Категория Стихи про любовь

Tu nu ești aici...
Visul acesta,
îl locuiesc numai eu...

Aleg dintre frunzele multe,
pe cele încă verzi,
și albastre...

Cerul e mut...
și plânge încet,
iubirea noastră...

Eu nu sunt aici...
Din visul acesta,
am ieșit într-un final...

În zori, umbra ta,
mă îmbracă...
Tu ești aici...

    Țara mea dragă, bogată 

De străini ești căutată 

Că vor să te cucerească 

Pe români să-i asuprească.

Că străinii din afară 

Ei trag sforile în țară 

Dă indicații precise 

Prin legile lor nescrise.

Ne spune; cât să mâncăm,

Câte ore să lucrăm, 

Cum să ne căsătorim,

Cât să trăim,cum să murim.

Că văd pe unii acuma 

Își vând țara ca și Iuda 

Pentru bani, pentru avere 

Să poată sta la putere.

Gândeascăse la nepoți 

Că-i bagă slugă la hoți 

Or muncii fără simbriei 

Și or trăi cu chiriei.

Te caută drumul călcat mai demult, 

Drumul spre mine, ce ani l-ai bătut, 

Te caută noaptea cu lumina din stele, 

Lumină din lacrimi și rugile mele. 

Te cheamă tăcerea din pragul uitării,

Și vântul ce plânge prin vremuri târzii,

Te strigă cenușa nestinsă a chemării, 

Din focul iubirii ce-a ars în pustii.

Te caută luna prin vechile alei, 

Pe unde pașii ne mergeau în tandem, 

Și umbrele noastre, odată cu ei, 

Apăreau din trecutul nostru boem. 

Te-așteaptă în mine o lume uitată,

Un templu cu porțile frânte de timp,

O inimă tristă, de dor sfâșiată,

Pe care cu alta n-am putut să o schimb. 

Revine și ploaia pe geamul fierbinte,

Cu degete reci, desenez chipul tău,

Iar sufletu-mi sapă prin vechi oseminte,

Și apari ca mireasă, și apar ca flăcău. 

Te-așteaptă acasă o gară pustie,

Cu trenuri plecate spre zări fără nume,

Un felinar ruginit mai păstrează-o făclie,

Din vremea când noi eram singuri pe lume.

De-ai ști câte nopți am strâns doar durere,

Câte stele-am îngropat pe sub pleoape,

Ai auzi cum carnea din mine te cere, 

Măcar cu un pas să-mi fii mai aproape.

Într-o seară de vară,
Pe cer luna își urzea,
Risipind stele afară,
Cortina grea de catifea...

Și-am văzut că luna plină,
Desenează întreaga lume,
Răsărindu-mi în grădină,
Într-o liniște anume...

Și te-am așteptat un ceas,
Și am tot sperat să vii,
Pustiit și fără glas,
La popas pe care-l știi...

Și-am aflat într-un târziu,
Cât de mult dorul mă doare,
Că n-am mai putut să scriu,
Cerul meu fără culoare...

Iară pana mea plângea,
Cu ecou strunit în gând,
Și eu împreună cu ea,
Am grăit fără cuvânt...

Probabil că doarme,

Sau așteaptă frumoasă

Să apar de prin vise,

Cu fățuca aia nervoasă.

Nu spun că mi-e frică de ea…

(puțin… bine, mor de frică)

Dar chiar și așa, cu tupeu

I-aș mânca fățuca aia mică, mică

Mai încruntată de fel.

În veci nu m-aș gândi să o dau,

O ador exact așa cum o am.

Zic că mi-e frică de ea nu că este violentă,

Doar că am rugat-o să nu doarmă,

Să mă aștepte ca să vorbim în scris,

Și mi-e teamă că i-am furat din ochișorii aceia superbi, în această seară…

Un vis.

Ea știe că mă mai fură somnul uneori,

(și sigur ar răspunde aici: Uneori? Mereu… cu o fățucă cu care ar vrea să mă omoare)…

Aș vrea până dimineață să aflu cum aș putea, atunci când se trezește

Să-i pun toată lumea la picioare.

La piciorușele alea două care o poartă departe, departe de mine…

Protestez…

Nu-mi convine.

O să-i prind eu toate supărările alea într-o zi,

Trebuie să-mi impun și eu cumva autoritatea…

Și după ce i le arunc, să nu le mai simtă niciodată,

Îi sărut cu nesaț buzele alea dulci de bezea.

Gândul aleargă desculț,

ridică valuri aspre de pustiu șuierând absurd,

 precum vântul ascuns dintr-o scoică.

Deșertul înghite pașii,

tălpile calcă pribeag rătăcite impar,

mimează solemn direcții absente.

Uscate, scânteile ard,

focul trădează cenușa din nori,

scutură umbre pictate diform.

Timpul curge abstract,

cheamă tăcerea în praf de amintire,

mătură orb semnând anonim.

E timpul să cad,

Să mă izbesc de trecut mușcând piatra dorului,

până când visul, privindu-mă în ochi, va fugi rușinat.

Și-atunci, eu însumi voi fi o amintire a nisipului,

uitat în clepsidra timpului tău.

I'm so lost; don't know what to do

Don't know where to go, you're so far

I'm so lost, so lost

Don't know what to do, what to do

Don't know where to go, where to go

You're so far, far away, so alone

And I know you feel the same

But don't worry, don't worry, nooo, don't worry

Really loved me

Lookin' back, 2019 graduated, would've waited

If you stated that you really loved me

From the point of growth to maturity

Understanding what it really was, yeah

To what it really was... young in love, never comprehended

But you said it, contemplated if you really meant it

Tellin' me that you love me

Three strong words that I'll never forget

Well, I thought you "really" loved me

Yeah, let's fast forward; it's 2024

Graduated college, bachelor's degree, wild to see

How I found myself when I was lost

When I was low, you'd up and go

You would never show; how would I know?

Of where to go, you were all I had

I'm not even mad, it's just sad

You taught me many things

Came in this world alone, so I gotta do it alone

No one's gonna really be by your side in the end

It's more of a fight for yourself, a self-reflection

It's who you wanna be, so search for that opportunity

So alone, I'm so lost, so alone

I'm so lost; don't know what to do

Don't know where to go

You're so far

Uh, Rewind back to the time

When the original "I'm So Lost" came out in 2020

When it was about love, thinking we could fix something that we lost

Tellin' you not to worry, no, not to worry, mmm

But within' that time we

Disconnected and we

Neglected the fact that what we had was never real

No strings were attached

Two years together was nothing but waste of time

When I could have just focused on myself

But that's what young love does

It distracts you from the things in life

Things that you wanna' pursue

It leaves you feeling blank and not knowing of what to do, aye

Mmm, it leaves you feeling blank and not knowing of what to do, mm

I'm so lost; don't know what to do

Don't know where to go

You're so far

Written by Alexander Concepcion (AC)

Când zorii se desfac din umbra lor tăcută,

Îți simt privirea caldă ca roua peste crini,

Și-n liniștea adâncă, de doruri neștiută,

Se leagănă în mine un cântec din străini.

Ești firul de lumină ce-mparte noaptea-n două,

Un drum de jar pe care merg fără să ard,

Și-n tine se adună tăceri și crini, și rouă,

Cu stropi adânci de lacrimi în care umbra-mi scald.

Când lumea-și pierde glasul în clipele amare,

Tu ești ecoul viu ce nu se stinge-n vânt,

Un început ce crește din propria-i mirare,

Și-și poartă veșnicia în fiecare gând.

Rămâi, chiar dacă timpul ne-ndeamnă să ne frângem,

Sub pașii lui de umbră ce nu se mai opresc,

Căci doar iubirea noastră ne-nvață să învingem, 

Uitarea ce ne cheamă din tot ce-i omenesc.

În cupa serii curge tot galbenul din lună,

Și felinare-n stradă sfârșesc fără lumină, 

Zăresc pe un perete cum umbra mea sugrumă, 

Înalți copaci de beznă, lipsiți de rădăcină. 

Și-n frământarea noastră se frânge brusc o rază,

Din steaua căzătoare a vechiului hotar, 

Iar tu în plină noapte, tu, soare de amiază, 

Îmi strălucești în suflet, ca focul în altar.

Trece timpul peste noi,

Și totuși, iată-ne amândoi,

Mai împliniți ca niciodată,

Căci viața ne-a adus laolaltă.

Inima mea e plină de iubire,

Căci viața mea e bună datorită ție.

O parte din mine s-a schimbat

Din ziua în care in fața mea te-ai aflat.

Iar de atunci, mereu împreună,

Căci Dumnezeu a vrut să ies eu din furtună,

Atunci când mi te-a arătat pe tine

Și a adus în viața mea mult bine.

    Nici înnaintea ta, nici după tine 

Trebuie să mergi în rând cu mine 

Să mă ți la orice pas de mână 

Să mergem toată viața împreună 

O inimă să bată deodată în amândoi 

La bucurii și la nevoi .
 
Dacă azi plâng, să-mi ștergi tu lacrima 

Iar de-ai căzut să-ți fiu alăturea.

Să poți să simți durerea ce mă apasă 

Când lucru,sau când mă așez la masă.

Iar eu să simt dacă ceva te doare 

Să -ți fiu tot timpul alinare.

Să ne înțelegem din priviri fără cuvinte 

Să avem aceeași dragoste în inimă și în minte.

Alături de copii și de nepoți să îmbătrânim 

În sănătate și iubire să trăim .

Oradea, Oradea 

Oraş fără coline.

Prin aer şi pe străzi 

Eu mă grăbeam spre tine

Cu sufletul la gură

Şi-o oarecare teamă,

Mizând pe sentimente 

Riscând să-mi fac o rană.

Ajuns în toiul nopții

Buimac, dezorientat,

Într-un mic apartament,

Am urcat şi m-am cazat.

Camera era rece,

Iar noaptea era albă,

Ştiind că va fi zi,

Şi-o voi vedea îndată.

M-am îmbrăcat frumos,

Mi-am luat pe mine-o geacă,

Am mers pe jos spre centru,

Ea m-aştepta pe-o bancă.

Văzând Piața Unirii 

Cuprinsă de mulțime,

O poartă s-a deschis

Când ea privea spre mine.

De-o frumusețe aparte,

Păr şaten şi ochii verzi,

Mă fermeca cu vorba, 

Simțeam că eu visez.

I-am dat nişte bomboane 

În semn de apreciere.

Sceptică le-a luat şi-apoi 

Am mers prin apropiere.

Pe străzile Oradei 

Ferite de lumină, 

Vorbind, noi am ajuns 

În față la medicină.

Ea asta învăța 

Cu un efort minim:

Să vindece pacienții 

Şi să disece inimi.

Pe-o bancă la țigară 

Pe malul Crişului 

Îmi povestea cu drag

De rutina cursului.

Ascultam dar şi eram

Pe ochii ei fixat.

A tras ultimul fum

Şi-apoi noi am plecat.

Am zis că o conduc

Până-n Unirii-n stație. 

Luând inima-n dinți

Am profitat de ocazie.

Am mărturisit ce simt

C-o port pe ea în suflet.

Nu mai avea cuvinte,

Nu se auzea un sunet.

Ulterior şi ea mi-a zis,

Pe un ton delicat, 

Că o relație cu ea

Nu-i de realizat.

Nu-mi venea a crede

Că este adevărat.

Oi fi eu sau distanța? 

Cel Rău ne-a dezbinat.

Ajunşi acum în stație 

Noi ne luăm bun-rămas.

S-accept şi să trec peste

E următorul pas.

Tramvaiul a sosit

Din fața mea s-o ia.

A păstrat bomboanele 

Dar şi inima mea.

Frumoasă ești ca o grădină de lalele, 

Şi ochii tăi, pe atâția ochi orbiră, 

Ești luna care doarme în patul alb de stele, 

Și muza pentru care poeții te admiră. 

Ești liniștea adâncă, a inimii bătaie,

Un spațiu-n care tăcerile se strâng,

În ochii tăi apusul devine vâlvătaie, 

Și-mprăștie carminul în macii de prin crâng. 

În tine ard miresme de primăveri virgine,

Ca într-un câmp în care pământul a-nflorit, 

Iar pașii-ți ca o ceață îi văd venind spre mine, 

Învăluindu-mi mintea și ochii din privit. 

Privirea ta nu cade, ci sapă-n adâncime,

Ca raza de lumină în lucruri neatinse,

Și-n urma ei, ce-i mic, devine înălțime,

Și ca-ntr-o vrajă cade în brațele-ți întinse. 

Dar nu te spun în vorbe, căci ele se destramă,

Ci te păstrez în minte ca foc fără hotar,

Prezența ta m-alungă și în același timp mă cheamă, 

Și nu știu să m-ascund dar nici cum să apar. 

Și dacă a mea lume s-ar prăbuși deodată,

Sub pleoapa grea a unui ultim asfințit,

Rămân cu fericirea că am văzut odată,

Pe cea mai scumpă fată, pe cea de ne privit.