apropie.

 

— Bunicule?

 

Chipul bătrânului era trist.

 

— Întoarce-te.

 

— De ce?

 

— Pentru că vei pierde tot.

 

Cristianus făcu un pas.

 

Apoi se opri.

 

Își aminti cuvintele părintelui Nicolae.

 

„Cea mai grea călătorie este prin suflet.”

 

Cristianus își făcu semnul crucii.

 

— Nu te voi urma.

 

Imaginea dispăru.

 

Ceața începu să se ridice.

 

În fața lor apăru drumul.

 

Ilarion zâmbi.

 

— Frica poate fi puternică.

 

Cristianus răspunse:

 

— Dar nu trebuie să ne conducă.

 

---

 

CAPITOLUL VIII

 

Cetatea Sfântă

 

După multe zile de mers, ajunseră la o stâncă uriașă.

 

În spatele ei se ridicau ziduri.

 

Cetatea exista.

 

Era magnifică.

 

Turnurile erau acoperite cu piatră albă.

 

Pe ziduri se vedeau cruci.

 

În centru se ridica o biserică mare, cu cupole asemenea celor din vechile cetăți bizantine.

 

Deasupra porții era scris:

 

„Adevărul este lumină.”

 

Poarta se deschise.

 

Un călugăr îi întâmpină.

 

— Cristianus Ferox.

 

Tânărul rămase nemișcat.

 

— Mă cunoașteți?

 

— Te așteptam.

 

— De când?

 

— De mulți ani.

 

— Dar eu m-am născut acum șaisprezece ani.

 

Călugărul zâmbi.

 

— Nu pe tine te așteptam.

 

Cristianus nu înțelese.

 

— Ci pe alegerea pe care o vei face.

 

---

 

CAPITOLUL IX

 

Manuscrisul

 

În adâncul cetății se afla o bibliotecă.

 

Pereții erau plini de manuscrise.

 

Acolo, Cristianus găsi o carte despre neamul său.

 

Citi despre Spartacus.

 

Despre generațiile care au urmat.

 

Despre oameni care au fugit din calea războaielor.

 

Despre oameni care au ajuns în ținuturile de la Dunăre.

 

Și, la sfârșit, găsi numele său.

 

Cristianus Ferox.

 

— Cum este posibil?

 

Călugărul Ilarion răspunse:

 

— Nu este scris destinul tău.

 

— Atunci ce este?

 

— O avertizare.

 

În manuscris era scris:

 

„Va veni un om care va avea puterea de a alege între răzbunare și iertare, între mândrie și smerenie, între întuneric și lumină.”

 

Cristianus închise cartea.

 

— Și ce trebuie să fac?

 

Călugărul răspunse:

 

— Asta numai tu poți hotărî.

 

---

 

CAPITOLUL X

 

Întoarcerea umbrei

 

În aceeași noapte, clopotele cetății începură să bată.

 

Nu era sărbătoare.

 

Era primejdie.

 

Pe dealurile din depărtare apăruseră torțe.

 

Un grup de oameni se apropia.

 

Damian privi zidurile.

 

— Sunt mulți.

 

Cristianus întrebă:

 

— Cine sunt?

 

Un călugăr răspunse:

 

— Oameni care caută manuscrisul.

 

— De ce?

 

— Pentru puterea lui.

 

Cristianus strânse crucea în palmă.

 

— O carte nu dă putere.

 

Ilarion îl privi.

 

— Uneori oamenii cred că puterea se află în ceea ce pot controla.

 

Cristianus răspunse:

 

— Atunci trebuie să-i oprim fără să devenim asemenea lor.

 

---

 

CAPITOLUL XI

 

Noaptea cetății

 

Noaptea fu lungă.

 

Oamenii cetății se adunară împreună.

 

Nu pentru cucerire.

 

Nu pentru răzbunare.

 

Ci pentru apărare.

 

Cristianus își aminti de sabia din casa bunicului.

 

Pentru prima dată înțelese de ce fusese păstrată.

 

Nu ca simbol al urii.

 

Ci ca simbol al responsabilității.

 

Când zorii apărură, primejdia trecuse.

 

Cetatea rămăsese în picioare.

 

Dar Cristianus știa că aventura sa abia începea.

 

---

 

CAPITOLUL XII

 

Drumul spre casă

 

După ce află adevărul despre manuscris, Cristianus hotărî să se întoarcă.

 

— De ce pleci? îl întrebă călugărul.

 

— Pentru că lumina nu trebuie ascunsă într-o cetate.

 

— Unde trebuie dusă?

 

Cristianus privi spre munți.

 

— Acolo unde oamenii au nevoie de ea.

 

Și astfel începu drumul spre casă.

 

Dar nu mai era copilul care plecase.

 

Se întorcea un tânăr care învățase că adevăratul curaj nu înseamnă să nu-ți fie frică.

 

Înseamnă să faci ceea ce este drept chiar și atunci când ți-e frică.

 

---

 

EPILOG

 

Numele care a rămas

 

Anii trecură.

 

Cristianus Ferox deveni cunoscut în multe sate.

 

Dar nu ca un cuceritor.

 

Oamenii îl numeau:

 

„Purtătorul Luminii.”

 

A construit școli.

 

A ajutat biserici.

 

A ridicat case pentru cei săraci.

 

A apărat oamenii atunci când au fost nedreptățiți.

 

Iar sabia strămoșilor săi nu a fost folosită pentru răzbunare.

 

A fost așezată într-o biserică, lângă o cruce.

 

Sub ea a fost scris:

 

„Puterea fără iubire naște frică.

Curajul fără înțelepciune naște pierzare.

Dar curajul unit cu credința poate aprinde o lumină în cele mai întunecate vremuri.”

 

Și astfel, povestea lui Spartacus nu se sfârși cu Spartacus.

 

Ea continuă peste veacuri.

 

Nu prin sânge.

 

Nu prin război.

 

Ci prin memoria unui neam și prin alegerile oamenilor care vin după el.

 

Iar într-o seară, când Cristianus era deja bătrân, stătea în fața bisericii din Valea Luminii.

 

Un copil îl întrebă:

 

— Bunicule Cristianus, ai fost vreodată speriat?

 

Bătrânul zâmbi.

 

— De multe ori.

 

— Și atunci cum ai fost curajos?

 

Cristianus privi spre crucea de deasupra bisericii.

 

— Curajul nu înseamnă să nu te temi.

 

— Atunci ce înseamnă?

 

Bătrânul răspunse:

 

— Să nu lași frica să hotărască în locul tău.

 

Clopotul începu să bată.

 

Soarele cobora după munți.

 

Lumina aurie se așeză peste sat, peste case, peste păduri și peste vechea biserică.

 

Cristianus își făcu semnul crucii.

 

Și pentru o clipă i se păru că vede, undeva departe, pe creasta muntelui, umbra unui călător.

 

Un om dintr-un alt veac.

 

Un om care purtase cândva numele Spartacus.

 

Cristianus zâmbi.

 

Apoi șopti:

 

— Odihnește-te, strămoșule. Drumul merge mai departe.

 

Iar clopotul bătu din nou.

 

Sfârșit.

Категория: Проза

Все стихи автора: Cristian Diaconița poezii.online LUMINA CRUCII ȘI SABIA LUI CRISTIANUS FEROX

Дата публикации: 19 сентября

Timp de citire: ~26 min.

Просмотры: 374

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

500 de Poezii Creștine 451–500

451. Maica Domnului

 

Preasfântă Maică a Domnului,

Cu smerenie Te cinstim,

Căci L-ai purtat pe Fiul Sfânt

Și către El noi Te privim.

 

Acoperă-ne cu rugăciunea,

Când trecem prin necaz și greu,

Și roagă-L pe Fiul Tău

Să ne păzească Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

452. Buna Vestire

 

Îngerul Gavriil a venit

La Fecioara cea smerită,

Vestindu-i marea taină

A Întrupării lui Hristos.

 

Maria a primit cu smerenie

Voia Tatălui ceresc,

Iar prin ascultarea ei

S-a deschis calea mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

453. Nașterea Domnului

 

În Betleem, în noaptea sfântă,

Hristos în iesle S-a născut,

Iar cerul a cântat de slavă

Pentru Pruncul cel Preasfânt.

 

Păstorii au venit să vadă

Minunea cea dumnezeiască,

Iar lumea a primit Lumina

Care avea să o mântuiască.

 

Cristian Diaconița

 

454. Steaua

 

O stea a strălucit pe cer

Și magii au urmat-o,

Căutând Pruncul cel Sfânt

Pe Care Dumnezeu L-a trimis.

 

Doamne, fii și Tu steaua mea

În noaptea vieții mele,

Și călăuzește-mi pașii

Spre lumina Împărăției Tale.

 

Cristian Diaconița

 

455. Betleem

 

Betleem, cetate mică,

Ai primit pe Împărat,

Nu în palat și nici în slavă,

Ci într-o iesle S-a arătat.

 

Acolo cerul s-a apropiat

De lumea noastră trecătoare,

Iar Pruncul Iisus ne-a adus

Nădejde, pace și iertare.

 

Cristian Diaconița

 

456. Ieslea

 

În ieslea simplă din Betleem

S-a odihnit Pruncul Sfânt,

Cel prin Care toate sunt făcute,

Domnul cerului și-al pământului.

 

O, taină mare și adâncă,

Ce mintea nu o poate cuprinde:

Dumnezeu S-a făcut Om

Din iubire pentru oameni.

 

Cristian Diaconița

 

457. Păstorii

 

Păstorii vegheau în noapte

Când îngerii au apărut,

Vestindu-le cu bucurie

Că Mântuitorul S-a născut.

 

Și au alergat la Betleem

Să vadă minunea cea mare,

Apoi s-au întors slăvind

Pe Dumnezeu cu bucurie.

 

Cristian Diaconița

 

458. Magii

 

Magii au venit de departe

Cu daruri pentru Pruncul Sfânt:

Aur, tămâie și smirnă,

Închinându-se înaintea Lui.

 

Doamne, primește și de la mine

Darul unei inimi curate,

Pe care să Ți-o ofer

Cu iubire și smerenie.

 

Cristian Diaconița

 

459. Irod

 

Irod s-a temut de Prunc

Și a căutat să-L omoare,

Dar planul lui Dumnezeu

Nu putea fi împiedicat.

 

Doamne, păzește-mă de frică

Și de răutatea inimii,

Ca să nu lupt împotriva binelui

Din teamă sau din mândrie.

 

Cristian Diaconița

 

460. Fuga în Egipt

 

Iosif a primit poruncă

Să plece cu Pruncul în Egipt,

Iar Maica Domnului și Iisus

Au fost păziți de Dumnezeu.

 

Doamne, păzește familiile

Care trec prin vremuri grele,

Și fii aproape de cei

Care trebuie să-și lase casa.

 

Cristian Diaconița

 

461. Iisus copil

 

Copil fiind, Iisus creștea

În înțelepciune și har,

Iar viața Sa ne arată

Frumusețea ascultării.

 

Doamne, învață-i pe copii

Să crească în adevăr și bine,

Cu iubire față de părinți

Și cu credință către Tine.

 

Cristian Diaconița

 

462. Iisus în Templu

 

La Templu, copilul Iisus

Stătea în mijlocul celor învățați,

Ascultând și punând întrebări,

Iar toți erau uimiți.

 

Doamne, dă-mi și mie dorința

De a cunoaște Cuvântul Tău,

Și să caut adevărul

Cu mintea și cu inima.

 

Cristian Diaconița

 

463. Botezul Domnului

 

În Iordan, Iisus a venit

La Ioan să fie botezat,

Iar cerurile s-au deschis

Și Duhul Sfânt S-a arătat.

 

Glasul Tatălui S-a auzit,

Mărturisind pe Fiul iubit,

Iar lumea a primit lumina

Sfintei Treimi.

 

Cristian Diaconița

 

464. Iordanul

 

Râul Iordan păstrează taina

Botezului Mântuitorului,

Când Hristos a intrat în ape

Pentru mântuirea oamenilor.

 

Doamne, amintește-mi mereu

De chemarea botezului meu,

Să trăiesc în credință

Și să rămân aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

465. Ispitirea în pustie

 

În pustie, Hristos a postit

Și a fost ispitit de diavol,

Dar Domnul a rămas statornic

În ascultarea față de Tatăl.

 

Când ispita vine spre mine,

Doamne, dă-mi putere și lumină,

Ca să aleg adevărul

Și să nu cad în păcat.

 

Cristian Diaconița

 

466. Chemarea Apostolilor

 

„Veniți după Mine!”

A fost chemarea lui Hristos,

Iar pescarii și-au lăsat plasele

Și L-au urmat cu credință.

 

Doamne, când mă chemi și pe mine,

Ajută-mă să nu amân,

Ci să răspund cu inimă sinceră

Și să merg după Tine.

 

Cristian Diaconița

 

467. Pescar de oameni

 

Apostolii erau pescari,

Dar Hristos i-a chemat

Să devină pescari de oameni

Și să vestească Împărăția.

 

Doamne, fă și viața mea

Un instrument pentru bine,

Ca prin cuvânt și faptă

Să-i apropii pe oameni de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

468. Predica de pe Munte

 

Pe munte, Hristos a vorbit

Despre iubire și dreptate,

Despre rugăciune și milă

Și despre Împărăția cerurilor.

 

Doamne, fă-mi inima atentă

La fiecare cuvânt al Tău,

Ca să nu fiu doar ascultător,

Ci și împlinitor.

 

Cristian Diaconița

 

469. Tatăl nostru

 

Când spun „Tatăl nostru”,

Îmi ridic privirea către cer,

Știind că Dumnezeu ne cheamă

Să fim copiii Săi.

 

Sfințească-se numele Tău,

Vie Împărăția Ta,

Și fie voia Ta în viața mea,

Precum în cer, așa și pe pământ.

 

Cristian Diaconița

 

470. Pâinea cea de toate zilele

 

Pâinea cea de toate zilele

O cerem de la Dumnezeu,

Știind că fiecare dar

Vine din mâna Sa.

 

Dar nu vrem doar pâine pentru trup,

Ci și hrană pentru suflet:

Cuvântul lui Dumnezeu

Și iubirea lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

471. Iertarea greșelilor

 

„Și ne iartă nouă greșelile noastre”

Ne rugăm cu smerenie,

Căci știm că suntem oameni

Și avem nevoie de iertare.

 

Doamne, ajută-mă să iert

Și să cer iertare când greșesc,

Ca pacea să se întoarcă

În sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

472. Ferește-ne de ispită

 

Doamne, când ispita vine

Și mă cheamă spre păcat,

Dă-mi putere să spun „nu”

Și să rămân neclintit.

 

Nu mă lăsa singur în luptă,

Ci fii mereu lângă mine,

Ca să aleg calea cea dreaptă

Și să rămân cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

473. Pilda semănătorului

 

Semănătorul a aruncat

Sămânța peste tot pământul,

Dar numai pământul bun

A adus rod bogat.

 

Doamne, fă inima mea

Pământ bun și roditor,

Ca să păstrez Cuvântul Tău

Și să-l trăiesc cu folos.

 

Cristian Diaconița

 

474. Pilda fiului risipitor

 

Fiul plecat departe

Și-a risipit toată averea,

Dar când și-a venit în fire

S-a întors la tatăl său.

 

Doamne, când mă rătăcesc,

Dă-mi putere să mă întorc,

Să-mi recunosc păcatul

Și să primesc iertarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

475. Pilda talanților

 

Nu ascunde darul primit

De la Dumnezeu în pământ,

Ci lucrează cu el spre bine

Și spre folosul tuturor.

 

Doamne, ajută-mă să folosesc

Tot ceea ce mi-ai dăruit,

Ca la sfârșitul vieții mele

Să pot spune că am rodit.

 

Cristian Diaconița

 

476. Pilda celor zece fecioare

 

Fecioarele au așteptat

Venirea Mirelui în noapte,

Iar cele înțelepte au avut

Untdelemn în candele.

 

Doamne, ține-mi candela aprinsă,

Să nu-mi pierd credința niciodată,

Ci să fiu pregătit mereu

Pentru întâlnirea cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

477. Judecata

 

Va veni ziua când fiecare

Va da răspuns pentru viața sa,

Pentru binele sau răul

Pe care l-a făcut.

 

Doamne, ajută-mă să trăiesc

Cu frică sfântă și dreptate,

Făcând binele cât pot

Și fugind de răutate.

 

Cristian Diaconița

 

478. Împărăția Cerurilor

 

Împărăția Cerurilor

Este nădejdea creștinului,

Locul unde durerea încetează

Și bucuria nu mai are sfârșit.

 

Doamne, ajută-mă să merg

Pe calea către Împărăție,

Și să nu schimb veșnicia

Pentru plăcerile trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

479. Viața veșnică

 

Viața aceasta este trecătoare,

Dar sufletul caută veșnicia,

Căci omul a fost creat

Pentru comuniunea cu Dumnezeu.

 

Doamne, pune în mine

Dorul după cele cerești,

Și ajută-mă să trăiesc

În credință și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

480. Raiul

 

Raiul este nădejdea

Celui care crede în Hristos,

Locul păcii și-al iubirii,

Departe de orice plâns.

 

Doamne, nu mă lăsa să uit

Că viața aceasta trece,

Ci ajută-mă să caut

Cele veșnice.

 

Cristian Diaconița

 

481. Judecata de Apoi

 

Când va veni Judecata

Și toate se vor descoperi,

Omul nu va putea ascunde

Ceea ce a fost în inima lui.

 

Doamne, dă-mi pocăință astăzi,

Cât încă mai am timp,

Ca să mă îndrept înainte

De întâlnirea cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

482. Învierea morților

 

Va veni ziua Învierii,

Când moartea va fi biruită,

Iar Dumnezeu va chema

Pe oameni la viață.

 

Această nădejde ne întărește

În vremea necazului greu,

Căci știm că moartea nu este

Ultimul cuvânt.

 

Cristian Diaconița

 

483. Mormântul

 

Mormântul este doar o trecere

Pentru omul care crede,

Căci nădejdea lui este Hristos

Și Învierea cea de apoi.

 

Doamne, când pierd pe cineva drag,

Mângâie-mi inima cu nădejde,

Și ajută-mă să cred

În viața veșnică.

 

Cristian Diaconița

 

484. Lumina veșnică

 

Dincolo de această lume

Există lumina lui Dumnezeu,

O lumină fără apus

Și fără sfârșit.

 

Doamne, fă sufletul meu

Să dorească această lumină,

Și nu mă lăsa să mă pierd

În întunericul păcatului.

 

Cristian Diaconița

 

485. Cetatea cerească

 

Cetatea cerească așteaptă

Pe cei ce caută pe Dumnezeu,

Nu cu ziduri făcute de oameni,

Ci cu slavă și lumină.

 

Doamne, călăuzește-mi pașii

Spre patria cea cerească,

Și ajută-mă să nu uit

Că acolo este adevărata casă.

 

Cristian Diaconița

 

486. Noul Ierusalim

 

Noul Ierusalim strălucește

În viziunea sfântă a Apocalipsei,

Ca o cetate a lui Dumnezeu

Plină de slavă și lumină.

 

Doamne, păstrează în mine

Nădejdea Împărăției Tale,

Și fă-mă vrednic prin har

De lumina cea veșnică.

 

Cristian Diaconița

 

487. Râul vieții

 

Din cetatea lui Dumnezeu

Curge râul vieții,

Iar pomul vieții rodește

Pentru vindecarea neamurilor.

 

Doamne, adapă-mi sufletul

Cu apa vieții Tale,

Ca să nu mai însetez

După lucrurile trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

488. Alfa și Omega

 

„Eu sunt Alfa și Omega”,

Spune Domnul cel Preasfânt,

Începutul și sfârșitul

A tot ceea ce există.

 

Doamne, viața mea este

În mâna Ta cea puternică,

De aceea vreau să Te urmez

Până la sfârșit.

 

Cristian Diaconița

 

489. Vino, Doamne Iisuse!

 

„Vino, Doamne Iisuse!”

Este dorința inimii mele,

Să vină Împărăția Ta

Și să se împlinească voia Ta.

 

Până atunci vreau să veghez,

Să mă rog și să iubesc,

Și să păstrez credința vie

În sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

490. Cerul și pământul

 

Cerul și pământul trec,

Dar Cuvântul Tău rămâne,

Neschimbat și veșnic viu,

Mai tare decât orice lume.

 

Doamne, pune Cuvântul Tău

În adâncul inimii mele,

Ca să am temelie tare

În toate zilele vieții.

 

Cristian Diaconița

 

491. Crucea și Învierea

 

Crucea și Învierea

Sunt taina iubirii lui Hristos,

Căci prin moarte a biruit moartea

Și ne-a deschis drumul către viață.

 

Doamne, când port crucea mea,

Dă-mi nădejdea Învierii,

Ca să nu mă opresc pe drum

Și să merg până la capăt.

 

Cristian Diaconița

 

492. Hristos este cu mine

 

Hristos este cu mine

În bucurie și în plâns,

În ziua luminoasă

Și în noaptea cea grea.

 

De aceea nu mă tem,

Ci înainte merg cu El,

Căci iubirea Lui mă ține

Și mă ridică din cădere.

 

Cristian Diaconița

 

493. Rugăciune pentru România

 

Doamne, binecuvântează

Pământul nostru românesc,

Casele și familiile

Și oamenii care aici trăiesc.

 

Dă-ne pace și înțelegere,

Credință, iubire și dreptate,

Și păzește-ne de răutate

Și de orice dezbinare.

 

Cristian Diaconița

 

494. Pentru Biserică

 

Doamne, păzește Biserica Ta

În adevăr și unitate,

Dă-i păstori credincioși

Și popor cu inimă curată.

 

Fă-ne să rămânem aproape

De Hristos și de Evanghelie,

Și să păstrăm credința vie

În fiecare generație.

 

Cristian Diaconița

 

495. Pentru cei plecați

 

Doamne, fii aproape

De cei plecați departe de casă,

De cei care muncesc în străinătate

Și duc dorul celor dragi.

 

Păzește-i pe drumuri,

Întărește-i în încercări,

Și adu-i cu pace acasă

Când va veni vremea.

 

Cristian Diaconița

 

496. Pentru cei în necaz

 

Pentru cei care plâng astăzi,

Doamne, fii mângâiere,

Pentru cei care nu mai pot,

Fii putere și răbdare.

 

Pentru cei care s-au pierdut,

Fii Călăuză către bine,

Iar pentru cei fără nădejde

Aprinde lumina Ta.

 

Cristian Diaconița

 

497. Pentru cei adormiți

 

Doamne, pomenește-i în pace

Pe cei plecați dintre noi,

Și așază sufletele lor

În lumina milei Tale.

 

Iar nouă, celor rămași,

Dă-ne credință și nădejde,

Ca despărțirea de acum

Să nu fie fără speranță.

 

Cristian Diaconița

 

498. Ultima rugăciune

 

Când ziua vieții mele

Se va apropia de sfârșit,

Doamne, găsește-mă în credință,

Cu sufletul către Tine.

 

Iartă-mi toate greșelile,

Primește rugăciunea mea,

Și nu mă lăsa niciodată

Departe de iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

499. Cântarea inimii

 

Toată viața mea, Iisuse,

Vreau să-Ți cânt și să Te slăvesc,

Să merg pe calea Ta cea sfântă

Și în Tine să nădăjduiesc.

 

De la prima mea rugăciune

Până la ultimul meu suspin,

Vreau să spun cu inimă sinceră:

„Doamne, al Tău sunt.”

 

Cristian Diaconița

 

500. Slavă lui Hristos

 

Slavă Ție, Iisuse Hristoase,

Fiul Tatălui cel Preasfânt,

Pentru iubirea Ta cea mare

Arătată nouă pe pământ.

 

Slavă pentru Crucea Ta,

Slavă pentru Înviere,

Slavă pentru veșnica viață

Și pentru sfânta mântuire.

 

Să răsune peste veacuri

Numele Tău minunat,

Iar în inimile noastre

Să fii veșnic Împărat.

 

Cu credință și iubire,

Cu nădejde și cu har,

Îți aduc această cântare

Ca pe-un mic și sfânt altar.

 

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.

 

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 451–500

 

451. Maica Domnului

 

Preasfântă Maică a Domnului,

Cu smerenie Te cinstim,

Căci L-ai purtat pe Fiul Sfânt

Și către El noi Te privim.

 

Acoperă-ne cu rugăciunea,

Când trecem prin necaz și greu,

Și roagă-L pe Fiul Tău

Să ne păzească Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

452. Buna Vestire

 

Îngerul Gavriil a venit

La Fecioara cea smerită,

Vestindu-i marea taină

A Întrupării lui Hristos.

 

Maria a primit cu smerenie

Voia Tatălui ceresc,

Iar prin ascultarea ei

S-a deschis calea mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

453. Nașterea Domnului

 

În Betleem, în noaptea sfântă,

Hristos în iesle S-a născut,

Iar cerul a cântat de slavă

Pentru Pruncul cel Preasfânt.

 

Păstorii au venit să vadă

Minunea cea dumnezeiască,

Iar lumea a primit Lumina

Care avea să o mântuiască.

 

Cristian Diaconița

 

454. Steaua

 

O stea a strălucit pe cer

Și magii au urmat-o,

Căutând Pruncul cel Sfânt

Pe Care Dumnezeu L-a trimis.

 

Doamne, fii și Tu steaua mea

În noaptea vieții mele,

Și călăuzește-mi pașii

Spre lumina Împărăției Tale.

 

Cristian Diaconița

 

455. Betleem

 

Betleem, cetate mică,

Ai primit pe Împărat,

Nu în palat și nici în slavă,

Ci într-o iesle S-a arătat.

 

Acolo cerul s-a apropiat

De lumea noastră trecătoare,

Iar Pruncul Iisus ne-a adus

Nădejde, pace și iertare.

 

Cristian Diaconița

 

456. Ieslea

 

În ieslea simplă din Betleem

S-a odihnit Pruncul Sfânt,

Cel prin Care toate sunt făcute,

Domnul cerului și-al pământului.

 

O, taină mare și adâncă,

Ce mintea nu o poate cuprinde:

Dumnezeu S-a făcut Om

Din iubire pentru oameni.

 

Cristian Diaconița

 

457. Păstorii

 

Păstorii vegheau în noapte

Când îngerii au apărut,

Vestindu-le cu bucurie

Că Mântuitorul S-a născut.

 

Și au alergat la Betleem

Să vadă minunea cea mare,

Apoi s-au întors slăvind

Pe Dumnezeu cu bucurie.

 

Cristian Diaconița

 

458. Magii

 

Magii au venit de departe

Cu daruri pentru Pruncul Sfânt:

Aur, tămâie și smirnă,

Închinându-se înaintea Lui.

 

Doamne, primește și de la mine

Darul unei inimi curate,

Pe care să Ți-o ofer

Cu iubire și smerenie.

 

Cristian Diaconița

 

459. Irod

 

Irod s-a temut de Prunc

Și a căutat să-L omoare,

Dar planul lui Dumnezeu

Nu putea fi împiedicat.

 

Doamne, păzește-mă de frică

Și de răutatea inimii,

Ca să nu lupt împotriva binelui

Din teamă sau din mândrie.

 

Cristian Diaconița

 

460. Fuga în Egipt

 

Iosif a primit poruncă

Să plece cu Pruncul în Egipt,

Iar Maica Domnului și Iisus

Au fost păziți de Dumnezeu.

 

Doamne, păzește familiile

Care trec prin vremuri grele,

Și fii aproape de cei

Care trebuie să-și lase casa.

 

Cristian Diaconița

 

461. Iisus copil

 

Copil fiind, Iisus creștea

În înțelepciune și har,

Iar viața Sa ne arată

Frumusețea ascultării.

 

Doamne, învață-i pe copii

Să crească în adevăr și bine,

Cu iubire față de părinți

Și cu credință către Tine.

 

Cristian Diaconița

 

462. Iisus în Templu

 

La Templu, copilul Iisus

Stătea în mijlocul celor învățați,

Ascultând și punând întrebări,

Iar toți erau uimiți.

 

Doamne, dă-mi și mie dorința

De a cunoaște Cuvântul Tău,

Și să caut adevărul

Cu mintea și cu inima.

 

Cristian Diaconița

 

463. Botezul Domnului

 

În Iordan, Iisus a venit

La Ioan să fie botezat,

Iar cerurile s-au deschis

Și Duhul Sfânt S-a arătat.

 

Glasul Tatălui S-a auzit,

Mărturisind pe Fiul iubit,

Iar lumea a primit lumina

Sfintei Treimi.

 

Cristian Diaconița

 

464. Iordanul

 

Râul Iordan păstrează taina

Botezului Mântuitorului,

Când Hristos a intrat în ape

Pentru mântuirea oamenilor.

 

Doamne, amintește-mi mereu

De chemarea botezului meu,

Să trăiesc în credință

Și să rămân aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

465. Ispitirea în pustie

 

În pustie, Hristos a postit

Și a fost ispitit de diavol,

Dar Domnul a rămas statornic

În ascultarea față de Tatăl.

 

Când ispita vine spre mine,

Doamne, dă-mi putere și lumină,

Ca să aleg adevărul

Și să nu cad în păcat.

 

Cristian Diaconița

 

466. Chemarea Apostolilor

 

„Veniți după Mine!”

A fost chemarea lui Hristos,

Iar pescarii și-au lăsat plasele

Și L-au urmat cu credință.

 

Doamne, când mă chemi și pe mine,

Ajută-mă să nu amân,

Ci să răspund cu inimă sinceră

Și să merg după Tine.

 

Cristian Diaconița

 

467. Pescar de oameni

 

Apostolii erau pescari,

Dar Hristos i-a chemat

Să devină pescari de oameni

Și să vestească Împărăția.

 

Doamne, fă și viața mea

Un instrument pentru bine,

Ca prin cuvânt și faptă

Să-i apropii pe oameni de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

468. Predica de pe Munte

 

Pe munte, Hristos a vorbit

Despre iubire și dreptate,

Despre rugăciune și milă

Și despre Împărăția cerurilor.

 

Doamne, fă-mi inima atentă

La fiecare cuvânt al Tău,

Ca să nu fiu doar ascultător,

Ci și împlinitor.

 

Cristian Diaconița

 

469. Tatăl nostru

 

Când spun „Tatăl nostru”,

Îmi ridic privirea către cer,

Știind că Dumnezeu ne cheamă

Să fim copiii Săi.

 

Sfințească-se numele Tău,

Vie Împărăția Ta,

Și fie voia Ta în viața mea,

Precum în cer, așa și pe pământ.

 

Cristian Diaconița

 

470. Pâinea cea de toate zilele

 

Pâinea cea de toate zilele

O cerem de la Dumnezeu,

Știind că fiecare dar

Vine din mâna Sa.

 

Dar nu vrem doar pâine pentru trup,

Ci și hrană pentru suflet:

Cuvântul lui Dumnezeu

Și iubirea lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

471. Iertarea greșelilor

 

„Și ne iartă nouă greșelile noastre”

Ne rugăm cu smerenie,

Căci știm că suntem oameni

Și avem nevoie de iertare.

 

Doamne, ajută-mă să iert

Și să cer iertare când greșesc,

Ca pacea să se întoarcă

În sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

472. Ferește-ne de ispită

 

Doamne, când ispita vine

Și mă cheamă spre păcat,

Dă-mi putere să spun „nu”

Și să rămân neclintit.

 

Nu mă lăsa singur în luptă,

Ci fii mereu lângă mine,

Ca să aleg calea cea dreaptă

Și să rămân cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

473. Pilda semănătorului

 

Semănătorul a aruncat

Sămânța peste tot pământul,

Dar numai pământul bun

A adus rod bogat.

 

Doamne, fă inima mea

Pământ bun și roditor,

Ca să păstrez Cuvântul Tău

Și să-l trăiesc cu folos.

 

Cristian Diaconița

 

474. Pilda fiului risipitor

 

Fiul plecat departe

Și-a risipit toată averea,

Dar când și-a venit în fire

S-a întors la tatăl său.

 

Doamne, când mă rătăcesc,

Dă-mi putere să mă întorc,

Să-mi recunosc păcatul

Și să primesc iertarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

475. Pilda talanților

 

Nu ascunde darul primit

De la Dumnezeu în pământ,

Ci lucrează cu el spre bine

Și spre folosul tuturor.

 

Doamne, ajută-mă să folosesc

Tot ceea ce mi-ai dăruit,

Ca la sfârșitul vieții mele

Să pot spune că am rodit.

 

Cristian Diaconița

 

476. Pilda celor zece fecioare

 

Fecioarele au așteptat

Venirea Mirelui în noapte,

Iar cele înțelepte au avut

Untdelemn în candele.

 

Doamne, ține-mi candela aprinsă,

Să nu-mi pierd credința niciodată,

Ci să fiu pregătit mereu

Pentru întâlnirea cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

477. Judecata

 

Va veni ziua când fiecare

Va da răspuns pentru viața sa,

Pentru binele sau răul

Pe care l-a făcut.

 

Doamne, ajută-mă să trăiesc

Cu frică sfântă și dreptate,

Făcând binele cât pot

Și fugind de răutate.

 

Cristian Diaconița

 

478. Împărăția Cerurilor

 

Împărăția Cerurilor

Este nădejdea creștinului,

Locul unde durerea încetează

Și bucuria nu mai are sfârșit.

 

Doamne, ajută-mă să merg

Pe calea către Împărăție,

Și să nu schimb veșnicia

Pentru plăcerile trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

479. Viața veșnică

 

Viața aceasta este trecătoare,

Dar sufletul caută veșnicia,

Căci omul a fost creat

Pentru comuniunea cu Dumnezeu.

 

Doamne, pune în mine

Dorul după cele cerești,

Și ajută-mă să trăiesc

În credință și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

480. Raiul

 

Raiul este nădejdea

Celui care crede în Hristos,

Locul păcii și-al iubirii,

Departe de orice plâns.

 

Doamne, nu mă lăsa să uit

Că viața aceasta trece,

Ci ajută-mă să caut

Cele veșnice.

 

Cristian Diaconița

 

481. Judecata de Apoi

 

Când va veni Judecata

Și toate se vor descoperi,

Omul nu va putea ascunde

Ceea ce a fost în inima lui.

 

Doamne, dă-mi pocăință astăzi,

Cât încă mai am timp,

Ca să mă îndrept înainte

De întâlnirea cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

482. Învierea morților

 

Va veni ziua Învierii,

Când moartea va fi biruită,

Iar Dumnezeu va chema

Pe oameni la viață.

 

Această nădejde ne întărește

În vremea necazului greu,

Căci știm că moartea nu este

Ultimul cuvânt.

 

Cristian Diaconița

 

483. Mormântul

 

Mormântul este doar o trecere

Pentru omul care crede,

Căci nădejdea lui este Hristos

Și Învierea cea de apoi.

 

Doamne, când pierd pe cineva drag,

Mângâie-mi inima cu nădejde,

Și ajută-mă să cred

În viața veșnică.

 

Cristian Diaconița

 

484. Lumina veșnică

 

Dincolo de această lume

Există lumina lui Dumnezeu,

O lumină fără apus

Și fără sfârșit.

 

Doamne, fă sufletul meu

Să dorească această lumină,

Și nu mă lăsa să mă pierd

În întunericul păcatului.

 

Cristian Diaconița

 

485. Cetatea cerească

 

Cetatea cerească așteaptă

Pe cei ce caută pe Dumnezeu,

Nu cu ziduri făcute de oameni,

Ci cu slavă și lumină.

 

Doamne, călăuzește-mi pașii

Spre patria cea cerească,

Și ajută-mă să nu uit

Că acolo este adevărata casă.

 

Cristian Diaconița

 

486. Noul Ierusalim

 

Noul Ierusalim strălucește

În viziunea sfântă a Apocalipsei,

Ca o cetate a lui Dumnezeu

Plină de slavă și lumină.

 

Doamne, păstrează în mine

Nădejdea Împărăției Tale,

Și fă-mă vrednic prin har

De lumina cea veșnică.

 

Cristian Diaconița

 

487. Râul vieții

 

Din cetatea lui Dumnezeu

Curge râul vieții,

Iar pomul vieții rodește

Pentru vindecarea neamurilor.

 

Doamne, adapă-mi sufletul

Cu apa vieții Tale,

Ca să nu mai însetez

După lucrurile trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

488. Alfa și Omega

 

„Eu sunt Alfa și Omega”,

Spune Domnul cel Preasfânt,

Începutul și sfârșitul

A tot ceea ce există.

 

Doamne, viața mea este

În mâna Ta cea puternică,

De aceea vreau să Te urmez

Până la sfârșit.

 

Cristian Diaconița

 

489. Vino, Doamne Iisuse!

 

„Vino, Doamne Iisuse!”

Este dorința inimii mele,

Să vină Împărăția Ta

Și să se împlinească voia Ta.

 

Până atunci vreau să veghez,

Să mă rog și să iubesc,

Și să păstrez credința vie

În sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

490. Cerul și pământul

 

Cerul și pământul trec,

Dar Cuvântul Tău rămâne,

Neschimbat și veșnic viu,

Mai tare decât orice lume.

 

Doamne, pune Cuvântul Tău

În adâncul inimii mele,

Ca să am temelie tare

În toate zilele vieții.

 

Cristian Diaconița

 

491. Crucea și Învierea

 

Crucea și Învierea

Sunt taina iubirii lui Hristos,

Căci prin moarte a biruit moartea

Și ne-a deschis drumul către viață.

 

Doamne, când port crucea mea,

Dă-mi nădejdea Învierii,

Ca să nu mă opresc pe drum

Și să merg până la capăt.

 

Cristian Diaconița

 

492. Hristos este cu mine

 

Hristos este cu mine

În bucurie și în plâns,

În ziua luminoasă

Și în noaptea cea grea.

 

De aceea nu mă tem,

Ci înainte merg cu El,

Căci iubirea Lui mă ține

Și mă ridică din cădere.

 

Cristian Diaconița

 

493. Rugăciune pentru România

 

Doamne, binecuvântează

Pământul nostru românesc,

Casele și familiile

Și oamenii care aici trăiesc.

 

Dă-ne pace și înțelegere,

Credință, iubire și dreptate,

Și păzește-ne de răutate

Și de orice dezbinare.

 

Cristian Diaconița

 

494. Pentru Biserică

 

Doamne, păzește Biserica Ta

În adevăr și unitate,

Dă-i păstori credincioși

Și popor cu inimă curată.

 

Fă-ne să rămânem aproape

De Hristos și de Evanghelie,

Și să păstrăm credința vie

În fiecare generație.

 

Cristian Diaconița

 

495. Pentru cei plecați

 

Doamne, fii aproape

De cei plecați departe de casă,

De cei care muncesc în străinătate

Și duc dorul celor dragi.

 

Păzește-i pe drumuri,

Întărește-i în încercări,

Și adu-i cu pace acasă

Când va veni vremea.

 

Cristian Diaconița

 

496. Pentru cei în necaz

 

Pentru cei care plâng astăzi,

Doamne, fii mângâiere,

Pentru cei care nu mai pot,

Fii putere și răbdare.

 

Pentru cei care s-au pierdut,

Fii Călăuză către bine,

Iar pentru cei fără nădejde

Aprinde lumina Ta.

 

Cristian Diaconița

 

497. Pentru cei adormiți

 

Doamne, pomenește-i în pace

Pe cei plecați dintre noi,

Și așază sufletele lor

În lumina milei Tale.

 

Iar nouă, celor rămași,

Dă-ne credință și nădejde,

Ca despărțirea de acum

Să nu fie fără speranță.

 

Cristian Diaconița

 

498. Ultima rugăciune

 

Când ziua vieții mele

Se va apropia de sfârșit,

Doamne, găsește-mă în credință,

Cu sufletul către Tine.

 

Iartă-mi toate greșelile,

Primește rugăciunea mea,

Și nu mă lăsa niciodată

Departe de iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

499. Cântarea inimii

 

Toată viața mea, Iisuse,

Vreau să-Ți cânt și să Te slăvesc,

Să merg pe calea Ta cea sfântă

Și în Tine să nădăjduiesc.

 

De la prima mea rugăciune

Până la ultimul meu suspin,

Vreau să spun cu inimă sinceră:

„Doamne, al Tău sunt.”

 

Cristian Diaconița

 

500. Slavă lui Hristos

 

Slavă Ție, Iisuse Hristoase,

Fiul Tatălui cel Preasfânt,

Pentru iubirea Ta cea mare

Arătată nouă pe pământ.

 

Slavă pentru Crucea Ta,

Slavă pentru Înviere,

Slavă pentru veșnica viață

Și pentru sfânta mântuire.

 

Să răsune peste veacuri

Numele Tău minunat,

Iar în inimile noastre

Să fii veșnic Împărat.

 

Cu credință și iubire,

Cu nădejde și cu har,

Îți aduc această cântare

Ca pe-un mic și sfânt altar.

 

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.

Еще ...

CRONICA CELOR PATRU CĂLĂTORI

PROLOG

 

Cartea care nu trebuia deschisă

 

Într-o seară târzie de toamnă, când frunzele se desprindeau încet din ramurile copacilor și coborau spre pământ asemenea unor mici foi de manuscris purtate de vânt, patru tineri urcau un drum vechi de munte.

 

Drumul era îngust și aproape uitat.

 

Pietrele, acoperite de mușchi, păreau că nu mai văzuseră de multă vreme pași omenești. Pe alocuri, iarba crescuse printre crăpături, iar crengile copacilor se aplecau deasupra cărării, formând un fel de boltă naturală.

 

Cerul se întuneca.

 

Ultimele raze ale soarelui se strecurau printre nori și aprindeau pentru câteva clipe vârfurile munților.

 

Cristian mergea în frunte.

 

Nu vorbea.

 

Avea privirea îndreptată înainte și părea că ascultă ceva ce ceilalți nu puteau auzi.

 

În urma lui mergea Andrei, ținând strâns la piept o mică cruce de lemn.

 

Crucea era simplă, fără podoabe.

 

Dar Andrei o purta cu o grijă deosebită, ca și cum în ea ar fi fost ascunsă o taină.

 

Darius venea după el.

 

Purta o geantă veche, aproape prea grea pentru vârsta lui.

 

În ea se afla un manuscris.

 

Un manuscris pe care îl găsiseră cu câteva zile înainte într-un loc despre care nimeni dintre ei nu voia să vorbească prea mult.

 

Ultimul era Luca.

 

El vorbea cel mai puțin.

 

Privea cerul.

 

Din când în când se oprea pentru o clipă și privea stelele care începeau să apară una câte una.

 

— Mai este mult? întrebă Darius, rupând tăcerea.

 

Cristian continuă să meargă.

 

— Nu știu.

 

— Cum adică nu știi? Noi am plecat de ore întregi.

 

— Știu.

 

— Atunci unde mergem?

 

Cristian se opri.

 

Ceilalți trei se opriră și ei.

 

În fața lor se întindea o vale adâncă, acoperită de ceața serii.

 

— Nu știu, repetă Cristian.

 

Darius îl privi nedumerit.

 

— Atunci de ce continuăm?

 

Cristian ridică ochii spre cer.

 

— Pentru că poate nu noi am ales drumul.

 

Andrei strânse crucea.

 

— Atunci cine l-a ales?

 

Cristian rămase tăcut câteva clipe.

 

— Poate că uneori Dumnezeu pune omul pe un drum înainte ca omul să înțeleagă de ce.

 

Luca zâmbi ușor.

 

— Unele drumuri se înțeleg abia după ce le-ai parcurs.

 

Deodată, în depărtare, printre copaci, se zări o lumină.

 

Cei patru priviră într-acolo.

 

Pe coama dealului se ridica o biserică veche.

 

Turla ei se înălța deasupra pădurii, iar pe acoperiș se vedea o cruce de fier, întunecată de vreme.

 

Nu știau cine o construise.

 

Nu știau de când exista.

 

Știau doar că, în acea seară, biserica părea să-i aștepte.

 

Au urcat.

 

Ușa era întredeschisă.

 

Andrei împinse încet.

 

Un scârțâit lung răsună în interior.

 

În biserică era întuneric.

 

Mirosea a lemn vechi, tămâie și ceară.

 

Pe pereți se vedeau icoane întunecate de vreme.

 

Doar o candelă ardea înaintea unei icoane a Mântuitorului.

 

Flacăra ei tremura.

 

Pe o masă veche, în mijlocul bisericii, se afla o carte.

 

Darius se apropie.

 

Coperta era neagră.

 

Nu avea titlu.

 

Nu avea numele unui autor.

 

Nu avea nicio podoabă.

 

Doar o cruce.

 

Darius întinse mâna.

 

— Nu o deschide, spuse Luca.

 

Darius se opri.

 

— De ce?

 

Luca privea icoana.

 

— Pentru că unele cărți nu se lasă citite fără să-l schimbe pe cel care le citește.

 

Darius zâmbi.

 

— Este doar o carte.

 

Cristian se apropie.

 

Privi coperta.

 

Apoi privi crucea.

 

— Poate că tocmai de aceea trebuie deschisă.

 

Andrei îl opri.

 

— Cristian...

 

— Dacă am fost conduși până aici, poate că există un motiv.

 

Ridică încet coperta.

 

În aceeași clipă, candela începu să ardă mai puternic.

 

Flacăra se înălță.

 

Pereții bisericii tremurară.

 

Icoanele păreau să se miște în lumina aurie.

 

Apoi se auzi un sunet asemănător unui clopot venit de foarte departe.

 

Și, într-o clipă, totul dispăru.

 

Biserica.

 

Masa.

 

Icoanele.

 

Pereții.

 

Pământul.

 

Cei patru călători căzură într-un timp fără început și fără sfârșit.

 

Iar cartea rămase deschisă.

 

---

 

I

 

Povestea magului călător în stele

 

Primul lucru pe care îl văzură fu cerul.

 

Dar nu era cerul pe care îl știau.

 

Stelele păreau atât de aproape, încât aveai impresia că puteai întinde mâna spre ele.

 

Atârnau deasupra pământului asemenea unor candele aprinse într-o biserică nevăzută.

 

Aerul era rece.

 

Pământul strălucea sub lumina lunii.

 

Departe, pe un deal, mergea un bătrân.

 

Avea barba albă și lungă, iar pașii lui erau înceți.

 

În mâna dreaptă ținea un toiag.

 

Când ajunse lângă ei, se opri.

 

— Cine sunteți?

 

Cristian răspunse:

 

— Călători.

 

Bătrânul îi privi cu atenție.

 

— Toți oamenii sunt călători.

 

— Și dumneata?

 

— Eu sunt un om care a căutat.

 

— Ce ai căutat?

 

Bătrânul ridică privirea către stele.

 

— Răspunsul.

 

— Și l-ai găsit?

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Am găsit multe răspunsuri.

 

— Atunci de ce pari trist?

 

Bătrânul se sprijini în toiag.

 

— Pentru că uneori omul poate găsi răspunsuri înainte de a înțelege întrebarea.

 

Cei patru tăcură.

 

— Am căutat în stele, continuă el. Am căutat în munți, în cărți, în oameni și în propria mea minte. Am crezut că, dacă voi cunoaște toate tainele lumii, voi cunoaște și taina vieții.

 

— Și ai cunoscut-o?

 

— Nu.

 

— De ce?

 

Bătrânul își puse mâna pe inimă.

 

— Pentru că am uitat să pun întrebarea cea mai simplă.

 

Cristian se apropie.

 

— Care?

 

Bătrânul îl privi drept în ochi.

 

— Cine este Dumnezeu pentru mine?

 

O liniște adâncă se așternu peste câmp.

 

Stelele păreau că ard mai puternic.

 

Luca șopti:

 

— Poate că omul poate cunoaște lumea întreagă și totuși să nu se cunoască pe sine.

 

Bătrânul îl privi cu blândețe.

 

— Ai înțeles.

 

Atunci cerul începu să se schimbe.

 

Stelele se îndepărtară.

 

Dealurile dispărură.

 

În fața lor se deschise un drum luminos.

 

— Mergeți, spuse bătrânul.

 

— Unde?

 

— Spre următoarea întrebare.

 

Și dispăru.

 

---

 

II

 

Gemenii

 

Drumul îi purtă către o cetate împărțită în două.

 

Un zid mare o despărțea în două lumi.

 

În partea de răsărit trăiau oamenii puterii.

 

Aveau palate, armate și bogății.

 

În partea cealaltă trăiau oamenii care căutau înțelepciunea.

 

Aveau puține lucruri, dar își petreceau zilele citind, rugându-se și vorbind despre adevăr.

 

În cetate trăiau doi frați gemeni.

 

Semănau atât de mult la chip, încât nimeni nu-i putea deosebi.

 

Dar sufletele lor erau foarte diferite.

 

Primul spunea:

 

— Omul trebuie să fie puternic.

 

Celălalt răspundea:

 

— Omul trebuie să fie drept.

 

Primul spunea:

 

— Trebuie să-i învingem pe ceilalți.

 

Al doilea răspundea:

 

— Mai întâi trebuie să învingem răul din noi.

 

Cristian îi privi mult timp.

 

— Care dintre voi are dreptate?

 

Cei doi se uitară unul la altul.

 

În cele din urmă, al doilea spuse:

 

— Niciun om nu are dreptate atunci când se pune pe sine în locul lui Dumnezeu.

 

Andrei făcu semnul crucii.

 

În clipa aceea, zidul dintre cele două părți ale cetății începu să se crape.

 

O lumină trecu peste el.

 

Oamenii puterii se opriră.

 

Oamenii înțelepciunii se ridicară.

 

Și, pentru prima dată, cele două părți ale cetății se priviră fără ură.

 

Cristian înțelese că adevărata despărțire dintre oameni nu este făcută din piatră.

 

Este făcută din mândrie.

 

---

 

III

 

Decebal

 

Mai târziu, munții se ridicară înaintea lor.

 

Erau munți înalți și întunecați.

 

Piatra era rece.

 

Vântul cobora din creste.

 

În depărtare se vedea o cetate.

 

Pe zidurile ei stăteau oameni înarmați.

 

Deasupra cetății se afla un rege.

 

Decebal.

 

Privea în depărtare.

 

Nu părea speriat.

 

Dar nici triumfător.

 

Avea pe chip gravitatea omului care știe că istoria nu este niciodată numai despre victorie.

 

Cristian se apropie.

 

— Ce cauți aici?

 

Decebal îl privi.

 

— Îmi caut poporul în veșnicia istoriei.

 

— Și ce va rămâne?

 

Regele se uită către munți.

 

— Nu zidurile.

 

— Atunci ce?

 

— Memoria.

 

Darius întrebă:

 

— Și dacă memoria se pierde?

 

Decebal tăcu.

 

Vântul trecu peste cetate.

 

— Atunci fiecare generație trebuie să înceapă din nou.

 

Cristian privi oamenii de pe ziduri.

 

Înțelese că istoria nu este doar despre cei care au fost.

 

Este și despre cei care vin.

 

---

 

IV

 

Mureșanu

 

Într-o altă vreme ajunseră într-un ținut în care oamenii vorbeau despre libertate.

 

Dar fiecare înțelegea altceva prin acest cuvânt.

 

Unii voiau libertate pentru putere.

 

Alții pentru avere.

 

Unii voiau libertatea de a face orice.

 

Un poet stătea singur și scria.

 

Cristian se apropie.

 

— Ce cauți în cuvinte?

 

Poetul ridică privirea.

 

— Un adevăr care să nu moară odată cu mine.

 

— Și l-ai găsit?

 

— Încă nu.

 

— Atunci de ce continui?

 

Poetul zâmbi.

 

— Pentru că omul nu trebuie să înceteze să caute adevărul doar fiindcă drumul este lung.

 

Luca privi spre o biserică aflată pe deal.

 

— Poate că adevărul nu este o idee.

 

Poetul îl privi.

 

— Atunci ce este?

 

Luca răspunse:

 

— O Persoană.

 

Poetul tăcu.

 

Clopotul bisericii începu să bată.

 

Iar ecoul lui coborî peste vale.

 

---

 

V

 

Memento mori

 

Noaptea veni brusc.

 

În fața lor apăru o cetate uriașă.

 

Avea palate, turnuri, piețe, aur și statui.

 

Oamenii alergau după bogăție.

 

Alții după faimă.

 

Alții după putere.

 

Un împărat își ridica un palat.

 

Un copil se juca pe stradă.

 

Un bătrân își făcea rugăciunea.

 

Apoi timpul trecu.

 

Palatul se prăbuși.

 

Statuile se sfărâmară.

 

Piața se umplu de iarbă.

 

Numele împăratului se uitară.

 

Generațiile trecură.

 

Și tot ceea ce părea veșnic deveni pulbere.

 

Dar, într-un colț al orașului, rămase o biserică.

 

Micuță.

 

Săracă.

 

Cu o cruce simplă.

 

Andrei o privi.

 

— De ce ea a rămas?

 

Cristian răspunse:

 

— Poate pentru că nu a fost construită pentru slava omenească.

 

Darius șopti:

 

— Memento mori.

 

Luca adăugă:

 

— Amintește-ți că ești muritor.

 

Cristian privi crucea.

 

— Dar creștinul își amintește și altceva.

 

— Ce?

 

— Că moartea nu este ultimul cuvânt.

 

---

 

VI

 

Cei trei viteji

 

Într-o vale întâlniră trei războinici.

 

Primul era puternic.

 

Al doilea era inteligent.

 

Al treilea era curajos.

 

Toți trei voiau să fie conducători.

 

Au venit înaintea unui călugăr bătrân.

 

— Care dintre noi este cel mai vrednic? întrebă primul.

 

Călugărul îi privi.

 

— Cel care știe să slujească.

 

Cei trei râseră.

 

— Noi suntem viteji!

 

— Atunci dovediți-o.

 

Călugărul le întinse o găleată.

 

— Duceți apă unui bătrân.

 

Cei trei se priviră.

 

Niciunul nu voia.

 

Atunci călugărul zâmbi.

 

— Iată cât valorează vitejia voastră.

 

Cristian înțelese.

 

Adevărata putere nu se vede întotdeauna în război.

 

Uneori se vede în smerenie.

 

Uneori omul cel mai puternic este cel care poate îngenunchea înaintea lui Dumnezeu și poate întinde mâna către cel căzut.

 

---

 

VII

 

Țiganiada

 

După munți veni o lume cu totul diferită.

 

Era zgomotoasă.

 

Plină de oameni, de râsete și de certuri.

 

Unii vorbeau mult și făceau puțin.

 

Alții se lăudau cu lucruri pe care nu le făcuseră niciodată.

 

Darius începu să râdă.

 

— Parcă ne-am întors în lumea noastră.

 

Andrei îl privi.

 

— De ce?

 

— Pentru că oamenii sunt aceiași în toate veacurile.

 

Cristian zâmbi.

 

— Poate acesta este rostul comicului: să ne arate cât de ridicoli putem deveni atunci când ne luăm prea în serios.

 

Un om se lăuda că este cel mai mare dintre toți.

 

Altul spunea că știe toate răspunsurile.

 

Un al treilea voia să conducă lumea.

 

Luca îi privi și spuse:

 

— Omul care vrea să conducă lumea ar trebui mai întâi să învețe să-și conducă propria inimă.

 

Și, pentru prima dată după multe zile, cei patru râseră împreună.

 

---

 

VIII

 

Horiade

 

Călătoria deveni grea.

 

Ajunseră într-un ținut în care oamenii suferiseră.

 

Acolo nu mai era loc pentru glume.

 

Era nedreptate.

 

Era sărăcie.

 

Era revoltă.

 

Cristian văzu chipurile oamenilor.

 

— Nu putem trece mai departe ca și cum nu am fi văzut nimic.

 

Andrei îl aprobă.

 

— Creștinul nu trebuie să fie indiferent la suferința aproapelui.

 

Un bătrân se apropie.

 

— Dar ce poate face un singur om?

 

Cristian răspunse:

 

— Poate începe prin a nu mai trece pe lângă cel care suferă.

 

— Și dacă nu este suficient?

 

— Atunci mai facem un pas.

 

— Și dacă nici acela nu este suficient?

 

— Mai facem unul.

 

— Până când?

 

Cristian privi crucea din mâna lui Andrei.

 

— Până când Dumnezeu ne va spune că am făcut tot ce am putut.

 

---

 

IX

 

Mitologice

 

În acea noapte, Cristian visă.

 

Văzu zeități, eroi și împărați.

 

Toți promiteau oamenilor nemurirea.

 

Unii prin putere.

 

Alții prin frumusețe.

 

Alții prin glorie.

 

Cristian întrebă:

 

— De ce vă temeți?

 

Nimeni nu răspunse.

 

Apoi toate chipurile dispărură.

 

Rămase un singur bătrân.

 

— Tu cine ești?

 

— Omul care a înțeles prea târziu că omul nu devine nemuritor doar pentru că este ținut minte.

 

— Atunci cum?

 

Bătrânul arătă spre o lumină.

 

Cristian o privi.

 

Era lumina unei candele.

 

— Prin Dumnezeu.

 

Cristian se trezi.

 

Pentru câteva clipe nu știa unde se află.

 

Andrei dormea.

 

Darius dormea.

 

Luca privea focul.

 

— Ai visat? întrebă Luca.

 

Cristian încuviință.

 

— Da.

 

— Ce ai văzut?

 

Cristian privi flacăra.

 

— Că omul caută nemurirea în toate locurile, cu excepția celui în care trebuie să o caute.

 

Luca nu răspunse.

 

Doar făcu semnul crucii.

 

---

 

X

 

Întâlnirea

 

După multe zile, cei patru se reuniră într-o vale.

 

Fiecare purta ceva.

 

Cristian avea manuscrisul.

 

Andrei avea crucea.

 

Darius avea cartea.

 

Luca avea lumânarea.

 

— Ce am învățat? întrebă Darius.

 

Cristian răspunse:

 

— Că trecutul este mare.

 

Andrei adăugă:

 

— Că omul este slab.

 

Luca continuă:

 

— Că timpul trece.

 

Darius întrebă:

 

— Și atunci ce rămâne?

 

Cristian ridică încet crucea.

 

— Dumnezeu.

 

Vântul trecu peste vale.

 

Flacăra lumânării se aplecă, dar nu se stinse.

 

---

 

XI

 

Călătoria spre Bizanț

 

Înaintea lor apăru un oraș de aur.

 

Cupolele străluceau.

 

Mozaicurile scânteiau în lumina soarelui.

 

Icoanele păreau că privesc lumea.

 

Clopotele răsunau peste cetate.

 

Era o lume bizantină.

 

O lume în care piatra, aurul, lumina și credința se întâlneau într-o singură mărturisire.

 

În centrul orașului se ridica un templu uriaș.

 

Cei patru intrară.

 

Deasupra lor se înălțau cupolele.

 

Lumina cădea peste chipurile sfinților.

 

Dar cel mai mult îi impresionă o icoană.

 

Hristos Pantocrator privea către ei.

 

Nu era o privire de condamnare.

 

Era o privire care vedea tot.

 

Binele.

 

Răul.

 

Frica.

 

Mândria.

 

Speranța.

 

Căderea.

 

Ridicarea.

 

Cristian îngenunche.

 

Ceilalți trei făcură la fel.

 

Și atunci înțeleseră.

 

Călătoria lor nu fusese despre trecut.

 

Nu fusese despre războaie.

 

Nu fusese despre împărați.

 

Nu fusese despre glorie.

 

Fusese despre suflet.

 

Omul poate traversa veacuri întregi și poate rămâne același dacă nu își schimbă inima.

 

Dar poate păși o singură dată înaintea lui Dumnezeu și poate începe o viață nouă.

 

---

 

XII

 

Cartea

 

Când reveniră în biserica veche, manuscrisul era din nou pe masă.

 

Darius îl deschise.

 

Acum paginile nu mai erau goale.

 

Erau pline.

 

Dar nu cu povestea celor pe care îi întâlniseră.

 

Cu povestea lor.

 

Cristian citi:

 

„Patru oameni au plecat să caute sensul istoriei și au descoperit că istoria fără Dumnezeu este doar o succesiune de umbre.”

 

Andrei continuă:

 

„Au căutat vitejia și au găsit smerenia.”

 

Darius:

 

„Au căutat nemurirea și au găsit credința.”

 

Luca:

 

„Au căutat lumina și au găsit Crucea.”

 

Cartea se închise singură.

 

În aceeași clipă, candela se aprinse.

 

Cei patru înțeleseră că drumul lor se terminase.

 

Sau, mai bine spus, că adevăratul lor drum abia începea.

 

---

 

EPILOG

 

Calea

 

Dimineața îi găsi în fața bisericii.

 

Cerul era limpede.

 

Munții străluceau sub primele raze ale soarelui.

 

Luca aprinse lumânarea.

 

Andrei ridică crucea.

 

Darius luă manuscrisul.

 

Cristian privi înainte.

 

— Și acum?

 

— Acum ne întoarcem, spuse Andrei.

 

— Unde?

 

— În lumea noastră.

 

Cristian zâmbi.

 

— Dar lumea noastră nu mai este aceeași.

 

Darius întrebă:

 

— De ce?

 

Cristian privi spre răsărit.

 

— Pentru că noi nu mai suntem aceiași.

 

Porniră.

 

În urma lor rămase biserica.

 

Înaintea lor se întindea lumea.

 

O lume care încă avea războaie.

 

O lume care încă avea mândrie.

 

O lume care încă avea nedreptate.

 

Dar și o lume în care un om putea aprinde o lumânare.

 

Un om putea ierta.

 

Un om putea ajuta.

 

Un om putea ridica pe cel căzut.

 

Un om putea spune:

 

„Doamne, luminează-mi calea.”

 

Și poate că aceasta era adevărata epopee.

 

Nu povestea împăraților.

 

Nu povestea cuceritorilor.

 

Nu povestea celor care au vrut să fie nemuritori.

 

Ci povestea omului care, după ce a rătăcit prin toate veacurile, se întoarce la Dumnezeu.

 

Cristian se opri o clipă.

 

Privi spre biserica îndepărtată.

 

Crucea de pe turla ei strălucea în lumina dimineții.

 

Apoi făcu semnul crucii.

 

— Să mergem.

 

Cei patru continuară drumul.

 

Nu știau ce avea să le aducă ziua.

 

Nu știau ce oameni vor întâlni.

 

Nu știau câte încercări îi așteptau.

 

Dar știau un lucru.

 

Nu mai mergeau singuri.

 

Deasupra lor, soarele răsărea.

 

Lumina lui se așeza peste munți, peste păduri, peste drumuri și peste case asemenea unei binecuvântări.

 

Iar undeva, în adâncul sufletului lor, rămânea ecoul unei singure chemări:

 

Să mergi înainte.

Să nu uiți.

Să ierți.

Să iubești.

Să crezi.

Și, atunci când drumul devine greu, să privești spre Cruce.

 

Pentru că uneori omul călătorește prin istorie pentru a descoperi lumea.

 

Alteori călătorește prin lume pentru a se descoperi pe sine.

 

Dar cea mai lungă călătorie este aceea de la inimă la Dumnezeu.

 

Iar cei patru călători porniseră, fără să știe, tocmai pe acest drum.

 

Drumul Crucii prin veacuri.

 

Sfârșit.

Еще ...

MARIA ÎN ȚARA POMILOR

PROLOG

 

Clopotul care a bătut în miezul nopții

 

Într-un sat așezat între dealuri înalte și păduri adânci trăia o fată pe nume Maria.

 

Satul era mic, dar avea o biserică veche de piatră, cu ziduri acoperite de iederă și cu o turlă albastră, pe care se ridica o cruce aurită. În fiecare dimineață, când soarele se ivea peste dealuri, lumina atingea crucea și o făcea să strălucească de parcă ar fi fost o stea coborâtă pe pământ.

 

Maria crescuse aproape de biserică. Îi plăcea să intre acolo când satul era liniștit și să privească picturile de pe pereți.

 

Nu înțelegea întotdeauna toate chipurile sfinților sau toate scenele zugrăvite pe ziduri, dar simțea că acele picturi îi spuneau o poveste.

 

O poveste despre oameni care au trecut prin încercări și nu și-au pierdut credința.

 

Într-o seară de toamnă, când vântul bătea printre ramurile pomilor, Maria stătea la fereastră și privea luna.

 

Pe masă avea o carte veche, cu coperți groase și închise la culoare.

 

Cartea fusese a bunicii ei.

 

Pe prima pagină era desenat un pom uriaș, ale cărui ramuri păreau să atingă cerul.

 

Sub desen se aflau câteva cuvinte:

 

„Cel ce caută lumina trebuie să treacă prin grădina inimii sale.”

 

Maria reciti propoziția de mai multe ori.

 

— Ce înseamnă oare? șopti ea.

 

Atunci se auzi clopotul bisericii.

 

O singură dată.

 

Dong!

 

Maria ridică privirea.

 

Era aproape miezul nopții.

 

Clopotul nu trebuia să bată.

 

Se ridică de la masă și se apropie de fereastră.

 

În curtea bisericii nu era nimeni.

 

Dar, în spatele gardului, la marginea pădurii, se vedea ceva neobișnuit.

 

O lumină.

 

Nu era lanternă.

 

Nu era foc.

 

Era o lumină albă și aurie, asemenea unei raze de soare.

 

Maria își puse haina și ieși.

 

Nu știa de ce.

 

Parcă cineva o chema.

 

---

 

CAPITOLUL I

 

Ușa din trunchiul bătrânului pom

 

Maria trecu de biserică și intră pe cărarea care ducea spre pădure.

 

Frunzele foșneau sub pașii ei.

 

Luna lumina drumul.

 

După câteva minute, Maria ajunse într-un loc pe care nu-l mai văzuse niciodată.

 

În mijlocul pădurii se afla un pom uriaș.

 

Trunchiul lui era atât de gros, încât zece oameni nu l-ar fi putut cuprinde cu brațele.

 

Pe scoarță era sculptată o cruce.

 

Maria se apropie.

 

În trunchi exista o ușă mică.

 

Ușa nu avea clanță.

 

În schimb, pe ea era desenată o inimă.

 

Maria puse mâna pe ușă.

 

În clipa aceea, pomul începu să lumineze.

 

O voce blândă se auzi:

 

— Nu orice ușă se deschide cu cheia.

 

Maria tresări.

 

— Cine a vorbit?

 

— Unele uși se deschid cu inima.

 

Ușa se deschise.

 

Dincolo de ea nu era întuneric.

 

Era o lume întreagă.

 

Maria păși înainte.

 

Și deodată căzu.

 

Nu într-o prăpastie.

 

Ci prin lumină.

 

Coborî încet, asemenea unei frunze purtate de vânt.

 

În jurul ei treceau stele, frunze aurii, păsări albe și mici clopote care nu aveau turnuri.

 

Apoi picioarele ei atinseră pământul.

 

Maria deschise ochii.

 

Se afla într-o grădină nesfârșită.

 

Pretutindeni creșteau pomi.

 

Unii aveau mere de aur.

 

Alții aveau pere albastre.

 

Unii aveau frunze argintii.

 

Iar alții erau acoperiți cu flori.

 

Departe, pe un deal, se vedea un oraș cu ziduri albe și cupole aurii.

 

În centrul lui se înălța o biserică uriașă.

 

Turlele sale străluceau în lumina dimineții.

 

Maria rămase nemișcată.

 

— Unde sunt?

 

Dintr-un tufiș se auzi o voce:

 

— În Țara Pomilor.

 

Maria se întoarse.

 

În fața ei se afla o pasăre albă.

 

Avea ochii negri și purta la gât o cruciuliță mică.

 

— Tu vorbești?

 

— Bineînțeles.

 

— Cine ești?

 

Pasărea își plecă ușor capul.

 

— Mă numesc Teofil. Sunt păzitorul Căii dintre Pomii Luminii.

 

— Dar eu vreau să mă întorc acasă.

 

Teofil o privi cu blândețe.

 

— Te vei întoarce.

 

— Când?

 

— După ce vei găsi Pomul Vieții.

 

Maria se uită spre oraș.

 

— Și unde este?

 

Pasărea tăcu.

 

— Asta trebuie să descoperi singură.

 

---

 

CAPITOLUL II

 

Țara Pomilor

 

Maria porni împreună cu Teofil.

 

Țara Pomilor era mai mare decât își imaginase.

 

Nu existau drumuri obișnuite.

 

Cărările se schimbau.

 

Uneori erau acoperite cu pietre albe.

 

Alteori treceau prin păduri.

 

Uneori dispăreau cu totul și apăreau în alt loc.

 

Pe fiecare pom era câte un simbol.

 

O cruce.

 

O inimă.

 

O stea.

 

Un pește.

 

O coroană.

 

Un porumbel.

 

— De ce sunt toate acestea pe pomi? întrebă Maria.

 

Teofil răspunse:

 

— Pentru că fiecare pom păstrează o lecție.

 

— Ce fel de lecție?

 

— Uneori despre curaj. Alteori despre răbdare. Uneori despre iertare.

 

Maria atinse un pom mic.

 

Pe scoarța lui scria:

 

„Nu te teme.”

 

Când atinse cuvintele, pomul începu să tremure.

 

O voce se auzi:

 

— De ce te temi?

 

Maria se gândi.

 

— De faptul că nu voi găsi drumul spre casă.

 

— Atunci trebuie să înveți să mergi chiar și când nu vezi tot drumul.

 

Maria înțelese.

 

Nu trebuia să știe unde va ajunge.

 

Trebuia doar să facă următorul pas.

 

---

 

CAPITOLUL III

 

Orașul cu șapte porți

 

După multe ore de mers, Maria ajunse la oraș.

 

Avea șapte porți.

 

Prima era din piatră.

 

A doua din lemn.

 

A treia din marmură.

 

A patra din fier.

 

A cincea din cristal.

 

A șasea din aur.

 

A șaptea era atât de simplă, încât părea făcută din lemnul unui copac obișnuit.

 

Deasupra ei scria:

 

„Intră cel ce caută adevărul, nu slava.”

 

Maria întinse mâna.

 

Poarta se deschise singură.

 

În interior era o piață uriașă.

 

Oamenii purtau haine lungi, asemănătoare celor din vechile cetăți bizantine.

 

Pe ziduri se aflau mozaicuri.

 

Aurul mozaicurilor strălucea în lumina soarelui.

 

În centrul pieței se afla o fântână.

 

Apa ei curgea fără oprire.

 

Lângă fântână stătea un bătrân.

 

Avea o mantie albastră și un toiag.

 

— Tu ești Maria?

 

Fata se opri.

 

— De unde știi numele meu?

 

Bătrânul zâmbi.

 

— În Țara Pomilor, cei care vin din lumea de dincolo sunt cunoscuți înainte de a ajunge.

 

— Cine ești?

 

— Sunt Grigorie, păzitorul Porții Adevărului.

 

Maria privi în jur.

 

— Unde este Pomul Vieții?

 

Bătrânul arătă spre munți.

 

— Dincolo de Valea Umbrelor.

 

Maria se încruntă.

 

— Și de ce trebuie să merg acolo?

 

— Pentru că Pomul Vieții nu crește într-un loc în care omul nu a fost încercat.

 

---

 

CAPITOLUL IV

 

Valea Umbrelor

 

A doua zi, Maria plecă.

 

Teofil o însoțea.

 

Drumul devenea din ce în ce mai întunecat.

 

Pomi mari acopereau cerul.

 

La un moment dat, soarele dispăru complet.

 

Maria simți teamă.

 

Din întuneric se auzi un glas:

 

— Întoarce-te!

 

Maria se opri.

 

— Cine ești?

 

— Sunt glasul fricii tale.

 

— Și ce vrei?

 

— Să te fac să crezi că nu poți merge mai departe.

 

Maria strânse cruciulița pe care o purta la gât.

 

Teofil îi spuse:

 

— Nu trebuie să învingi întunericul cu puterea ta.

 

— Atunci cu ce?

 

— Cu lumina pe care ai primit-o.

 

Maria își aminti de biserica din satul ei.

 

Își aminti de lumina lumânărilor.

 

Își aminti de bunica ei.

 

Și își continuă drumul.

 

Umbrele se retrăgeau.

 

Cu fiecare pas, drumul devenea mai luminos.

 

---

 

CAPITOLUL V

 

Împărăția Regelui de Aur

 

Dincolo de Valea Umbrelor se afla un palat.

 

Era construit din piatră albă.

 

Ferestrele erau împodobite cu mozaicuri.

 

Pe zidul principal se afla o imagine a unui pom uriaș.

 

În fața palatului stătea un rege.

 

Purta o coroană simplă și o mantie aurie.

 

— Maria, ai ajuns.

 

— Tu ești regele acestei țări?

 

— Nu sunt stăpânul ei.

 

— Atunci cine este?

 

Regele ridică privirea spre cer.

 

— Adevăratul Împărat nu are nevoie de un tron făcut de oameni.

 

Maria tăcu.

 

Regele îi întinse un măr.

 

— Ia-l.

 

Maria privi fructul.

 

— Ce este?

 

— O alegere.

 

— Dacă îl mănânc?

 

— Vei primi ceea ce crezi că îți dorești.

 

Maria se gândi.

 

— Și dacă nu îl mănânc?

 

— Vei rămâne ceea ce ești.

 

Maria puse mărul înapoi.

 

— Atunci nu-l vreau.

 

Regele zâmbi.

 

— Ai trecut prima încercare.

 

---

 

CAPITOLUL VI

 

Pomul Vieții

 

Maria urcă muntele.

 

Teofil zbura înainte.

 

În cele din urmă ajunseră într-o vale ascunsă.

 

În centrul ei se afla un singur pom.

 

Nu era cel mai mare.

 

Nu avea cele mai strălucitoare fructe.

 

Nu era făcut din aur.

 

Era simplu.

 

Dar din ramurile lui se răspândea o lumină blândă.

 

Maria se apropie.

 

Pe trunchi era sculptată o cruce.

 

Sub cruce scria:

 

„Viața adevărată nu se păstrează pentru sine.”

 

Maria puse mâna pe trunchi.

 

Pomul începu să lumineze.

 

În fața ei apărură imagini.

 

Văzu oameni care iertau.

 

Oameni care ajutau.

 

Oameni care plângeau, dar continuau să spere.

 

Văzu copii care împărțeau pâinea.

 

Văzu bătrâni care se rugau.

 

Văzu oameni singuri care primeau un cuvânt bun.

 

Maria înțelese.

 

Pomul Vieții nu era doar un loc.

 

Era un simbol.

 

Viața adevărată creștea atunci când omul o dăruia altora.

 

Atunci o voce se auzi:

 

— Maria.

 

— Da?

 

— Ce ai învățat?

 

Maria răspunse:

 

— Că lumina nu este făcută pentru a fi ascunsă.

 

---

 

CAPITOLUL VII

 

Întoarcerea

 

Teofil o conduse înapoi.

 

Când Maria ajunse la pomul de la marginea pădurii, în trunchiul lui apăruse din nou ușa.

 

— Trebuie să plec? întrebă Maria.

 

— Da.

 

— Te voi mai vedea?

 

Teofil zâmbi.

 

— Ori de câte ori îți vei aminti ceea ce ai învățat.

 

Maria trecu prin ușă.

 

Într-o clipă se afla din nou în pădure.

 

Era dimineață.

 

Clopotul bisericii bătea.

 

Maria alergă spre sat.

 

Când ajunse acasă, cartea bunicii era încă pe masă.

 

O deschise.

 

Desenul pomului dispăruse.

 

În locul lui era o singură propoziție:

 

„Cea mai îndepărtată călătorie este cea spre propria inimă.”

 

Maria zâmbi.

 

Începuse să înțeleagă.

 

Țara Pomilor nu fusese doar o lume fantastică.

 

Fusese o călătorie prin propriile ei frici, alegeri și speranțe.

 

---

 

EPILOG

 

Pomul care a rămas

 

Anii au trecut.

 

Maria nu a uitat niciodată Țara Pomilor.

 

În fiecare primăvară, când pomii satului înfloreau, ea mergea la biserică.

 

Într-o zi, copiii satului au întrebat-o:

 

— Maria, există cu adevărat Țara Pomilor?

 

Maria privi spre pădure.

 

Apoi spre biserică.

 

— Poate că există mai aproape decât credeți.

 

— Unde?

 

Maria zâmbi.

 

— În locul în care omul învață să nu se teamă de lumină.

 

Copiii nu înțeleseră pe deplin.

 

Dar Maria știa.

 

Știa că lumea poate fi plină de drumuri care se despart.

 

Unele duc spre bogăție.

 

Altele spre putere.

 

Altele spre faimă.

 

Dar există un drum care nu strălucește prin aur și nu promite slavă.

 

Drumul credinței.

 

Iar la capătul lui nu se află o coroană făcută de oameni.

 

Se află lumina.

 

În fiecare primăvară, în mijlocul pădurii, pomul cel bătrân înflorea.

 

Nimeni din sat nu știa de ce.

 

Dar într-o dimineață, Maria a găsit pe o ramură o mică pasăre albă.

 

Avea la gât o cruciuliță.

 

Maria zâmbi.

 

— Teofil...

 

Pasărea cântă.

 

Și pentru o clipă, printre ramuri, Maria văzu din nou lumina aurie a Țării Pomilor.

 

Apoi totul dispăru.

 

Rămase doar vântul.

 

Și glasul clopotului.

 

Dong!

 

Maria închise ochii.

 

Iar în inima ei înțelese ultimul adevăr al călătoriei:

 

Omul poate pierde multe drumuri, poate rătăci prin multe păduri și poate trece prin multe încercări, dar cât timp caută lumina, nu este niciodată cu adevărat pierdut.

 

Și astfel începu legenda Mariei în Țara Pomilor.

 

O legendă despre curaj.

 

Despre iertare.

 

Despre credință.

 

Despre lumină.

 

Și despre un pom care, într-o lume ascunsă dincolo de toate drumurile, continua să înflorească.

 

Sfârșit.

Еще ...

LUMINA DE LA MĂNĂSTIREA DINTRE CODRI

Într-un ținut de munte, unde codrii se întindeau până la poalele Carpaților, iar râurile coborau limpezi printre stânci, trăia un tânăr pe nume Ilie.

 

Satul lui era așezat între dealuri, aproape de o mănăstire veche. Clopotnița ei se vedea de departe, iar în fiecare dimineață dangătul clopotului se ridica peste case, peste păduri și peste câmpurile acoperite de rouă.

 

Ilie iubea foarte mult locurile natale. Îi plăceau doinele bătrânilor, poveștile despre haiduci și domnitori, frumusețea naturii și tradițiile păstrate din strămoși. Când privea munții, își amintea de cântecele despre țară și despre libertate.

 

Într-o zi de toamnă, tânărul porni spre mănăstire.

 

Codrul era liniștit. Frunzele arămii cădeau încet, iar vântul trecea printre copaci ca o șoaptă.

 

La poarta mănăstirii îl întâmpină un călugăr bătrân.

 

— De ce ai venit, fiule?

 

— Părinte, caut răspunsul la o întrebare.

 

— Și care este întrebarea?

 

Ilie privi spre turla bisericii.

 

— Cum poate omul să-și iubească țara, neamul și frumusețea lumii fără să-L uite pe Dumnezeu?

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Ai pus o întrebare grea. Dar răspunsul este simplu: omul trebuie să iubească toate cele bune ca daruri ale lui Dumnezeu, dar să nu transforme darul în idol.

 

Apoi îl conduse în biserică.

 

Înăuntru, lumina candelelor se răsfrângea asupra icoanelor. Chipurile sfinților păreau că privesc în tăcere către cei care veniseră să se roage.

 

Ilie îngenunche înaintea icoanei Mântuitorului.

 

— Doamne Iisuse Hristoase, luminează-mi mintea și inima.

 

După rugăciune, bătrânul îi spuse:

 

— Privește această icoană. În lumea aceasta există frumusețe, dar adevărata frumusețe se desăvârșește atunci când omul își ridică sufletul către Dumnezeu.

 

Ilie înțelese atunci că dragostea pentru țară nu trebuie să fie doar iubirea pentru pământuri, munți și sate. Ea trebuie să fie și dragostea pentru oameni, pentru familie, pentru credință, pentru limba română și pentru binele pe care fiecare îl poate face.

 

În aceeași seară, la marginea mănăstirii, bătrânul îi povesti despre trecutul Moldovei, despre voievozi, despre oameni care își apăraseră țara și despre țăranii care munciseră pământul din generație în generație.

 

— Vezi, Ilie? îi spuse el. Istoria nu este doar despre oameni puternici. Este și despre omul simplu care se roagă, muncește, își crește copiii și își păstrează credința.

 

Tânărul privi spre sat.

 

În depărtare se auzea un cântec bătrânesc.

 

Pentru o clipă, i se păru că în acel cântec se întâlnesc toate glasurile trecutului: glasul păstorului din munți, glasul țăranului de pe câmp, glasul ostașului plecat la luptă și glasul mamei care se roagă pentru copilul ei.

 

Atunci Ilie înțelese ceva important:

 

un neam nu trăiește numai prin ziduri și hotare, ci prin memoria, credința, limba și sufletele oamenilor săi.

 

A doua zi, înainte de a pleca, bătrânul îi dărui o mică cruce de lemn.

 

— Păstreaz-o.

 

— De ce?

 

— Ca să-ți amintești că orice drum al vieții trebuie să înceapă și să se sfârșească în fața lui Dumnezeu.

 

Ilie luă crucea și o strânse în palmă.

 

Coborând spre sat, privea munții scăldați în lumina dimineții.

 

Natura îi părea mai frumoasă ca niciodată.

 

Codrii, izvoarele, câmpiile, casele și bisericile nu mai erau pentru el doar lucruri frumoase. Le vedea ca pe o mărturie a creației lui Dumnezeu și ca pe o parte din moștenirea strămoșilor.

 

Ajuns acasă, își găsi mama rugându-se.

 

— Ai aflat răspunsul? îl întrebă ea.

 

Ilie zâmbi.

 

— Da, mamă.

 

— Și care este?

 

Tânărul privi crucea din mâna lui.

 

— Să-mi iubesc țara fără să uit de Dumnezeu, să-mi iubesc oamenii fără să urăsc pe nimeni și să păstrez frumusețea tradițiilor fără să uit că adevărata lumină vine de la Hristos.

 

Mama îl binecuvântă.

 

În acea noapte, clopotul mănăstirii răsună peste sat.

 

Iar Ilie înțelese că acel sunet nu era doar chemarea la rugăciune.

 

Era și o chemare la păstrarea binelui.

 

La credință.

 

La iubire.

 

La amintirea strămoșilor.

 

Și la nădejdea că, indiferent cât de întunecat ar fi drumul omului, lumina lui Hristos nu se stinge niciodată.

 

Morala

 

Iubește-ți neamul, păstrează-ți credința, cinstește-ți părinții și strămoșii, dar mai presus de toate păstrează-L pe Dumnezeu în inima ta.

 

„Doamne, luminează-ne sufletele și păzește țara noastră, familiile noastre și pe toți oamenii în pace și în iubire.”

Еще ...

TIHIRCĂ, SOTIRESCU ȘI GEORGIANA

PROLOG

 

Scrisoarea din nord

 

Era o toamnă târzie, dintre acelea în care cerul pare că s-a coborât peste acoperișurile caselor, iar frunzele ruginii se desprind una câte una de ramuri, purtate de vânt pe ulițele aproape pustii.

 

Într-un oraș din România, nu departe de o biserică veche cu ziduri albe și cu o turlă înaltă, trei oameni aveau să primească o scrisoare care urma să le schimbe pentru multă vreme viața.

 

Tihircă era un om curios, iubitor de cărți și de călătorii. Avea obiceiul de a pune întrebări chiar și atunci când ceilalți credeau că lucrurile erau lămurite.

 

Sotirescu era cu totul altfel.

 

El era prudent, calculat și, după cum spunea singur, „un om care nu pleacă nicăieri fără să știe unde se întoarce”.

 

Georgiana era cea mai liniștită dintre ei. Avea o fire milostivă și o credință pe care nu o arăta prin vorbe mari, ci prin fapte.

 

Într-o seară, cei trei se aflau în casa lui Tihircă.

 

Pe masă se găsea o lampă cu lumină gălbuie, câteva cărți și un ceainic.

 

Deodată, se auzi o bătaie în ușă.

 

Tihircă se ridică.

 

— Cine să fie la ora asta?

 

Deschise.

 

Poștașul îi întinse o scrisoare.

 

— A venit de departe.

 

Tihircă privi plicul.

 

Pe el era scris numele său.

 

Se întoarse în cameră.

 

— Din Finlanda.

 

Sotirescu lăsă ceașca jos.

 

— Finlanda?

 

Georgiana se ridică și ea.

 

— De la cine?

 

Tihircă deschise plicul.

 

Era o scrisoare de la părintele Andrei, un vechi cunoscut al familiei, care slujea într-o mică parohie ortodoxă din nordul Finlandei.

 

Tihircă începu să citească.

 

„Dragă Tihircă,

 

Au trecut mulți ani de când ne-am văzut. Dumnezeu m-a trimis într-un ținut îndepărtat, unde am întâlnit oameni buni, dar și oameni singuri, oameni care caută un răspuns la întrebările vieții.

 

Avem aici o mică biserică și o veche mănăstire care a rămas multă vreme părăsită.

 

Acum încercăm să o redeschidem.

 

Am nevoie de oameni care să ajute.

 

Dacă poți, vino.

 

Și, dacă nu vii singur, cu atât mai bine.

 

Poate că drumul acesta nu este doar un drum prin țări străine.

 

Poate fi și un drum spre înțelegerea propriului suflet.

 

Dumnezeu să vă lumineze.”

 

Tihircă termină de citit.

 

În cameră se făcu liniște.

 

— Ei bine? întrebă Sotirescu.

 

Tihircă ridică privirea.

 

— Eu plec.

 

Sotirescu se uită la Georgiana.

 

Georgiana zâmbi.

 

— Și eu.

 

Sotirescu oftă.

 

— Atunci, pesemne, trebuie să vin și eu.

 

— De ce? întrebă Tihircă.

 

— Pentru că dacă vă las singuri, Dumnezeu știe ce veți face pe acolo.

 

Toți trei izbucniră în râs.

 

Și astfel începu călătoria.

 

---

 

CAPITOLUL I

 

Pregătirea

 

În următoarele zile, casa lui Tihircă deveni un adevărat depozit.

 

Pe masă erau hărți.

 

Pe scaune erau haine.

 

Lângă ușă se aflau bagajele.

 

Sotirescu își făcea inventarul pentru a treia oară.

 

— Haine?

 

— Da.

 

— Acte?

 

— Da.

 

— Medicamente?

 

— Da.

 

— Lanterna?

 

— Da.

 

— A doua lanternă?

 

Tihircă îl privi.

 

— De ce ai două?

 

— Pentru că una se poate strica.

 

— Și dacă se strică și a doua?

 

Sotirescu rămase o clipă pe gânduri.

 

— Atunci aprind lumânarea.

 

Georgiana râse.

 

— Tu nu pleci în Finlanda. Tu te pregătești pentru sfârșitul lumii.

 

— Nu se știe niciodată.

 

Georgiana avea un singur bagaj.

 

În el se găseau câteva haine, o carte de rugăciuni, o icoană mică a Maicii Domnului și câteva lucruri pentru oamenii pe care urmau să-i întâlnească.

 

Tihircă observă.

 

— Tu ai cel mai puțin.

 

— Pentru că nu vreau să car lucruri inutile.

 

Sotirescu arătă spre cele două valize ale sale.

 

— Ai grijă ce spui.

 

În dimineața plecării, cei trei merseră la biserică.

 

Era încă întuneric.

 

Preotul îi aștepta.

 

După rugăciune, îi binecuvântă.

 

— Mergeți cu pace și să vă întoarceți cu folos.

 

Tihircă întrebă:

 

— Părinte, ce înseamnă să ne întoarcem cu folos?

 

Preotul îl privi.

 

— Să nu vă întoarceți aceiași oameni care ați plecat.

 

---

 

CAPITOLUL II

 

Spre nord

 

Drumul fu lung.

 

Trecuseră prin orașe pe care nu le mai văzuseră niciodată.

 

Priviseră peisaje străine.

 

Auzeau limbi pe care nu le înțelegeau.

 

La început, Tihircă era încântat.

 

Sotirescu devenise însă din ce în ce mai tăcut.

 

Georgiana îl întrebă:

 

— Ce ai?

 

— Mă gândesc.

 

— La ce?

 

— Cât mai avem.

 

Tihircă izbucni în râs.

 

— Nici nu am ajuns bine.

 

— Tocmai.

 

După multe ore, peisajul începu să se schimbe.

 

Copacii se întindeau în păduri uriașe.

 

Lacurile apăreau printre dealuri.

 

Aerul devenea tot mai rece.

 

Apoi apăru prima zăpadă.

 

Georgiana privi pe fereastră.

 

— Finlanda.

 

Tihircă zâmbi.

 

Sotirescu își puse încă un fular.

 

— Nu-mi place începutul.

 

---

 

CAPITOLUL III

 

Țara liniștii

 

Când ajunseră în Finlanda, cei trei fură uimiți.

 

Totul părea diferit.

 

Casele erau așezate ordonat.

 

Drumurile erau liniștite.

 

Pădurile păreau nesfârșite.

 

În unele locuri, lacurile se întindeau atât de departe, încât păreau că se unesc cu cerul.

 

— Este frumoasă, spuse Georgiana.

 

Tihircă o aprobă.

 

Sotirescu se uită la termometru.

 

— Minus...

 

Se opri.

 

— Nu vreau să mai știu.

 

La gară îi aștepta părintele Andrei.

 

Era un om trecut de cincizeci de ani, cu barbă căruntă și ochi blânzi.

 

— Bine ați venit!

 

— Părinte! spuse Tihircă.

 

Se îmbrățișară.

 

— Mă bucur că ați venit.

 

Sotirescu îi întinse mâna.

 

— Noi ne bucurăm că încă mai avem degete.

 

Părintele începu să râdă.

 

— Vă veți obișnui.

 

— Cu frigul?

 

— Nu.

 

— Atunci cu ce?

 

— Cu Dumnezeu.

 

Sotirescu tăcu.

 

Părintele continuă:

 

— Frigul îl suporți cu haine bune. Dar singurătatea o suporți numai dacă ai credință.

 

---

 

CAPITOLUL IV

 

Biserica din pădure

 

Biserica era mică.

 

Se afla la marginea unei păduri.

 

Înăuntru, însă, era o frumusețe aparte.

 

Icoanele erau pictate în stil bizantin.

 

Chipurile sfinților păreau liniștite.

 

Candelele ardeau înaintea icoanelor.

 

Georgiana se apropie de icoana Maicii Domnului.

 

Părintele Andrei o privi.

 

— Îți place?

 

— Da.

 

— Știi de ce?

 

— Pentru că este liniște.

 

— Nu doar pentru asta.

 

Părintele arătă spre icoane.

 

— Aici au venit oameni care au plâns. Au venit oameni care au mulțumit. Au venit oameni care nu mai știau ce să facă. Și toți au plecat cu nădejde.

 

Tihircă privi în jur.

 

— Câți oameni vin?

 

— Nu foarte mulți.

 

— Atunci pentru cine țineți biserica deschisă?

 

Părintele răspunse:

 

— Pentru oricine are nevoie de ea.

 

---

 

CAPITOLUL V

 

Mănăstirea uitată

 

A doua zi, părintele Andrei îi conduse către vechea mănăstire.

 

Drumul era greu.

 

Mergeau prin zăpadă.

 

La un moment dat, Sotirescu se opri.

 

— Cât mai avem?

 

— O oră.

 

— De mers?

 

— Da.

 

— Și după aceea?

 

— Mai vedem.

 

— Asta nu-mi place deloc.

 

Tihircă râse.

 

În cele din urmă, ajunseră.

 

Mănăstirea era veche.

 

Clădirile aveau nevoie de reparații.

 

Dar biserica încă stătea în picioare.

 

Părintele deschise ușa.

 

Înăuntru era frig.

 

Praful se așezase peste unele icoane.

 

Georgiana aprinse o lumânare.

 

Flacăra lumină încet încăperea.

 

Toți tăcură.

 

— Aici, spuse părintele, s-au rugat oameni timp de generații.

 

Sotirescu privi pereții.

 

— Și acum?

 

— Acum trebuie să vedem dacă mai putem aprinde lumina.

 

Georgiana răspunse:

 

— O putem aprinde.

 

---

 

CAPITOLUL VI

 

Oamenii din nord

 

În zilele următoare, cei trei începură să cunoască oamenii locului.

 

Îl întâlniră pe Mikael, un bătrân finlandez.

 

Era ortodox și locuia singur.

 

Mai era Anna, o femeie care avea grijă de mai mulți copii.

 

Era și Petri, un tânăr care nu mai intrase de ani întregi în biserică.

 

Tihircă îl întrebă:

 

— De ce nu mai vii?

 

Petri ridică din umeri.

 

— Nu știu.

 

— Nu crezi?

 

— Uneori cred. Alteori mă îndoiesc.

 

Tihircă tăcu.

 

Georgiana interveni:

 

— Îndoiala nu trebuie să fie sfârșitul drumului.

 

Petri o privi.

 

— Dar dacă nu mai găsesc drumul?

 

— Atunci mergi cu cineva care încă îl vede.

 

Petri nu răspunse.

 

Dar a doua zi veni la mănăstire.

 

---

 

CAPITOLUL VII

 

Furtuna

 

Într-o seară, vremea se schimbă.

 

Vântul începu să bată cu putere.

 

Zăpada cădea fără încetare.

 

Părintele Andrei primi vestea că o familie era izolată.

 

Avea nevoie de ajutor.

 

— Trebuie să mergem, spuse el.

 

Sotirescu îl privi.

 

— În noaptea asta?

 

— Da.

 

— Pe vremea asta?

 

— Da.

 

Sotirescu oftă.

 

— De ce nu putem face fapte bune pe vreme frumoasă?

 

Tihircă îl bătu pe umăr.

 

— Pentru că atunci ar veni toată lumea.

 

Porniră.

 

Drumul deveni din ce în ce mai greu.

 

La un moment dat, Sotirescu căzu în zăpadă.

 

— Sunt bine!

 

Georgiana îl ajută să se ridice.

 

— Sigur?

 

— Da.

 

Tihircă îl privi.

 

— Ai zăpadă pe cap.

 

— Unde?

 

— Peste tot.

 

Ajunseră la casă.

 

Familia era speriată.

 

Părintele îi liniști.

 

Georgiana îi ajută.

 

Tihircă aduse lemne.

 

Sotirescu aprinse focul.

 

După câteva ore, toți erau în siguranță.

 

Înainte de plecare, tatăl familiei îi spuse părintelui:

 

— Nu voi uita niciodată.

 

Părintele răspunse:

 

— Nu nouă trebuie să ne mulțumești. Mulțumește lui Dumnezeu și fă și tu, când vei putea, același bine altuia.

 

---

 

CAPITOLUL VIII

 

Cufărul

 

Într-o zi, Tihircă descoperi în mănăstire o cameră veche.

 

Într-un colț se afla un cufăr.

 

Îl chemă pe Sotirescu.

 

— Iar ai găsit ceva?

 

— Da.

 

— Dacă e aur, să știi că am fost primul care a venit.

 

Georgiana veni și ea.

 

Cufărul fu deschis.

 

Nu era aur.

 

Erau manuscrise.

 

Cărți.

 

Scrisori.

 

Fotografii.

 

Părintele Andrei le cercetă.

 

— Sunt documentele vechii comunități.

 

Georgiana luă o carte.

 

Pe prima pagină scria:

 

„Pentru cei care vor veni după noi.”

 

Citi mai departe.

 

Cartea vorbea despre oameni care ajutaseră săracii, îngrijiseră bolnavii și păstraseră biserica deschisă chiar și în vremuri grele.

 

Ultima frază era:

 

„Nu lăsați lumina să se stingă.”

 

Tihircă închise cartea.

 

— Acum înțeleg.

 

— Ce? întrebă Sotirescu.

 

— Nu mănăstirea trebuie doar reparată.

 

Georgiana completă:

 

— Trebuie continuată.

 

---

 

CAPITOLUL IX

 

Georgiana și copiii

 

Georgiana începu să organizeze întâlniri pentru copii.

 

Le citea povești.

 

Îi învăța rugăciuni.

 

Le vorbea despre bunătate.

 

Într-o zi, un copil o întrebă:

 

— De ce trebuie să ne rugăm?

 

Georgiana se gândi.

 

— Pentru că omul nu poate trăi numai cu lucrurile pe care le vede.

 

Copilul o privi.

 

— Dumnezeu ne vede?

 

— Da.

 

— Și când suntem singuri?

 

— Mai ales atunci.

 

Copilul zâmbi.

 

---

 

CAPITOLUL X

 

Sotirescu se schimbă

 

La început, Sotirescu fusese cel mai sceptic.

 

Îl interesa frigul, mâncarea, drumurile și bagajele.

 

Dar încet, ceva se schimba.

 

Într-o zi, văzu un bătrân venind singur la biserică.

 

Ningea.

 

Sotirescu îl ajută să intre.

 

Bătrânul îi mulțumi.

 

— Dumnezeu să vă răsplătească.

 

Sotirescu răspunse:

 

— Nu am făcut mare lucru.

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Pentru dumneavoastră poate nu. Pentru mine a fost mult.

 

Sotirescu rămase pe gânduri.

 

În acea seară, intră singur în biserică.

 

Se opri în fața unei icoane.

 

Și pentru prima dată după mult timp se rugă fără să se grăbească.

 

---

 

CAPITOLUL XI

 

Tihircă și întrebarea

 

Tihircă devenise preocupat de o întrebare.

 

Într-o seară, îl întrebă pe părintele Andrei:

 

— De ce oamenii trebuie să plece atât de departe ca să înțeleagă lucruri simple?

 

Părintele răspunse:

 

— Pentru că omul nu vede întotdeauna ceea ce se află în fața lui.

 

— Și călătoria îl ajută?

 

— Uneori.

 

— Alteori?

 

— Alteori îl ajută suferința.

 

— Și alteori?

 

— Dragostea.

 

Tihircă tăcu.

 

— Iar Dumnezeu?

 

Părintele zâmbi.

 

— Dumnezeu este prezent în toate acestea, dacă omul știe să-L caute.

 

---

 

CAPITOLUL XII

 

Mănăstirea renaște

 

Lunile trecură.

 

Mănăstirea se schimba.

 

Acoperișul fu reparat.

 

Ferestrele fură schimbate.

 

Icoanele fură curățate cu grijă.

 

Curtea fu îngrijită.

 

Biserica fu pregătită pentru prima slujbă.

 

În ziua redeschiderii, oamenii veniseră din mai multe locuri.

 

Români.

 

Finlandezi.

 

Greci.

 

Sârbi.

 

Bătrâni.

 

Tineri.

 

Copii.

 

Părintele Andrei intră în biserică.

 

Candelele se aprinseră.

 

Tihircă stătea în spate.

 

Georgiana avea ochii umezi.

 

Sotirescu ținea în mână vechea lanternă.

 

Tihircă îl privi.

 

— Ce faci cu ea?

 

— Amintire.

 

— De ce?

 

— Pentru că într-o noapte credeam că lumina vine de la lanternă.

 

Tihircă zâmbi.

 

— Și acum?

 

Sotirescu privi spre altar.

 

— Acum știu că lanterna doar luminează drumul. Omul trebuie să găsească lumina din suflet.

 

---

 

CAPITOLUL XIII

 

Vestea întoarcerii

 

Într-o dimineață, părintele Andrei îi anunță:

 

— Trebuie să vă întoarceți acasă.

 

Tihircă fu surprins.

 

— De ce?

 

— Pentru că misiunea voastră aici s-a încheiat.

 

Georgiana privi biserica.

 

— Dar abia acum începe.

 

— Tocmai.

 

Sotirescu se uită la bagaje.

 

— În sfârșit!

 

Georgiana râse.

 

— Îți era dor de România?

 

— Da.

 

— De ce?

 

— De vreme.

 

---

 

CAPITOLUL XIV

 

Ultima seară

 

În ultima seară, cei trei merseră singuri la mănăstire.

 

Era liniște.

 

Zăpada strălucea sub lumina lunii.

 

În biserică ardea o singură candelă.

 

Georgiana se opri în fața icoanei Maicii Domnului.

 

Tihircă se rugă.

 

Sotirescu stătea în tăcere.

 

După câteva minute, spuse:

 

— O să-mi fie dor.

 

Tihircă se întoarse.

 

— De ce?

 

— De locul acesta.

 

Georgiana zâmbi.

 

— Atunci nu l-ai pierdut.

 

— Cum?

 

— Pentru că ceea ce iubești cu adevărat porți cu tine.

 

---

 

CAPITOLUL XV

 

Înapoi în România

 

Când ajunseră acasă, primăvara începuse.

 

Era cu totul altă lume.

 

Soarele era mai cald.

 

Copacii înfloreau.

 

Clopotele bisericii se auzeau peste oraș.

 

Tihircă se opri.

 

Ascultă.

 

— Ce este?

 

Sotirescu îl privi.

 

— Clopotul.

 

— Știu.

 

— Atunci?

 

Tihircă zâmbi.

 

— Nu l-am mai auzit niciodată așa.

 

Georgiana înțelese.

 

— Pentru că acum îl auzi după ce ai cunoscut liniștea.

 

---

 

CAPITOLUL XVI

 

Povestea spusă mai departe

 

În următoarele săptămâni, oamenii îi întrebau despre călătorie.

 

Tihircă povestea despre Finlanda.

 

Sotirescu vorbea despre frig.

 

Georgiana vorbea despre oameni.

 

Dar, în cele din urmă, povestea lor ajungea mereu la aceeași idee.

 

Nu distanța îi schimbase.

 

Ci oamenii.

 

O familie pe care o ajutaseră.

 

Un bătrân singur.

 

Un copil care învățase să se roage.

 

Un tânăr care se întorsese la biserică.

 

O mănăstire care fusese redeschisă.

 

Și o lumină care nu se stinsese.

 

---

 

CAPITOLUL XVII

 

A doua scrisoare

 

După aproape un an, veni o altă scrisoare din Finlanda.

 

Părintele Andrei scria:

 

„Dragii mei,

 

Mănăstirea este plină.

 

Vin oameni.

 

Copiii cresc.

 

Tinerii au început să ajute.

 

Biserica este vie.

 

Vă mulțumesc că ați venit atunci când v-am chemat.

 

Dar să știți ceva: voi nu ați făcut singuri toate acestea.

 

Dumnezeu a lucrat prin voi.”

 

Tihircă citi scrisoarea cu glas tare.

 

Sotirescu zâmbi.

 

Georgiana își făcu semnul crucii.

 

---

 

CAPITOLUL XVIII

 

O nouă generație

 

Au trecut anii.

 

Copiii pe care Georgiana îi cunoscuse în Finlanda deveniseră adolescenți.

 

Petri, tânărul care se îndoia, ajunsese să ajute la biserică.

 

Mikael îmbătrânise, dar continua să vină la slujbe.

 

Mănăstirea devenise un loc de întâlnire.

 

Într-o zi, un copil întrebă:

 

— Cine a reparat-o?

 

Petri răspunse:

 

— Mulți oameni.

 

— Cine a început?

 

Petri zâmbi.

 

— Trei călători.

 

— Cine?

 

— Tihircă, Sotirescu și Georgiana.

 

---

 

CAPITOLUL XIX

 

Ultima întâlnire

 

După mulți ani, Tihircă, Sotirescu și Georgiana se întoarseră în Finlanda.

 

Erau mai bătrâni.

 

Dar în sufletul lor călătoria părea să fi început abia ieri.

 

Când intrară în mănăstire, găsiră biserica plină.

 

Un tânăr slujea alături de părintele Andrei.

 

Tihircă îl recunoscu.

 

Era Petri.

 

— Tu?

 

Petri zâmbi.

 

— V-am spus că nu voi uita.

 

Georgiana îl îmbrățișă.

 

Sotirescu se uită în jur.

 

— Și lanterna mea?

 

Petri izbucni în râs.

 

— Este într-un muzeu.

 

— Ce?

 

— Copiii o numesc „lanterna lui Sotirescu”.

 

Toți râseră.

 

---

 

EPILOG

 

Lumina care nu se stinge

 

În seara aceea, cei trei stăteau în fața mănăstirii.

 

Soarele cobora încet.

 

Cerul nordic era luminat.

 

Pădurea era liniștită.

 

Tihircă privi în depărtare.

 

— Am venit aici crezând că vom vedea Finlanda.

 

Georgiana zâmbi.

 

— Și ce ai văzut?

 

— Oamenii.

 

Sotirescu adăugă:

 

— Și multă zăpadă.

 

Tihircă râse.

 

— Da. Și multă zăpadă.

 

Apoi se făcu liniște.

 

Din biserică se auziră clopotele.

 

Georgiana își făcu semnul crucii.

 

Tihircă privi spre luminile bisericii.

 

Sotirescu își scoase căciula.

 

Pentru câteva clipe, niciunul nu mai spuse nimic.

 

În fața lor se afla mănăstirea.

 

Aceeași clădire care odinioară părea părăsită.

 

Aceeași biserică în care intrase o singură lumânare.

 

Dar acum ferestrele erau luminate.

 

Oamenii se rugau.

 

Copiii alergau prin curte.

 

Bătrânii vorbeau.

 

Tinerii ajutau.

 

Viața se întorsese.

 

Tihircă spuse încet:

 

— Acum înțeleg cuvintele din manuscris.

 

Georgiana îl privi.

 

— „Nu lăsați lumina să se stingă.”

 

— Da.

 

Sotirescu privi către biserică.

 

— Și noi am crezut că lumina este numai lumina unei lumânări.

 

Georgiana răspunse:

 

— Lumina adevărată este cea pe care o duci mai departe.

 

Părintele Andrei ieși din biserică.

 

— Vă așteaptă.

 

Cei trei se ridicară.

 

Înainte de a intra, Tihircă se întoarse pentru o ultimă privire către pădure.

 

Se gândi la ziua în care plecase din România.

 

Atunci fusese curios.

 

Acum era recunoscător.

 

Înțelesese că o călătorie adevărată nu este aceea în care omul schimbă doar locurile, ci aceea în care se schimbă pe sine.

 

Poți trece peste granițe.

 

Poți vedea țări străine.

 

Poți traversa păduri și mări.

 

Poți ajunge într-un ținut în care ziua este scurtă și noaptea lungă.

 

Dar, dacă sufletul rămâne întunecat, omul nu a ajuns nicăieri.

 

Iar dacă sufletul primește lumina credinței, omul poate fi singur într-o pădure din nord și totuși să nu fie singur.

 

Pentru că Dumnezeu este mai aproape decât pare.

 

Tihircă, Sotirescu și Georgiana intrară în biserică.

 

Ușa se închise încet în urma lor.

 

Candelele ardeau.

 

Icoanele străluceau în lumina lor.

 

Și, undeva, într-un colț al bisericii, se afla vechiul manuscris.

 

Pe prima pagină era aceeași frază:

 

„Pentru cei care vor veni după noi.”

 

Iar pe ultima pagină:

 

„Nu lăsați lumina să se stingă.”

 

Lumina continuă să ardă.

 

Nu numai în biserică.

 

Nu numai în Finlanda.

 

Ci în fiecare om care alege să facă binele, să ierte, să ajute, să se roage și să păstreze credința chiar atunci când drumul este greu.

 

Iar călătoria celor trei nu s-a sfârșit odată cu întoarcerea lor.

 

Ea a continuat prin oamenii pe care i-au ajutat.

 

Prin copiii pe care i-au învățat.

 

Prin mănăstirea pe care au redeschis-o.

 

Prin fiecare rugăciune rostită acolo.

 

Și prin fiecare inimă care a primit din nou speranță.

 

Căci omul poate pleca.

 

Omul poate îmbătrâni.

 

Omul poate dispărea din această lume.

 

Dar binele făcut din iubire și credință poate rămâne mult după ce pașii lui s-au șters din zăpadă.

 

Iar în țara nordului, acolo unde pădurile sunt întinse și nopțile lungi, o lumină mică continua să ardă înaintea icoanei.

 

Era aceeași lumină pe care o aprinsese Georgiana în prima zi.

 

Aceeași lumină pe care o păzise Tihircă.

 

Aceeași lumină pe care Sotirescu o căutase în noaptea furtunii.

 

O lumină mică.

 

Dar nebiruită.

 

Sfârșit.

Еще ...

ROMÂNUL ȘI ARABUL

PROLOG

 

În vremea clopotelor și a drumurilor lungi

 

În vremuri de demult, când cetățile își ridicau zidurile spre cer, când călătorii mergeau zile întregi pe drumuri de pământ, iar clopotele mănăstirilor vesteau dimineața și seara peste munți, trăia într-un ținut românesc un om pe nume Ion.

 

Ion era cunoscut în sat pentru trei lucruri:

 

era bun la inimă,

 

era foarte curios,

 

și vorbea atât de mult, încât până și cocoșul satului se plictisea să-l asculte.

 

Dacă îl întâlneai dimineața și îl întrebai:

 

— Ion, ai dormit bine?

 

Până seara aflai cum dormise bunicul lui în tinerețe, cum se stricase căruța vecinului și de ce unchiul său cumpărase odată un măgar care nu voia să meargă decât înapoi.

 

Ion nu era bogat și nici puternic.

 

Dar avea o credință simplă, o inimă ospitalieră și o dorință sinceră de a-i ajuta pe ceilalți.

 

Într-o dimineață de toamnă, viața lui urma să se schimbe.

 

Clopotele vechii Mănăstiri a Sfântului Nicolae răsunau peste dealuri.

 

Dang! Dang! Dang!

 

Ion mergea spre mănăstire când observă un călător străin la poartă.

 

Omul purta haine de călătorie, avea un sac pe umăr și ținea în mână un toiag.

 

Ion se apropie.

 

— Pace ție!

 

— Pace și ție! răspunse străinul.

 

— Ești pierdut?

 

— Puțin.

 

Ion zâmbi.

 

— Atunci ai noroc.

 

— De ce?

 

— Pentru că eu mă pricep foarte bine la găsit oameni pierduți.

 

Străinul râse.

 

— Și dacă tu ești pierdut?

 

Ion rămase câteva clipe pe gânduri.

 

— Atunci suntem doi.

 

Străinul întinse mâna.

 

— Mă numesc Yusuf.

 

— Ion.

 

— Sunt călător.

 

— Și eu.

 

Yusuf se uită la el.

 

— Tu?

 

— Eu călătoresc până la satul vecin aproape în fiecare săptămână.

 

Yusuf izbucni în râs.

 

— Cred că avem definiții diferite pentru cuvântul „călător”.

 

Ion îl bătu prietenește pe umăr.

 

— O să te obișnuiești.

 

Nu știau atunci că acea întâlnire avea să-i poarte prin păduri, cetăți, mănăstiri și drumuri primejdioase și că avea să-i transforme din doi străini în cei mai buni prieteni.

 

---

 

CAPITOLUL I

 

Străinul de la mănăstire

 

Părintele Teofan, starețul mănăstirii, îi primi pe cei doi în biserică.

 

Era un bătrân cu barbă albă și ochi liniștiți.

 

— Bine ai venit, fiule, îi spuse lui Yusuf.

 

— Vă mulțumesc, părinte.

 

Yusuf privi icoanele.

 

— Am venit de foarte departe pentru a vedea aceste locuri creștine.

 

— Atunci vei fi primit ca un oaspete.

 

Ion zâmbi.

 

— Părinte, pot să-i arăt eu mănăstirea?

 

Părintele Teofan îl privi.

 

— Poți.

 

— Tot?

 

— Tot.

 

— Și turnul?

 

— Da.

 

— Și pivnița?

 

— Da.

 

— Și cămara?

 

Părintele se opri.

 

— De ce vrei să-i arăți cămara?

 

Ion răspunse foarte serios:

 

— Pentru cultură.

 

Yusuf izbucni în râs.

 

Părintele clătină din cap.

 

— Du-te, Ion.

 

Ion îl luă pe Yusuf.

 

— Ai auzit? Avem binecuvântare.

 

— Pentru ce?

 

— Pentru cămară.

 

---

 

După ce îi arătă curtea, clopotnița și grădina, Ion îl duse în biserică.

 

Yusuf privi icoanele cu atenție.

 

— Sunt foarte frumoase.

 

— Da.

 

— Ce înseamnă icoanele pentru creștini?

 

Ion deveni serios.

 

— Ne amintesc de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinți. Nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci cinstim persoana reprezentată.

 

Yusuf dădu din cap.

 

— Înțeleg.

 

În acel moment, părintele Teofan veni spre ei.

 

— Priviți icoana Sfântului Nicolae.

 

Cei doi se apropiară.

 

Părintele observă ceva.

 

— Asta nu era aici.

 

În partea de jos a icoanei apăruse o mică inscripție.

 

Era aproape ascunsă.

 

Ion se apropie.

 

— Ce scrie?

 

Părintele citi:

 

„Când omul răsăritului va întâlni omul ținutului de miazănoapte, se va deschide drumul către comoara ascunsă.”

 

Ion se uită la Yusuf.

 

Yusuf se uită la Ion.

 

— Eu sunt omul răsăritului?

 

Părintele nu răspunse.

 

Ion ridică mâna.

 

— Atunci eu sunt omul miazănoaptei?

 

Părintele zâmbi.

 

— Poate.

 

Ion oftă.

 

— Părinte, de ce toate lucrurile misterioase încep cu „poate”?

 

---

 

CAPITOLUL II

 

Harta din clopotniță

 

Părintele Teofan îi conduse în turn.

 

Acolo, printre funii, grinzi și praful adunat de-a lungul anilor, găsiră o cutie veche.

 

Ion suflă praful de pe ea.

 

— Hapciu!

 

Yusuf râse.

 

— Ai trezit cutia.

 

— Nu râde. Praful de aici are probabil mai mulți ani decât mine.

 

Deschiseră cutia.

 

Înăuntru era o hartă.

 

Pe ea se vedeau munți, râuri, drumuri și trei clopote desenate.

 

În partea de jos scria:

 

„Trei clopote vor arăta calea. Trei chei vor deschide piatra. Iar cartea va fi găsită de cei care caută nu aurul, ci lumina.”

 

Yusuf privi harta.

 

— Este o hartă veche.

 

— Foarte veche, spuse părintele.

 

Ion întrebă:

 

— Și ce trebuie să facem?

 

— Să aflați unde duc cele trei clopote.

 

Ion privi harta.

 

— Părinte...

 

— Da?

 

— Nu putem să așteptăm să vină ele la noi?

 

Părintele începu să râdă.

 

— Nu.

 

— Am încercat.

 

---

 

CAPITOLUL III

 

Plecarea

 

A doua zi, Ion și Yusuf porniră la drum.

 

Părintele Teofan le dădu pâine, brânză, apă și o mică cruce de lemn.

 

— Luați-o cu voi.

 

Ion o primi cu respect.

 

— Vă mulțumim, părinte.

 

— Aveți grijă unul de altul.

 

— Vom avea.

 

— Și nu vă lăsați conduși de lăcomie.

 

Yusuf răspunse:

 

— Nu ne vom lăsa.

 

Ion tăcu.

 

Părintele îl privi.

 

— Ion?

 

— Da?

 

— Ai înțeles?

 

— Da.

 

— Bine.

 

Ion se uită la sacul cu merinde.

 

— Dar dacă găsim ceva bun de mâncare pe drum?

 

Părintele izbucni în râs.

 

— Mergi, fiule.

 

---

 

CAPITOLUL IV

 

Calul împărătesc

 

La un han din apropiere, cei doi găsiră doi cai.

 

Unul era alb și liniștit.

 

Celălalt era maro și foarte încăpățânat.

 

Ion îl privi.

 

Calul îl privi.

 

Ion făcu un pas înapoi.

 

— Yusuf, eu îl aleg pe cel alb.

 

— De ce?

 

— Cel maro pare că știe mai multe decât mine.

 

— Poate chiar știe.

 

— Atunci este periculos.

 

Yusuf începu să râdă.

 

Porniră.

 

După o vreme, calul lui Ion se opri.

 

Ion trase de frâu.

 

— Hai!

 

Calul nu se mișcă.

 

— Hai!

 

Nimic.

 

Yusuf strigă:

 

— Ce faci?

 

— Îl conving.

 

— Cum?

 

— Vorbesc cu el.

 

Yusuf se uită la Ion.

 

— Și înțelege?

 

— Până acum nu.

 

Ion îi șopti calului:

 

— Dacă mergem mai departe, primești un morcov.

 

Calul porni imediat.

 

Yusuf râse.

 

— Deci ai găsit metoda.

 

Ion zâmbi.

 

— Toți avem un punct slab.

 

---

 

CAPITOLUL V

 

Hanul celor trei clopote

 

Spre seară, ajunseră la un han.

 

Deasupra porții erau trei clopote.

 

Ion sări de pe cal.

 

— Yusuf!

 

— Ce?

 

— Uite!

 

— Cele trei clopote.

 

— Exact!

 

Intrară în han.

 

Hangioaica îi privi atent.

 

— Sunteți călători?

 

— Da.

 

— Ce căutați?

 

Ion răspunse:

 

— O carte veche.

 

Femeia tăcu.

 

— Cine v-a trimis?

 

— Părintele Teofan.

 

Femeia își schimbă expresia.

 

— Atunci trebuie să vedeți pe cineva.

 

— Pe cine?

 

— Pe bătrânul Ilie.

 

— Unde este?

 

— În grajd.

 

Ion se uită la Yusuf.

 

— De ce toate persoanele importante din poveste locuiesc în grajduri?

 

---

 

CAPITOL VI

 

Bătrânul Ilie

 

Ilie era un bătrân cu barbă albă și o voce puternică.

 

Când văzu harta, se ridică.

 

— De unde aveți asta?

 

— De la mănăstire.

 

Ilie oftă.

 

— Credeam că nu va mai veni nimeni.

 

Yusuf întrebă:

 

— Ce știți despre hartă?

 

— Știu că duce spre o cetate veche.

 

— Și cheia?

 

Ilie scoase o cutie.

 

În ea se afla o cheie.

 

— Aceasta este prima.

 

Ion o privi.

 

— Și celelalte?

 

— Una este ascunsă în munți.

 

— Iar a treia?

 

— Într-o cetate părăsită.

 

Ion oftă.

 

— Nu putea fi una lângă fântână?

 

Ilie râse.

 

— Nu.

 

— Am întrebat.

 

---

 

CAPITOL VII

 

Furtuna

 

A doua zi, cei doi porniră spre munți.

 

Pe la prânz, cerul se întunecă.

 

Vântul începu să sufle.

 

— Vine furtuna! strigă Yusuf.

 

— O văd!

 

— Trebuie să găsim adăpost!

 

— Unde?

 

— Nu știu!

 

— Atunci suntem în aceeași situație!

 

Ploaia începu.

 

Cei doi găsiră o peșteră.

 

Intrând, Yusuf aprinse o torță.

 

Pe pereți erau picturi vechi.

 

Cruci.

 

Clopote.

 

Și un drum desenat.

 

Ion se apropie.

 

— Yusuf...

 

— Da?

 

— Cred că am găsit următorul indiciu.

 

În acel moment se auzi un zgomot.

 

Ion încremeni.

 

— Ce a fost?

 

Zgomotul se auzi din nou.

 

— Urs? întrebă Ion.

 

— Nu.

 

— Lup?

 

— Nu.

 

Din întuneric apăru un călugăr.

 

Ion sări înapoi.

 

— Maica Domnului!

 

Călugărul îl privi calm.

 

— Pace vouă.

 

Ion puse mâna pe inimă.

 

— Părinte, data viitoare tușește înainte să apari din întuneric!

 

Călugărul începu să râdă.

 

---

 

CAPITOL VIII

 

Călugărul Damian

 

Călugărul se numea Damian.

 

Locuia de mulți ani într-un mic schit din munți.

 

— Știu legenda cărții, spuse el.

 

Yusuf îl întrebă:

 

— Unde este?

 

— Într-un loc pe care nu-l poate găsi un om care caută aur.

 

Ion oftă.

 

— Iar nu este aur.

 

— Nu.

 

— Bănuiam.

 

Călugărul îi conduse într-o încăpere ascunsă.

 

Acolo se afla o ușă de piatră.

 

Pe ușă erau trei semne:

 

clopotul, crucea și steaua.

 

— Aveți nevoie de trei chei.

 

Ion scoase cheia de la Ilie.

 

— Una o avem.

 

Damian dădu din cap.

 

— A doua este în cetatea veche.

 

— Și a treia?

 

— În locul în care trei drumuri se întâlnesc.

 

Ion privi harta.

 

— Și unde este acel loc?

 

Damian arătă spre vale.

 

— La răscrucea celor trei drumuri.

 

Ion zâmbi.

 

— Asta chiar pare ușor.

 

Yusuf îl privi.

 

— Când spui că ceva pare ușor, întotdeauna se întâmplă ceva.

 

Ion oftă.

 

— Nu mai spune asta.

 

---

 

CAPITOL IX

 

Răscrucea

 

A doua zi, ajunseră la o răscruce.

 

Trei drumuri.

 

Unul spre nord.

 

Unul spre sud.

 

Unul spre munți.

 

Ion scoase harta.

 

— Și acum?

 

Yusuf arătă spre nord.

 

— Nord.

 

Ion arătă spre sud.

 

— Sud.

 

Se uitară unul la altul.

 

— Cine are dreptate? întrebă Yusuf.

 

— Eu.

 

— De ce?

 

— Pentru că am zis primul.

 

— Asta nu este logică.

 

— Este logică românească.

 

Au ales drumul din mijloc.

 

După două ore, ajunseră exact de unde plecaseră.

 

Yusuf se uită la Ion.

 

Ion se uită la Yusuf.

 

— Nu spune nimic.

 

— Nu spun.

 

— Bine.

 

— Dar ai ales tu drumul.

 

— Știu.

 

---

 

CAPITOL X

 

Cetatea părăsită

 

După ce se întoarseră la răscruce, urmară drumul corect.

 

Ajunseră la o cetate veche.

 

Zidurile erau înalte.

 

Poarta era deschisă.

 

— Asta nu-mi place, spuse Yusuf.

 

— De ce?

 

— Pentru că o cetate părăsită nu ar trebui să aibă poarta deschisă.

 

Ion se uită la poartă.

 

— Poate au uitat să o închidă.

 

— Acum o mie de ani?

 

Ion tăcu.

 

— Bun argument.

 

Intrară.

 

În centrul cetății era o capelă veche.

 

Pe altar se afla o stea de piatră.

 

Yusuf o ridică.

 

Dedesubt era cheia.

 

— Am găsit-o!

 

În acel moment, se auziră pași.

 

Ion se întoarse.

 

La intrare se aflau trei oameni.

 

Era o ceată de tâlhari.

 

Conducătorul lor strigă:

 

— Dați-ne harta!

 

Ion șopti:

 

— Yusuf.

 

— Da?

 

— Am o idee.

 

— Care?

 

— Fugim.

 

— Este cea mai bună idee pe care ai avut-o azi.

 

---

 

CAPITOL XI

 

Urmărirea

 

Cei doi alergară spre cai.

 

Tâlharii îi urmăreau.

 

Ion urcă pe cal.

 

Yusuf urcă și el.

 

— Pleacă!

 

Caii porniră.

 

Drumul cobora printre stânci.

 

— Mai repede! strigă Yusuf.

 

— Încerc!

 

— De ce mergi atât de încet?

 

— Pentru că al meu este cal creștin!

 

— Ce înseamnă asta?

 

— Merge numai dacă are voie!

 

Yusuf începu să râdă.

 

Tâlharii se apropiau.

 

Ion observă un pod vechi.

 

— Yusuf!

 

— Ce?

 

— Podul!

 

— Trebuie să trecem!

 

Trecură.

 

Când ajunseră pe partea cealaltă, podul se rupse.

 

Tâlharii se opriră.

 

Ion răsuflă ușurat.

 

— Slavă lui Dumnezeu!

 

Yusuf zâmbi.

 

— Am scăpat.

 

Ion scoase harta.

 

— Și avem cheia.

 

— Atunci să mergem.

 

---

 

CAPITOL XII

 

Ultima cheie

 

Se întoarseră la mănăstirea din munți.

 

Călugărul Damian îi aștepta.

 

— Ați găsit cheia?

 

Yusuf o ridică.

 

— Da.

 

— Atunci mai aveți nevoie de ultima.

 

Ion întrebă:

 

— Unde este?

 

Damian zâmbi.

 

— La mănăstirea voastră.

 

Ion făcu ochii mari.

 

— Adică am călătorit până aici și trebuie să ne întoarcem?

 

— Da.

 

Ion se așeză pe o piatră.

 

— Eu cred că această aventură are ceva personal cu mine.

 

Yusuf râse.

 

---

 

CAPITOL XIII

 

Întoarcerea la Sfântul Nicolae

 

Când se întoarseră la mănăstire, părintele Teofan îi aștepta.

 

— V-ați întors.

 

— Da, părinte.

 

— Ați găsit cheia?

 

Ion se uită la el.

 

— Părinte...

 

— Da?

 

— Dumneavoastră știați unde este?

 

Părintele zâmbi.

 

— Da.

 

Ion rămase fără cuvinte.

 

Yusuf râse.

 

— Cred că este prima dată când Ion nu știe ce să spună.

 

— Părinte!

 

Călugărul scoase o mică cheie de sub haina sa.

 

— A treia cheie.

 

Ion aproape că se prăbuși.

 

— Noi am trecut prin păduri, furtuni, cetăți și tâlhari!

 

— Știu.

 

— Și cheia era aici?!

 

— Da.

 

Ion se uită spre cer.

 

— Doamne, dă-mi răbdare.

 

Yusuf îl bătu pe umăr.

 

— Măcar am avut aventură.

 

Ion zâmbi.

 

— Asta este adevărat.

 

---

 

CAPITOL XIV

 

Camera ascunsă

 

Cei trei merseră în biserică.

 

Părintele Teofan îi conduse în spatele altarului.

 

Acolo se afla o ușă veche, ascunsă după o perdea.

 

Ion privi cele trei chei.

 

— Acum?

 

— Acum.

 

Prima cheie.

 

Clic.

 

A doua.

 

Clic.

 

A treia.

 

Clic.

 

Ușa se deschise.

 

Înăuntru era o cameră mică.

 

Pe o masă de piatră se afla o carte veche.

 

Coperta era simplă.

 

Avea o cruce.

 

Yusuf se apropie.

 

— Aceasta este cartea?

 

— Da.

 

Ion se uită în jur.

 

— Și unde este aurul?

 

Părintele îl privi.

 

— Ion...

 

— Glumeam.

 

Cartea era plină de învățături despre credință, milostenie, iertare, pace și iubirea aproapelui.

 

Yusuf citi cu atenție.

 

Ion deveni liniștit.

 

— Atâta drum pentru asta...

 

Părintele Teofan răspunse:

 

— Uneori, Dumnezeu îngăduie omului să parcurgă un drum lung pentru a găsi un adevăr simplu.

 

Ion dădu din cap.

 

— Acum înțeleg.

 

Yusuf zâmbi.

 

— Și eu.

 

---

 

CAPITOL XV

 

Ultima aventură

 

Credeau că aventura se terminase.

 

Dar în noaptea aceea, clopotul mănăstirii începu să bată singur.

 

Dang!

 

Ion se ridică din pat.

 

— Yusuf!

 

— Ce este?

 

— Clopotul!

 

— Poate bate vântul.

 

Dang!

 

— Nu bate vântul, spuse Ion.

 

Părintele Teofan intră.

 

— Ce se întâmplă?

 

Cei trei merseră spre clopotniță.

 

Acolo găsiră o ușă deschisă.

 

Înăuntru era un băiat speriat.

 

Era un copil din sat care venise să caute un miel pierdut.

 

Ion îl privi.

 

— Pentru asta am venit?

 

Băiatul spuse:

 

— Mielul meu a intrat aici.

 

Yusuf începu să râdă.

 

— Aventura continuă.

 

Ion oftă.

 

— Să găsim mielul.

 

După o oră, îl găsiră în magazia mănăstirii.

 

Ion îl scoase.

 

— Iată-l!

 

Băiatul îl luă în brațe.

 

— Mulțumesc!

 

Părintele Teofan zâmbi.

 

— Vedeți? Uneori cea mai importantă faptă nu este să găsești o carte veche, ci să ajuți un copil să-și găsească mielul.

 

Ion zâmbi.

 

— Și mie îmi place mai mult mielul decât harta.

 

Yusuf râse.

 

— Pentru că mielul nu te pune să mergi trei zile prin munți.

 

---

 

EPILOG

 

Prietenia

 

Au trecut anii.

 

Yusuf s-a întors în țara sa, dar nu a uitat niciodată mănăstirea.

 

Ion a rămas în sat.

 

Când primea vești de la Yusuf, mergea imediat la mănăstire să i le spună părintelui Teofan.

 

Într-o zi, după mulți ani, Yusuf s-a întors.

 

Ion îl aștepta la poartă.

 

— Yusuf!

 

— Ion!

 

Se îmbrățișară ca doi vechi prieteni.

 

— Ți-a fost dor de România? întrebă Ion.

 

— Da.

 

— De mănăstire?

 

— Da.

 

— De mine?

 

Yusuf zâmbi.

 

— Și de tine.

 

Ion se lumină.

 

— Dar de halva?

 

Yusuf începu să râdă.

 

— Mai ales de halva.

 

Ion scoase imediat o pungă.

 

— Știam eu!

 

Părintele Teofan îi privea de la fereastră.

 

Clopotele începură să bată.

 

Dang! Dang! Dang!

 

Yusuf privi mănăstirea.

 

— Am venit aici ca străin.

 

Ion îi răspunse:

 

— Dar ai plecat ca prieten.

 

Yusuf zâmbi.

 

— Asta este adevărata comoară.

 

Ion dădu din cap.

 

— Da.

 

Se făcu liniște.

 

Apoi Ion întrebă:

 

— Mergem să mâncăm?

 

Yusuf începu să râdă.

 

— Știam că vei întreba.

 

— După atâtea aventuri, merităm.

 

— Ce avem?

 

Ion zâmbi larg.

 

— Pâine, brânză, miere...

 

Yusuf completă:

 

— Și halva.

 

— Exact!

 

Cei doi intrară în mănăstire.

 

Clopotele continuau să răsune peste dealuri.

 

Iar povestea lor rămase în amintirea oamenilor ca povestea Românului și Arabului — doi oameni veniți din locuri diferite, care au descoperit că o prietenie adevărată poate trece peste hotare, limbi și distanțe.

 

Nu aurul fusese comoara.

 

Nu cartea.

 

Nu cheile.

 

Nu cetatea.

 

Comoara fusese prietenia.

 

Iar lumina pe care o căutaseră în toate acele locuri fusese, în cele din urmă, lumina binelui din inima omului.

 

Ion ieși pentru ultima dată în curtea mănăstirii.

 

Se uită spre cer.

 

— Slavă lui Dumnezeu!

 

Yusuf zâmbi.

 

— Amin.

 

Din clopotniță se auzi încă o dată:

 

Dang! Dang! Dang!

 

Ion ridică punga cu halva.

 

— Și slavă pentru asta!

 

Yusuf izbucni în râs.

 

Părintele Teofan își făcu semnul crucii și zâmbi.

 

Iar peste vechea mănăstire se așternu liniștea serii.

 

SFÂRȘIT

 

---

 

MORALA

 

Omul poate veni dintr-o țară îndepărtată, poate vorbi o altă limbă și poate avea alte obiceiuri, dar bunătatea, respectul, credința, iertarea și prietenia pot uni inimile.

 

Adevărata comoară nu este aurul pe care îl găsim într-o peșteră, ci binele pe care îl găsim în oameni.

 

Iar uneori, cele mai mari aventuri ale vieții nu ne duc acolo unde credeam că trebuie să ajungem, ci ne învață cine suntem și cine ne sunt adevărații prieteni.

Еще ...

Категории

Стихи про любовь Стихи про любовь Напутственные стихи Напутственные стихи Стихи о природе Стихи о природе Весенние стихи Весенние стихи Стихи посвящены матери Стихи посвящены матери Стихи для детей Стихи для детей Родительский дом Родительский дом Стихи для папы Стихи для папы Стихи про животных Стихи про животных Стихи о смерти Стихи о смерти Философские стихи Философские стихи Исповедальные стихи Исповедальные стихи Грустные стихи Грустные стихи Мотивационные стихи Мотивационные стихи Проза Проза Рождественские колядки Рождественские колядки Смешные стихи Смешные стихи Патриотические стихи Патриотические стихи Стихи 8 марта Стихи 8 марта Пасхальные стихи Пасхальные стихи Стихи на Новый год Стихи на Новый год Различные стихи Различные стихи Мысли Мысли Посвящены стихи Посвящены стихи Поздравления Поздравления Стихи о дружбе Стихи о дружбе

Стихи из этой категории

Tavanul

      De multă vreme urmăresc ce se petrece acolo sus. “De multă vreme” este ceva relativ. Ce nu este relativ? Sigur, aici, jos, nu există relativ. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că tot ce există este necesar şi nimic nu mai este necesar faţă de ceea ce există. Toate sunt acolo unde trebuie să fie. Nemişcate. Culoarea este cea corectă. Dimensiunile sunt exact calculate. Mirosul este bine ales. Lumina nu supără, întunericul nu sperie. Zgomotul nu acoperă liniştea, liniştea nu este apăsătoare. Totul este perfect. Când lucrurile sunt perfecte, viitorul este incert. Ce poate urma perfecţiunii? Iată o întrebare pe care nu ar trebui să ajungem să ne-o punem vreodată. Acolo sus, relativul îşi face de cap. Aici, perfecţiunea sperie.
   Tavanul desparte două universuri. În universul de sus cerul are obiceiul să plângă. Nu întotdeauna. În cel de jos, nu se întâmplă nimic.
- Tu unde stai?
- Eu stau. Nu exist, dar stau. Dar tu exişti?
- Eu exist, dar nu stau. O clipă, tocmai a venit un înger cu un taxi. Am un drum de făcut. Vreau să vizitez un astru. Aşa, am urcat. Ziceai că nu exişti.
- Tocmai acest lucru mă sperie. Am un telefon care nu sună şi de la care nu pot să sun. Telefonul stă. Stă mereu pe masă în faţa mea. Dacă întind mâna îl pot ridica şi chiar aş putea să formez un număr. Un număr la întâmplare. Dar vezi, dacă mişc mâna stric modelul. Modelul de perfecţiune moştenit prin naştere. De fapt, cred că nici nu m-am născut. Aici nu se naşte nimeni. Universul meu este perfect şi, din acest motiv, nu sunt posibile modificări. De niciun fel. Dacă exist, înseamnă că m-am născut înainte ca universul să atingă perfecţiunea. Dar bănuiesc că, fizic, nu exist. Dacă totuşi m-aş naşte, universul nu ar mai fi acelaşi, şi-ar pierde perfecţiunea.
- Universul tău este complicat. Nu exişti, ai telefon, nu poţi vorbi la el, dar poţi vorbi cu mine ca să-mi spui că nu exişti deşi stai lângă un telefon care stă şi el. Tocmai am ajuns deasupra astrului. Este un astru îngâmfat şi vreau să-l pedepsesc. Poţi să-mi dai un sfat? În universul tău perfect, cum arată o pedeapsă?
- În vremea când universul nu era perfect, pedeapsa era dată de mişcarea perpetuă în ciclul viaţă-moarte. Viaţa urmată de moarte. La nesfârşit. Aici, în modelul universului meu, poţi să exişti perpetuu, poţi să nu exişti perpetuu. Sunt stările normale. Naşterea urmată de moarte şi iar de naştere, într-un ciclu nesfârşit, era, pe vremuri, o pedeapsă.
   Privi spre munţi. Frumoşi, dar pustii. Privi spre apele nemărginite. Valuri, culori, plictiseală. Cerul este, şi el, nehotărât. Îşi tot schimbă accesoriile. Şi indiferent. S-a pierdut şi semnalul. Vântul se plimbă nepăsător, liniştit, şoptind vorbe de dragoste florilor. Sau poate doar le sperie. Cine să ştie? Lacrimile norilor se înfig fără milă în carnea munţilor, aruncând din trupurile golaşe, bucăţi de piatră. Tot lacrimi, lacrimile munţilor. Soarele îşi zdrobeşte razele unde se nimereşte. Doar că, în universul unde chiar relativul este relativ, nimic nu este veşnic. Razele mor, razele se nasc, doar singurătatea este permanentă. Singurătatea spiritului său nu este relativă. Este absolută. Aceeaşi. Aşa, ca într-o joacă, se aşază pe malul unui râu. Adună pământul umed şi, ascultându-şi gândul, modelă o formă. Suflă asupra ei şi o numi viaţă. Ca în universul de sub tavan. Apoi născu timpul ca să măsoare viaţa şi să aducă moartea.
   De acolo, de sus, priveşte cum viaţa şi moartea se străduiesc din răsputeri să schimbe universul lui. Să-l facă perfect. Încercă să refacă legătura. Un automat îi răspunse că reţeaua perfectă a universului de sub tavan nu mai există. Perfecţiunea şi-a făcut treaba. Nesusţinut, tavanul  se prăbuşi.
   Deasupra universului său, Dumnezeu construi un alt tavan. Şi un alt univers. De rezervă. Iar el coborî pe pământ. Lângă un telefon. Fără să se fi născut.

Еще ...

Drepturile tuturor Creștinilor (601)

Articolul 601 — Dreptul la viață

(1) Viața omului are o valoare fundamentală.

(2) Fiecare persoană trebuie tratată cu demnitate și respect.

(3) Nimeni nu trebuie să fie ucis în mod ilegal.

Articolul 602 — Respectarea demnității umane

(1) Fiecare om are demnitate indiferent de credință, origine, avere, statut sau opinii.

(2) Demnitatea persoanei trebuie respectată în familie, Biserică, școală, muncă și societate.

(3) Umilirea și degradarea intenționată a unei persoane sunt incompatibile cu principiile prezentei Constituții.

Articolul 603 — Interzicerea omorului

(1) Porunca „Să nu ucizi” constituie un principiu moral fundamental al acestei Constituții.

(2) Nimeni nu are dreptul să ia viața unei persoane prin răzbunare, ură sau interes personal.

(3) Viața trebuie protejată prin mijloace pașnice și legale.

Articolul 604 — Interzicerea violenței

(1) Violența fizică împotriva unei persoane este condamnată.

(2) Creștinul nu trebuie să își rezolve conflictele prin lovire, agresare sau răzbunare.

(3) Conflictele trebuie soluționate prin dialog și mijloace legale.

Articolul 605 — Violența domestică

(1) Bătaia, amenințarea, intimidarea și abuzul în familie sunt condamnate.

(2) Soțul nu are dreptul să își lovească soția, iar soția nu are dreptul să își lovească soțul.

(3) Copiii, părinții și celelalte persoane din familie trebuie protejate împotriva abuzului.

Articolul 606 — Interzicerea torturii

(1) Tortura este incompatibilă cu demnitatea umană.

(2) Nicio persoană nu trebuie supusă torturii sau tratamentelor degradante.

(3) Credința religioasă nu poate fi invocată pentru justificarea torturii.

Articolul 607 — Interzicerea cruzimii

(1) Cruzimea intenționată față de oameni este condamnată.

(2) Creștinul este chemat să manifeste milă și compasiune.

(3) Suferința unei persoane nu trebuie folosită ca spectacol sau instrument de răzbunare.

Articolul 608 — Interzicerea răzbunării

(1) Creștinul nu trebuie să își facă singur dreptate prin violență.

(2) Nedreptatea trebuie sesizată autorităților competente.

(3) Răzbunarea nu reprezintă dreptate.

Articolul 609 — Ura

(1) Ura față de o persoană nu trebuie transformată în violență.

(2) Creștinul este chemat să combată ura prin adevăr, rugăciune, răbdare și responsabilitate.

(3) Iertarea este încurajată, fără a elimina dreptul victimei la protecție și dreptate.

Articolul 610 — Mânia

(1) Mânia trebuie controlată.

(2) Furia nu justifică lovirea, amenințarea sau uciderea unei persoane.

(3) În timpul unui conflict, retragerea și calmarea situației sunt preferabile violenței.

Articolul 611 — Amenințările

(1) Nimeni nu trebuie amenințat cu moartea, bătaia sau distrugerea bunurilor.

(2) Amenințările grave trebuie tratate cu seriozitate.

(3) Persoana amenințată are dreptul să solicite protecție.

Articolul 612 — Protecția persoanei vulnerabile

(1) Copiii, vârstnicii și persoanele aflate în situații de vulnerabilitate trebuie protejate.

(2) Vulnerabilitatea nu poate fi exploatată.

(3) Comunitatea creștină trebuie să ofere sprijin celor aflați în nevoie.

Articolul 613 — Interzicerea sclaviei

(1) Nicio persoană nu trebuie tratată ca proprietatea altei persoane.

(2) Libertatea și demnitatea umană trebuie respectate.

(3) Exploatarea unei persoane prin constrângere este condamnată.

Articolul 614 — Interzicerea traficului de persoane

(1) Traficul de persoane este incompatibil cu demnitatea umană.

(2) Exploatarea persoanelor vulnerabile trebuie combătută.

(3) Comunitățile creștine sunt încurajate să sprijine victimele.

Articolul 615 — Exploatarea sexuală

(1) Exploatarea sexuală a unei persoane este condamnată.

(2) Nicio persoană nu trebuie constrânsă să participe la acte sexuale împotriva voinței sale.

(3) Minorii trebuie protejați în mod special împotriva exploatării sexuale.

Articolul 616 — Prostituția și exploatarea

(1) Prezenta Constituție condamnă exploatarea, constrângerea și traficul sexual.

(2) Persoana vulnerabilă nu trebuie tratată cu ură sau dispreț.

(3) Comunitățile creștine sunt chemate să ofere sprijin persoanelor care doresc să iasă din situații de exploatare.

Articolul 617 — Respectarea persoanei

(1) Fiecare om trebuie tratat ca persoană, nu ca obiect.

(2) Nicio persoană nu poate fi redusă la statutul său social, economic sau religios.

(3) Respectul aproapelui reprezintă o obligație morală fundamentală.

Articolul 618 — Protecția victimei

(1) Victima unei agresiuni trebuie tratată cu respect.

(2) Comunitatea trebuie să evite învinovățirea victimei.

(3) Victima trebuie încurajată să solicite ajutorul corespunzător.

Articolul 619 — Protecția martorilor

(1) Persoanele care semnalează abuzuri trebuie tratate cu responsabilitate.

(2) Intimidarea martorilor este incompatibilă cu principiile dreptății.

(3) Problemele juridice privind protecția martorilor se soluționează potrivit legii.

Articolul 620 — Dreptatea

(1) Creștinul este chemat să urmărească dreptatea.

(2) Dreptatea nu trebuie confundată cu răzbunarea.

(3) Nimeni nu trebuie condamnat pe baza unor acuzații neverificate.

Articolul 621 — Prezumția de nevinovăție

(1) O persoană acuzată de o faptă nu trebuie considerată vinovată înainte de stabilirea vinovăției potrivit legii.

(2) Comunitățile religioase trebuie să evite condamnările bazate doar pe zvonuri.

(3) Adevărul trebuie căutat cu responsabilitate.

Articolul 622 — Mărturisirea și responsabilitatea

(1) Creștinul este încurajat să își recunoască greșelile.

(2) Pocăința presupune asumarea responsabilității și dorința de îndreptare.

(3) Pocăința nu trebuie folosită pentru a ascunde sau continua abuzul.

Articolul 623 — Îndreptarea

(1) Persoana care a greșit este chemată să se îndrepte.

(2) Îndreptarea presupune schimbarea comportamentului.

(3) Atunci când există victime, repararea răului trebuie urmărită în limitele legii și posibilităților.

Articolul 624 — Iubirea și dreptatea

(1) Iubirea creștină trebuie să fie unită cu dreptatea.

(2) A iubi o persoană nu înseamnă a ascunde răul pe care îl face.

(3) Protejarea celui vulnerabil este o formă de responsabilitate față de aproapele.

Articolul 625 — Principiul sacru al vieții și demnității

(1) Viața și demnitatea fiecărei persoane trebuie respectate.

(2) Omorul, tortura, violența, răzbunarea, sclavia, exploatarea și abuzul sunt incompatibile cu principiile prezentei Constituții.

(3) Creștinul este chemat să fie făcător de pace, apărător al celui vulnerabil și slujitor al aproapelui.

Еще ...

Oceanul

Amurgul începu a-şi face simţită prezenţa, zvârlind înspre cer o infinitate de nuanţe portocalii ce se îmbinau plăcut privirii mele cu albastrul senin al cerului. Am făcut focul şi am aşezat în proţap peştele curăţat, aşteptând să se gătească. Aveam de gând să mănânc vreo două-trei fileuri de cod, asezonate cu napi copţi şi biscuiţi marinăreşti. Chiar mă gândeam să stropesc această cină şi cu câteva înghiţituri bune de vin: meritam din plin acest răsfăţ, ţinând cont de munca obositoare a zilelor trecute.

Stelele începură a licări, discret la început, apoi din ce în ce mai vizibil, iar o lună mare, rotundă şi argintie răsări din ocean, străluminându-l şi poleindu-l cu mii de alte steluțe argintii, ce făceau ca valurile să pară magice, zgomotul lor ritmic calmându-mi nervii şi relaxându-mă peste poate.

Stăteam tolănit pe spate, cu mâinile împreunate pe ceafă, cu ochii îmbătaţi de stele şi ronţăind un fir de rozmarin, mă bucuram de moment, fiind mulţumit şi împăcat cu mine însumi. La un moment dat, ca la un semnal, ţărmul oceanului prinse a fi luminat de mii de fiinţe microscopice şi fosforescente, incendiind literalmente linia ţărmului. Acum, în apa limpede a oceanului, nu se mai oglindeau doar stelele. În faţa mea se desfăşura un spectacol de lumini colosal: era ca şi cum un foc de artificii ireal avea loc nu pe cer, ci în apă, inversând percepţia normală a lucrurilor. Pesemne că era acea perioadă a anului în care fitoplanctonul, stresat de valurile blânde, sublinia cu mii de luminiţe albăstrui linia subţire a valurilor ce se topeau la ţărm.

Un ocean de stele, adormit sub un cer frânt de stele. M-am ridicat, impresionat de feeria momentului şi am început să mă plimb pe ţărmul oceanului. În urma mea, fitoplanctonul umplea cu luminile miilor de steluţe albastre urma paşilor mei, ca mai apoi oceanul să le stingă, să le anuleze. Mă simţeam ca şi cum trăiam pe viu un vis, ireal, imaterial şi totuşi palpabil, senzaţiile fiindu-mi şi mai mult copleşite de o linişte nefirească, magică. Aflasem de acest fenomen din auzite, dar nu-l văzusem niciodată, iar acum trăiam, fără urmă de îndoială, unul dintre cele mai frumoase momente avute de mine pe insulă.

Mut de uimire în faţa acestor frumuseţi naturale ale insulei, stăteam şi ascultam muzica divină a valurilor. Părea că însuşi Demiurgul dirija acest spectacol de lumini şi sunete, dar oare cu ce scop ascuns? Care era preţul pe care trebuia să-l plătesc pentru un asemenea concert? Fiindcă eram conştient — învăţasem din experienţa mea pe insulă — că întotdeauna există un preţ de plătit. Atunci, mi-a trecut prin minte că insula, întocmai ca o fiinţă vie, ca o femeie neasemuit de frumoasă, încerca să mă farmece, iar eu trebuia să-i cad pradă acestor farmece, rămânând prizonierul ei pentru totdeauna!

Sărmană făptură! Aproape că-mi era milă de ea — atâta efort în zadar! Însă nu credeam să existe suficientă frumuseţe pentru a-mi anihila pentru totdeauna dorinţa mea de libertate, de a evada de pe insulă! Într-adevăr, ceea ce vedeam întrecea orice imaginaţie. În locul meu ar fi trebuit să fie un pictor sau un poet care să descrie cu cuvinte potrivit meşteşugite, sau în culori măiestrit amestecate, ceea ce vedeam şi simţeam eu acum. Desigur că nu eram insensibil la atâta frumuseţe, dar dacă circumstanţele aflării mele pe insulă ar fi fost cu totul altele, poate că aş fi putut să apreciez cu mult mai multă dezinvoltură spectacolul deosebit care încerca din răsputeri să-mi îmbete simţurile.

Uneori, cuvintele sunt mult prea sărace spre a exprima stări sufleteşti care mi-au fost stârnite de furtunile ce mi-au măturat sufletul. Aceste furtuni, stârnite sau nu de ceea ce vedeam, simţeam sau doream, trebuiau, ca orice alte furtuni, să se sfârşească cumva. Dar întotdeauna sufletul meu a depins de finalitatea lor. Devastator, cu urmări adânci, sau liniştit, fără urme perceptibile asupra subconştientului meu.

Era clar că lumina vie a fitoplanctonului avea să rămână în memoria mea ca o amintire liniştită, calmă, frumoasă. O furtună de emoţii stârnite în sufletul meu de mult prea-plinul frumosului naturii sălbatice. O gamă de senzaţii unice, irepetabile, implacabile. Într-un final, retina ochilor mei a început să se revolte în faţa acestor frumuseţi unice. Trebuia să mă desprind cumva, să adorm, să depozitez aceste amintiri pentru mai târziu, să pot să le preţuiesc aşa cum se cuvine, ca pe un lucru scump. Dar eram eu, oare, treaz? Sau visam? Sau mă aflam zvârlit într-o visare profundă, imposibil de deosebit de realitatea însăşi? Cum puteam şti? Cine putea să-mi spună, dacă sufletul meu reverbera în faţa unei frumuseţi adevărate, reale, sau totul era o plăsmuire, un rod al imaginaţiei mele, al minţii mele obosite şi tracasate de ultimele evenimente care şi-au lăsat, în mod evident, amprentele în viaţa mea?

Răspunsul avea să mi-l dea tot oceanul. Semeţ prin însăşi imensitatea sa, tăcut, calm, roditor, înţelept, divin. Drept sfătuitor. Şi justiţiar. Mă uitam la această întindere albastră, apelând la clemenţa lui, realizând, în sfârşit, că dacă insula îmi era temniţă, atunci oceanul îmi era neîndurătorul paznic al închisorii mele. El era torţionarul frământărilor mele interioare. El era cel care zornaia lanţul pe care se aflau cheile izbăvirii şi eliberării mele. El trebuia înfrânt, dar nu oricum, căci această imensitate albastră nu era uşor de învins. Trebuia să-l păcălesc, să-l ademenesc, să-l vrăjesc, să-mi apăr cauza astfel încât el însuşi să mă elibereze din propria lui voinţă, căci lui trebuia să-i dovedesc că eram încarcerat pe nedrept în acest paradis, şi că nu trebuia să se îndoiască în niciun fel de nevinovăţia mea. Nu trebuia, sub nicio formă, să-i cedez farmecului său, ci dimpotrivă, el trebuia să mă considere în aşa fel încât eliberarea mea trebuia să devină o certitudine, un fapt de necontestat, un gest care trebuia făcut fără alte amânări sau puneri în întârziere.

 

Еще ...

Ficțiunea lui Roald Dahl în viața reală în italiană

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

 

La narrativa di Roald Dahl nella vita reale

 

Anche la storia per bambini di Roald Dahl Matilda ha un fondo di verità. Il ritratto di Matilde (con lievi deviazioni dalla Matilde rispecchiata nei suoi scritti) esiste nella vita di tutti i giorni. Quella persona faceva permutazioni, logaritmi, equazioni di non so che grado, calcoli alla 1000 senza usare la calcolatrice del telefono, leggeva dall'età di 4 anni, vedeva i propri interessi e passioni mentre la sorella maggiore le stava facendo lo smalto alle unghie, e suo fratello stava guardando una partita di calcio con non so quale squadra argentina, se suo padre la sottovalutava, aveva spalmato la fodera della giacca che indossava più spesso con un antitraspirante roll-on, lo sapeva quanto tempo sarebbe rimasto senza tutti i cereali nella sua ciotola, sapeva anche chi glieli avrebbe forniti e prima che finissero sceglieva sempre il latte della stessa azienda (perché le piaceva solo quello), poteva anche dirlo da gli sguardi quanto versare per non allagare la tovaglia, sapeva come non farsi deridere ai balli pestando il piede del suo compagno, sapeva quando avrebbe piovuto con una precisione molto migliore dell'app AccuWeather, sentiva quando veniva rifiutata o accettata da chi vi giuro, si sentiva spesso incompresa, anche se capiva sempre tutti, sapeva quali erano le ragioni e le paure di tutti, sapeva non lasciarsi inferiore, sapeva lottare per i suoi diritti , per la giustizia e la verità. Per lei contava sempre ciò che era giusto. È sempre stato una persona calma, con i piedi per terra, ma altrettanto divertente. Cantando gli sforzi di tutti, nessuno è stato lasciato offeso o ignorato.

Ha visto le intenzioni di ciascuno, ciò che anima ciascun uomo, ciò che lo rinvigorisce, ciò che lo deprime o lo stanca. Sapeva di chi fidarsi e chi l'avrebbe delusa in una situazione più complessa. Cam poteva quasi immaginare cosa aspettarsi da ciascuno, come avrebbero reagito, cosa li avrebbe spinti a collaborare o a rifiutare l'idea di cooperazione, come avrebbero parlato con ciascuno individualmente. Nessuno poteva sorprenderla con nulla, conosceva la maggior parte delle situazioni che potevano sorgere lungo la strada.

Poteva vedere la bellezza naturale delle persone, non la bellezza artificiale, che si truccavano, si mettevano il rossetto, creavano un volume vaporoso tra i capelli, o che erano in palestra a lavorare su tutti i loro gruppi di muscoli. No, niente del genere, apprezzava le persone per quello che erano, non per quello che volevano apparire. Non aveva bisogno di cosmetici inutili, la naturalezza era la cosa più vera, ecco perché era bella. Ciò che era più speciale in lei era il fatto che apprezzava le persone per quello che erano, non necessariamente per quello che offrivano o dimostravano. Tutto questo accadeva perché vedeva le persone da tutte le prospettive, assorbiva i loro sguardi, li leggeva come se stesse leggendo dei romanzi. Era ansiosa di osservare i dettagli della personalità di ogni persona, di trarre il meglio da ciascuno, proprio come un'ape raccoglie il polline dai fiori per elaborarlo e trasformarlo in miele.

Allo stesso tempo era modesta, si rendeva conto di cosa poteva fare e cosa no. Non ha mai pensato per un momento di poter fare tutto da sola. Conosceva i suoi limiti. Ha capito che ci sono situazioni in cui ha bisogno anche di consultare i suoi conoscenti per esprimere la loro opinione e agire con cognizione di causa.

Aveva una percezione molto fine e attenta delle conseguenze delle sue stesse azioni e di come queste avrebbero potuto influenzare coloro che lo circondavano.

Il personaggio del libro di Roald Dahl potrebbe trovare il suo equivalente moderno niente meno che in Cecilia.

Еще ...

Kiki-Riki

Doamne, ce mai așteptam pachetul de la mătușă-mea, atât de greu venea!, încât cercetam căsuța poștală în fiecare zi, în speranța înștiințării de la poștă: ați primit coletul... vă așteptăm la poștă între orele...

Cred că ajungeam și cu jumătate de oră înainte ca ușița ghișeului să se deschidă și o doamnă blazată cu priviri întotdeauna suspicioase, să-ți smulgă înștiințarea din mâinile tremurânde de emoție, ca mai apoi să caute îndelung "în spate", coletul mult dorit...

Îl primeam cu brațele deschise, simțindu-mă mai degrabă ca fata babei, decât ca cea a moșului, așteptând un pachet cât mai mare, și mă simțeam mereu dezamăgit dacă pachetul nu avea dimensiunile măcar pe jumătate cât le potriveam eu în imaginația mea...

Zburam literalmente cu pachetul în brațe până acasă, știind oricum că trebuia să mai așteptăm câteva ore până când veneau acasă adulții, să-l desfacem împreună și să împărțim bunătățile pe care mătușa cu siguranță ni le pregătise.

Odată desfăcut, după un inventar riguros al comorilor, urma împărțeala: cupoanele cu materiale strălucitoare greu de găsit în comerțul comunist, dar absolut necesare toaletelor feminine pentru nunți și alte zaiafeturi, pungi cu cafea arabica, cutii cu ness și cartușe cu țigări Kent și Marlboro, marfă rară destinată șpăgilor pe la doctori, și nu pentru consum propriu, pungi cu vegeta și cosmeticale nou apărute dar care nu se găseau în comerțul local, precum săpunurile și deodorantele "Fa". 

Și în sfârșit dulciuri pentru noi: pliculețe cu praf de suc de portocale și lămâi, sucuri instant ce mergeau bine cu apă minerală sau sifon, tablete de ciocolată, pachete cu gumă de mestecat ce imitau țigaretele și care conțineau ca "surprize" cărți de joc, și ei bine, celebrele alune Kiki-Riki, care erau atât de bine prăjite cu sare, încât chiar dădeau savoare filmelor western de sâmbătă seara de după "Teleenciclopedia".

Îmi amintesc nerăbdarea, o încerc și acum cu fiecare Ajun de Crăciun, sau zi de naștere, acea emoție stăpânită-n frâu, ca încântarea să fie reală, formă maximă de respect pentru cel care dăruiește. Dar îmi place și să fac cadouri. Să ghicesc cu mult înainte dorințe și să le împlinesc, astfel încât surpriza și încântarea să fie maxime, bucuria celui dăruit să fie măcar un pic, așa, și a mea...

Pentru că, da, am încercat și gustul amar al dezamăgirii, când odată intrat în adolescență, cadourile de Crăciun au devenit mai degrabă simbolice spre deloc, Sărbătorile de Iarnă se desfășurau mai degrabă sub zodia lucrului care trebuia făcut, bucuria cadourilor pălind de cele mai multe ori sub imperiul necesităților decât cel al dorințelor.

Așa că, uneori, când deschid o cutie veche sau simt miros de cafea tare, prefer mai degrabă să mă trezesc zâmbind fără să vreau, decât să simt apa searbădă a regretelor. Parcă aud iar foșnetul coletului desfăcut, glasurile amestecate, nerăbdarea noastră cumințită cu greu. Și-mi dau seama că nu pachetul în sine era bucuria, ci felul în care așteptam împreună, felul în care împărțeam și gustam totul ca pe un miracol rar.

Poate că asta a rămas în mine cel mai puternic: nu lucrurile, ci lumina aceea din ochii noștri, suspansul curat al copilăriei, fără umbră de teamă că vom greși sau că nu va fi destul.

Lumina aceea… o voi purta mereu în mine. Și uneori, când viața își pierde gustul, deschid în gând un alt pachet imaginar, venind de departe, cu alune sărate, gumă de mestecat și surprize fără preț. Iar în clipa aceea simt că timpul se dezleagă, și pentru o secundă redevin copilul care aleargă spre casă, cu brațele pline și suflet ușor.

Еще ...

Surprizele din apartamentul nou în suedeză

După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament. 

Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.  

Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă. 

Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane. 

Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme. 

Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.

Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.

 

Överraskningarna i den nya lägenheten

 

Efter att ha flyttat till den nya lägenheten, närmare bestämt tagit med sig alla sina ägodelar, började Cecilia upptäcka allt mer onaturliga saker. Han flyttade till exempel på möbler och vid ett tillfälle hörde han ett knarr i väggen. Förbryllad knackade Cecilia lite på väggen med nageln, gipset lossnade på en sekund och avslöjade ett vackert hål i väggen. Så våra hårt arbetande och engagerade byggare täcker hålen med genomskinlig tejp över vilken de applicerar kalk. Det vore minst sagt konstigt, vi borde också säga att det är arbete som bara utförs av världens ögon. Vid jordbävningar eller något, vad gör vi med väggar? De faller på hyresgästerna innan de kan fly från lägenheten.

Ta med sig dukarna till badrummet, vad mer kunde han hitta i badrummet, en dubbel Cheeseburger-macka, bortglömd där i en månad, men i nästan perfekt skick. Det går inte att äta längre, men det ser fantastiskt gott ut. Det finns även förpackningar från cordon bleu, äppelpaj från Hornbach, österrikisk skinka (godaste skinkan för byggare), Martinel-korvar, det verkar som att folk föredrar tysk kvalitet i maten de äter, det är bara en observation.

Men dessa webbplatsingenjörer är lite sömniga, eftersom de glömde sina mekaniska pennor, anteckningsböcker, jag vet inte hur många pennor runt huset. Det passar Cecilia, det kommer att tjäna henne väldigt bra att sätta betygen fyra och två, för det är allt hennes hjärta tillåter. Den som lyckas få en sjua på sina prov kan verkligen en del engelska. Men han tror inte att det skulle vara svårt, han menar att ansträngningen måste komma från båda hållen, inte bara den ena ger, den andra tar emot. Dessutom tror hon att det underlättar inlärningen väldigt bra, men hon är lite osäker på den här förmågan, hon vill övertyga sig själv genom att läsa barnproven. Det ser kallt ut, men inuti döljer sig ett varmt, känsligt, till och med barnsligt hjärta. Av för mycket lust att vara barn blir hon inte upprörd, hon skrattar till och med när hon ser bordet i vardagsrummet, samma gamla bord från morföräldrarnas lägenhet. Hur klottrad, ritad med kritor, färgpennor, akvareller hon förblev från tiden när hennes son var ca 2-3 år gammal. När han packar upp ser han sina målarböcker från tidigare år, han ser hur klumpigt, men ändå bedårande, han färgade varje karaktär, varje hus, varje detalj i bilderna, hur bra han fick färg på vägen. Han utelämnar inte heller korten med meddelanden, som han fick när han var äldre, för cirka 5 år. Det fanns meningar som han borde ha slutfört, som: "Om jag hade en blomma skulle jag ge den till henne...", Om jag skulle tacka min mamma skulle jag göra det för att..." korta texter av tacksamhet, en julklapp från en moster.

Vackra minnen, men överraskningarna i lägenheten slutar inte, fortsätter de. Parkettgolvet knarrar varje gång Cecilia trampar på det. På liknande musikaliska toner knarrar också dörrarna när du öppnar dem. Lådorna faller ur nattduksbordet, det enda nattduksbordet i deras sovrum. Vad kan vi säga om barnets rum? Alla lådor som de förvarar sina leksaker i smälls på varandra och det är dessutom obeskrivligt kallt. I alla rum är temperaturen medelmåttig, bara i sonens rum är det olidligt kallt. Fönstret hade tvåglas, men det fixades inte bra, det saknas även ett lager värmeisolering.

Cecilia larmade, vad ska hon göra med sin pojke som ändå får bihåleinflammationer och måste ta itu med sin näsa ganska ofta, för att han ser ut som hon? Han beställde en morgonrock med huva att bära hela tiden, inklusive att sova.

Taklampan ger också ett discoljus, eftersom det alltid flimrar, det är lite irriterande för att skriva, läsa eller klippa tånaglar, men som rumslampa är det bra som det är, än så länge. I framtiden kommer hon att köpa en ljuskrona med svalare ljus eftersom hon har körsbärsuniform och inte gillar hur körsbär ser ut i gult ljus. Han gillar lila, å andra, och om ljuset är blått kommer uniformen att se lila ut, vilket han skulle tycka var fascinerande, att det skulle vara en mycket mer intressant, visuellt tilltalande uniform än den han var van vid så långa år.

För att sammanfatta allt som constrictors lyckades göra fram till ögonblicket när Cecilia flyttade in i lägenheten, fanns det många överraskningar, och lera på golvet i varje rum, matrester, bortglömda föremål, men det är en beboelig lägenhet, det är tillräckligt varmt, i vissa rum fungerar tv:n, kylskåpet, internet och vi hoppas att de fortsätter att fungera, det är inte över, då det blåser i november, allt går sönder, och hyresgästerna som får det sönder får skylla p.g.a. ledningarna är gamla, att de är värmekänsliga, att de är en massa tekniska detaljer som får oss att krypa ihop, inte vettigt, komplicera våra liv, och det skulle vara viktigt att ha tillgång till allt så länge de betalar hela pris, inte hälften eller en fjärdedel. Varför ska barnet få dåliga betyg för att han inte avslutade sin studentexamen förrän två på morgonen, varför skulle han ha förstörd mat i kylskåpet, för elen är inte konstant, maten i kylen är intagen och stinker, den barnet äter det och sedan behöver det av undantag från skolan eller från meditationer som han inte kan presentera sig själv i det tillstånd han är i? Varför skulle han behöva ta igen de timmarna? Missade de det med flit? Gjorde han medvetet inte vad andra förväntade sig att han skulle göra, eller hade han ingen möjlighet? Ja, bättre berätta för oss vem som försöker döma andra som inte har gjort det. Nuförtiden, att inte ha jämlikar att inte kunna.

Det är få som verkligen kan förstå, sitta och analysera situationer. De som inte har måste ha samma chans till allt som de som har. Detta bör inte bli ett hinder. Om han vill ge antagning till biologi och hans internet misslyckas, hur kan han konsultera specialiserade avhandlingar? Föräldrar ska ta hand om barnets behov av kunskap och tillfredsställelse. Föräldrar tar hand om sig, det är inte problemet. Problemet börjar med vem som visste så väl hur man skulle ställa upp allt från början. Cecilia, om du bryr dig om ditt barns framtid, beröva honom några ursäkter (som ber om ursäkt, anklagar sig själv), förklaringar "för enkla kanske" inte smälts av någon, som han kommer att ge år och år senare. Gör honom en tjänst och flytta honom till en stad med fler möjligheter, låt honom inte fastna i situationer som han kommer att ångra någon gång.

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍
#Интересно  Autor: Alexandra-M