Категория Стихи про любовь

Ce greu se iscă zorii

Din cea mai lungă noapte,

Prin ziua cea mai scurtă

Lumina abia răzbate.

Că noapte este afară,

Aşa cum între stele

E noaptea care umple

Prăpastia dintre ele.

Iar falduri de-ntuneric

Boţesc perdeaua groasă

A nopţii, ca lumina

Cât mai târziu să iasă.

Cu toate acestea zorii,

Chiar mai devreme apar,

Că începând de astăzi

Lumina creşte iar.

Mă ducea și mă aducea de la școală,rătăceam adesea prin pădure

pe poteci cunoscute.Vorbea mult cu mine,dorind să mă pregătească

pentru următoarea lovitură care mă va încerca.În rugăciunele sale ,mai

cerea încă puțin timp.  

            Au trecut aproape șase ani și,în noua mea familie ,mă simțeam 

în siguranță.Cei care jurase cu mâna pe Biblie că vor avea grijă de mine

s-au ținut de cuvânt și au devenit părinții mei -m-au înfiat- și mi-au oferit

dragoste și îngrijire Căsuța albă și frumoasă ,ca într-o  carte ilustrată ,și-a 

găsit liniștea. Bunicul era mereu sfătos ,dornic să îmi  împărtășească  tot 

ce știa.Mă pregătea să accept ultima lui călătorie  ca pe ceva firesc.știind 

că rămân pe mâni bune.

             A plecat pe ultimul drum  tot într-o zi de primăvară,iar acum erau 

trei morminte unul lângă altul în cimitirul de pe coasta dealului lângă  pădure.

Mă opresc la fiecare vizită pentru a planta flori ,semn că nu i-am uitat.

Îmi împrospătez  memoria cu chipul celor dragi și plec ,dar nu doborâtă de du-

rere ca altădată,ci melanconică și șovăitoare.Anii au trecut ,iar uitarea nu se 

așterne doar o perdea ușoară se strecoară între cei vii și cei morți.

              În rugăciunele mele îi spun bunicului  meu că a fost nedrept când a 

fost anihilată prezența lui Dumnezeu în viața mea,dar eu cred că EL mi-a 

oferit  familia cea nouă ,care m-a primit mereu cu brațele deschise și nu a fost 

nevoie  să mă desrădăcinez  de locurile copilăriei mele.

               Nu sunt singură  pe lume!...

                        Sfârșit   

Iubitam inimioara 

Ce-o vedeam doar seara.

Iubitam îngerul drăguț 

Fiind, el cel mai călduț.

Iubitam zâmbetul avut 

Pe tine când te-am văzut.

Iubitam visul neîmplinit

Spre mine când a venit.

Iubitam, eu acel prieten

Cel mai dulce fenomen.

Iubitam calda-mbrățișare

Simțind-o cu însemnare. 

La nesfârșit încă iubesc

Și mereu mi-te-amintesc...

Clipa-n care ai plecat,

Pacificul a secat...

20.12.24

Cred că mă înțelegi,fiindcă văd acea sclipire

Din ochii mei, rânjetul ăla lung ca de copil cu-n surâs ideal.

Mă văd fericită alături de al tău braț

M-ai scos din râpa nesfârșită și m-ai adus pe câmpie

Mi se pare ireal.

Îmi alungi până și amarul fierii mele

Cu acei ochi, cu acel stil de a vorbi

Mă faci să nu mai știu ce e real

Mă pierd în jurul a mii de stele

Dar tu când mă găsești în final începi a-mi șopti:

“Nu-ți observ defectele. Nu mai vărsa lacrimi ca n-ai de ce.

Am să găsesc mereu o cale să nu te mai simți ca și cum ai sta pe ace.”

N-am mai simțit de mult acest sentiment de acceptare de sine

Ma faci să mă pot descărca în ale tale brațe

Să mă spun , să-ți spun suspinele

Și să nu mă simt ciudat după ce am terminat

De spus cuvintele de nespus…

Ființă interstelară,

arată-ți aripile, coboară printre cei muritori.

Coboară la mine.

Te veghez de pe pământ și mă gândesc

la cât de mult îți duc lipsa,

Deși nu am reușit să te ating niciodată.

Mi-ar plăcea să am o bucată

din aripile tale, să pot să zbor spre inima ta

Și să am grijă de ea.

Tu, ființă interstelară, nu ți-e dor

de ceva ce nu ai avut niciodată?

Nu ți-e dor de mine?

Dacă te-aș atinge, ai exploda

în bucăți de stele decolorate

și ai cădea în neant deasupra pământului (a mea).

Poate atunci te-aș putea avea, măcar pentru un moment.

Ființă, înger alb și melodios,

Nu ți-e urât să fii singur pentru atâta vreme?

De ce nu-mi duci lipsa?

Primavara miroase a dor nebun,

Cu ton greoi de flori de-amor,

Primavara ma striga-n glas dulce amarui

Dar ma pierd in ganduri cu ai tai fiori.

Pe alei de verde crud ma ratacesc,

Iar pasul,usor-usor, mi-l pierd,

Doar in freamat de vant te mai zaresc

Ma rascolesc, ma duc, ma prind, ma rup.

Mainile mi tresar, cuprind haotic,

Un trup ce-mi pare vis nepamantesc,

In ochi, imi danseaza flacari, tainic

Si-n piept ma strange un sentiment nefiresc.

In ochii tai se naste furtuna, 

O mare prinsa-n taramul unui vis,

Te strig, iar glasu-mi tremura intruna

In rasuflari de foc si paradis.

Suntem un dans, ploaie de lumina,

O taina prinsa-n arcuri de fior,

Iubirea ta, o raza, ce-mi alina

Un cantec, vesnic, viu, nemuritor.

TE IUBESC ATAT DE MULT,

           IUBIREA MEA IMPOSIBILA 

SI LACRIMILE-MI CAD IN VANT 

                   SI UNEI PIETRE I SE FACE MILA 

PASII MEI GREI MERG PE PAMANT 

SUFERINTA GREA DEVINE CULT.

ACUM PE DRUM SUNT SINGUR IAR 

CU INTUNERICUL DIN NOU TOVARAS 

SA TE SARUT AS VREA MACAR 

SI APOI SA FUG CA UN BANDIT IN NOAPTE,

DAR NU TE POT AVEA CI DOAR,

IN VISUL MEU CEL NEGRU DEVENIT  COSMAR 

TE VAD ZAMBIND SI ALERGAND SPRE MINE 

DAR MA TREZESC SI VAD CA TOTU-I IN ZADAR 

IUBITA MEA,FRUMOASA MEA ,

            INGERUL MEU CEL DULCE,

MAI MULT DE ATAT SUFLETUL MEU 

                        NU POATE DUCE 

ESTI TOT CE AM MAI SCUMP PE ACEST PAMANT ,

DOAR TU NU POTI A MA VEDEA PLANGAND.

NU VREAU SA-TI SPUN DE A MEA IUBIRE 

A ALTUIA ESTI  TU ACUM,ZEITO 

DAR TE IUBESC IN SUFLET CA O FLOARE 

SI LACRIMA,SI LIPSA,NEPUTINTA DOARE.

AH,DUMNEZEULE,CAT TE IUBESC FETITO.

HOTEL TRAIAN ,BRAILA-10.01.2023

                                                                                  AUTOR:CRISTIAN CIOBOTARU 

Umbre de foc
pătrund în nimic –
noi le respirăm.

Un câmp de tăcere
își răstoarnă hotarele –
totul este
fără nume.

Rădăcini de stea
împletesc orizontul –
noi suntem zborul.

Oceane de fulger
dorm în priviri –
ne naștem cerul.

Toate numele curg
spre noi.

               - continuare-

       Poate că tata nu a fost  dragostea adevărată  a mamei,poate că

nu el trebuia să fie alesul ei.Frumusețea  mamei era umbrită  de o  trIs-

tețe  ușor vualată,iar după moartea lor aș fi putut să întreb, dar pe cine

Bunicilor  li s-a rupt  firul vieții în mod  neașteptat și brutal. După moartea

mamei, ei  umblau cerniți prin casă,cu gândurile cufundate în durere și

grija pentru viitorul meu.Câte vise și câte speranțe s-au stins odată cu moa-

tea părinților mei în acel accident tragic!Tragedia a fost resimțită profund de

bunicii mei, care știau că rămân singură pe lume,fără alte rude apropiate din

partea tatălui meu.

           Dimineața ce a răsărit pentru mine părea frumoasă ,dar s-a sfârșit într-un

mare necaz.Atunci eu nu cunoșteam frământările lor și nici nu știam că contractul

cu viața se apropie de sfârșit.Bunicul ,după moartea mamei,avea sufletul sfâșiat.

Blajin și credincios ,se îndoia de existența lui Dumnezeu,întrebându-se cum a pu-

tut El să hotărască ca eu să rămân singură pe lume.aîal auzeam în fiecare seară

imlorând cerul să-l  mai țină în viață încă o vreme ,ca să mă vadă crescând.

              Tristețea învăluia acum casa noastră.....unde era râsul,privirile voioase și

lumina din ochii încrezători în destin și în viitor/? Totul era cernit în casă,în suflet, în

inimă.Chiar și venirea primăverii ,nu mai avea nici un farmecToate aceste momente

se contopesc în amintirile mele.M-am trezit într-o de după masă ,când soarele își

căuta drumul spre apus,în mijlocul unui grup de necunoscuți care se purtau ciudat

de tăcuți, comunicând doar cu ochii și prin semne.Nu știu de unde a avut bunicul

puterea să organizeze totul conform obiceiurilor tradiționale.

              Pe peluza din fața casei erau aliniate două sicrie ,descoperite cu capacile

alături.Bunica se apropie ca o umbră ,plângând cu durere ,așezând cu grijă voalul

alb pe chipul mamei,care părea că doarme.O vânătaie îi urâțea fața altădată lumi-

noasă.Părul mamei ,frumos încadra fața ca o coroană pe prrna albă cu volănașe.

Bunica ,împietrită ,își plimbă ochii de la cap la picioare,simțind că nu era așezat totul

cum trebuie R ămâne lângă sicriu ,atingându-l din când în când ,parcă voind să se asigure

că mama era încă acolo.

                 Mai târziu ,am  realizat că alături în alt sicriu  era și tata,care părea străin de tot

ce era în jur.Apoi au venit ajutoare și sicriele au fost duse în camera mare ,unde nu de mult

petrecusem  zilele de Paște ,unde mama cântase la pian și unde ciocneam ouă roșii,făcând

mare haz atunci când reușeam să-mi păstrez oul întreg,spărgândule pe celelante.

Niște vecini acopereau oglinzile, tablourile cu pănză albă ,iar la capătul celor două sicrie

se aprindeau lumânări. Pe poarta larg deschisă cineva punea o pânză beagră cu două

nume scrise  pe ea.Știam să citesc și,cu tristețe am văzut numele mamei  și al tatălui meu

pe care apoi le-am văzut scrise pe piatra de pe mormânt sub fotografiile lor..Au trecut zile

de rătăciri ,întrebări,plâns și chemări iar în a treia zi ,într-o zi de vară frumoasă  preoții

făceau slujba de înmormântare.

               În cimitirul de pe coasta pădurii se dechidea o groapă mare și neagră ,primitoare

pentru cele două sicrie.îl văd pe bunicul cu mișcări de robot ,strângând pământul reavăn și

arucândul peste cele duoă sicrie bătute în cuie.apoi cu un -adio-îndurerat aruncă un buchet

mare de flori  care se resfiră în umbra gropii. Bunica se prăbușește pe marginea gropii,iar

bumicul se repede spre ea,căzând în genunchi și tânguindu-se cu glas sugrumat.Abia acum

își manifestă durarea, pare că uitase totul.Mă durea ceva profund în inimă care a rămas mult timp

Timpul a trecut cu lacrimi ascunse și candele aprinse pe acel mormânt dublu .cu flori proaspete,

lumânări și tămâie.

                   Viața a continuat,iar bunicul ,cu toată durerea a găsit puterea să își ordoneze tre-

burile lumești.A mers la notar și a căutat soluția cea mai bună pentru viitorul meu A găsit pe

cineva  care să se ocupe de mine și după ce a predat ștafeta s-a liniștit, și s-a înseninat.

A prdat gospodări și tot ce a agonisit într - o viață să-mi asigure viitorul.

                   Ledi și Atos

Poveșteșe Atos ceva din amintirile lui de cățel :

Acum ,când au trecut atâția ani peste mine,stau

la umbra unui nuc stufos și îmi depăn amintirile,

deși nu sunt decâ un biet câine.Vă mirați ,poate

copii,dar și noi cânii gândim și avem amintirile noa-

stre. De exemplu, ămi amintesc cum cățel fiind și

tremurând ,într-o iarnă,la ușa stăpânului meu ,am

hotărât  ca în timpul verii să-mi construiesc ...o

casă . ce mare lucru! mi-am făcut eu socoteala.

Patru cărămizi,îmi sunt de ajuns!...Trei  pe margini

una sșezată drept acoperiș și casa și ... casa e gata!...

Până a venit vara am mai crescut .Era o zi călduroasă,

la fel ca și azi și eu stăteam la umbră cu limba scoasă

de un cot,mi-am amintit de hotărârea mea,referitoare

la casă.M-am uitat la mine,cât de mare am crescut și

mi-am spus în gând: ce casă?...de unde găsesc  eu

atâtea materiale care îmi sunt necesare să mi-o fac?

Patru cărămizi nu-mi ajunge nici pentru coadă!...

Și am renunțat...Acum pot spune cu mâna pe inima mea

de câine,că am ajuns la vârsta când pot să-mi depăn amin-

tirile.Ehei !...câte amintiri nu am!...Și mai bune și mai rele,

dar sunt amintirile mele și nimeni nu mi le poate lua!...

         Parcă ar fi fost mai ieri ,când eram lângă mama mea,

împreună cu cei patru frățiori ai mei.Ne era tare bine. Cât era

ziua de mare ne jârjoneam  la soare,în jurul cuștii,până ne

prindea oboseala.Pe atunci credeam că așa va fi mereu.

Într-o zi însă ,niște străini  s-au apropiat de noi și  stăpânul

ne-a luat pe rând  și ne-a srătat acestora. Ce s-a întâmplat nu

n-am prea înțeles ,dar mi-am dat că mama era foarte agitată.

Dacă nu mă înșel ,în ochii ei am văzut lacrimii...

La plecare ,oamenii aceia au luat cu ei pe trei dintre frățiorii mei.

Și uite așa am rămas am rămas singur cu mama.Nu știu dacă mă

credeți dar vă spun că, m-a înghesuit în cușcă și a acoperit  cu

trupul ei intrarea.Încerca să mă ascundă.Cât era ziua de lungă mă

ținea între labele ei mari,mă alinta și se juca cu mine.Așa cum fac

și mamele voastre ,dragi copii!

           Dar a venit și ziua nefericită,când  și mie mi-a venit rândul

să mă despart de mama.Îmi amintesc că stăpânul ma luat în bra-

țe ,m-a mângâiat cu duioșie  și mi-a spus:

-Gata băiețel, hai să-ți arăt  pe noul tău stăpân!... dar am avut noroc

.Noul meu stăpân era mare iubitor de animale. și pe mine m-a luat

drept cadou pentru fiul său ,elev fiind în clasa  întâia la școală.

M-a dus într-o cușcă mare,dormeam pe o călduroasă blană de oaie.

Când mă scotea la plimbare,îmi punea o lesă lungă ca să pot zburda

în voie și mi-a pus o zgardă strălucitoare de care eram mândru.

Mi-a pus numele de Atos cara mărturisesc că mi -a plăcut .

Era  un nume aspru,bărbătesc și ,poate de aceia  răspundeam cu

proptitudine  când mă striga ceice pe Andy îl încânta foarte multt

Vă mărturisesc că eram fericit,nici nu puteam fi altfel cu un stăpân

atât de bun și grijuliu cu nevoile mele.

Dar ,luat cu valul amintirilor ,am uitat să mă prezint dragi copii.

Sunt un câine de rasă ,un Dog  german autentic, de talie mare,

cam cât un vitel  . Î n timp crescusem atâta încât puteam  să-mi

pun labele pe umerii stăpânului meu Andy când ne jucam .

Îmi aduc aminte cu nostalgie de acele clipe fericite ,când ne

plimbam împreună pe Faleza Dunării.Trecătorii întorceau capul

și ne priveau admirație : eu mare și Andy  un copil blond  și tare

frumos prietenul meu. Ce vremuri!...

Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi

întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i

stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând  în

urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă

ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește

cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în

anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.

    Undeva la poalele unei  seculare,unde bunucul își

avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură

toare.De aici  pleacă primele amintiri,presărate cu  au

rul și argintul poveștilor fermecate pe care le  ascultam-

de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină

dulce ,învăluită în verdeață, se profilează  căsuța albă și

cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu

apa molcomă a râului, se desprinde  o alee lungă și îngus-

tă, câ să încapă șareta trasă de cei  doi bidivii cu coama stu-

foasă , de care bunicul era tare mândru.

        Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se

întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure

orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a

fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când

bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.

           Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a

întors s-a lăsat mânâiată  pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și

cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii

Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure  spe-

rând  să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am  despărțit-

pentru totdeauna.

            Nu pot uita nici  plecările  bunicului la pescuit,nu departe nu  de-

parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise

din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre

șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu

mai  pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând  păs-

trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua

părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam

acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul  își dădea drumul la traista  cu po-

vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă

Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,

ca să-mi demonstreze cum  se descurcă

            De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria  mea era și mai mare.Veneau

părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.

Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi

la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.

Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.

Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând  întreaga încăpere.

Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și

dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă

cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai

este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama

părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva.