Категория Философские стихи

Ți-au spus: bea,

Că beau cu toții,

Ți-au spus: ia,

Din fumul morții;

Ți-au spus: minte-i,

Că sunt boi,

Ți-au spus: vinde-i,

Ca pe oi;

Ți-au spus: fură,

Bani sau viață,

Ți-au spus: jură,

Față-n față;

Ți-au spus: taci,

Vorbim doar noi,

Ți-au spus: faci,

La alții doi;

Și-a făcut la rândul lui,

Fix la fel, ba chiar mai mult,

Dându-și suflet dracului...

Inocența oarbă ce perturbă

Un suflet gri, deloc inocent,

Adevărul îl sugrumă,

Și omul distruge persistent.

Căci lumea-i plină de judecați imorale,

Ei au uitat de simpatizare!

Pentru că lor le place gustul durerii,

Când favorită-i discuția tăcerii.

Căci percepțiile-s ca o sticla spartă

Ale cărei cioburi se-mprăștie,

Incitând spre o ceartă moartă,

Unde răspântia amurgie nu se știe.

Căci realizezi ce ai doar când s-a dus,

Iar tu, mi-ai fost doar un apus,

Căci din nou in inima-mi răsăreai,

Și ruini de amintiri pierdute.. tu recreai.

Căci sângele meu,

Într-o zi vei pleca doar așa

Deoarece ești ca o pală de vânt,

... Când mor, adie-mi lin peste mormânt.

Căci primăvara-i acum înflorită,

Gingașă și preamărită,

Dar fără tine-i goală,

În inimă-mi trezește răscoală

Căci cert e, tot ce vine prea ușor

Întotdeauna-i trecător,

... Totu-i trecător inafară de tine,

Pentru că la sol, iubirea mea te ține.

Of fii tu lună, c-oi fi eu soare,

Fii tu răceală, c-oi fi eu ardoare,

Fii tu corectă, c-oi fi eu eroare,

În viața-mi tu ești cea mai frumoasă floare.

Căci hai să facem o tocmire:

Fii tu mireasă și ți-oi fi eu mire.

Pentru mine, înghite-ți lacrimile,

O, pădure lipsită de copaci,

Și arde-ți tu toate patimile,

O, pădure lipsită de copaci.

Căci păsările ți s-au dus,

O, pădure lipsită de copaci,

Și copacii ei ți-au scurs!

O, padure lipsită de copaci.

Pentru mine,

Căci doar moarte crește acum în tine,

Alungă norii prevestitori de vreme rea,

Căci prin ei, viața nu ți se poate vedea.

-Da' cum vrei tu, iubirea mea,

S-alung eu așa ceva?

Căci ploile m-au asuprit,

Și demult m-au urgisit.

-Martoare ne sunt stelele din cer!

De departe ele te vor ghida,

Și doar un lucru îți mai cer,

Eu te rog, tu nu le abandona.

-Moarte sunt toate stelele mele

De viscole așa de grele,

Râurile vreau să mi le sec,

Iar cu ele, și eu să plec.

-O, pădure făr' de copaci,

Vanturile seci lasă-mă să ți le alin.

O, pădure fără de copaci!

Căci viețuitoare-ți vor fi într-un suspin.

-N-ai tu treabă de-ale mele,

Căci eu nu mai respir prin ele.

Aștept furtuna să mă mistuie,

Tu în schimb, să nu mă uiți.

Iar când aceasta a murit, 

Toate stelele lui de-asemenea au pierit.

Căci el avea doar una, 

Însăși ea, care-i era chiar luna.

Mă privea printre zăbrele 

Partea mea întunecată;

Să-i deschid porțile mele 

Spre căsuța -mi ferecată?..

Ori să mă lupt, confuză 

Cu prezența ei în mine,

Tremurând din buză 

Mă dezbrac de haine 

Și -n oază mlăștinoasă 

M-adancesc păn la bărbie,

Pe -o vreme sumbră și cețoasă.

Și cu veșmânt din măl și ploaie 

S-o iau la goană pe cărare 

Prin foșnet de pădure,

Unde răgete de fiare 

Mă străpung,mă -nfioară.

Umbre hâde și bizare 

Îmi taie calea, mă -nconjoară 

Și nu mai pot, mă prăbușesc 

Îngrozită, fără vlagă;

Din coșmar să mă trezesc,

Mă agăț de -o creangă 

Din răsputeri să mă ridic.

Și cu setea gurii de izvor,

Între lumini și întuneric 

Să răzbat,din nou să zbor...

Orice schimbare este ca un vânt care suflă

cu putere și sparge spiralele vieții, dar și

ferestrele, componente uzate ale clădirilor~

structuri încă elastice, care se leagănă și

se îndoaie până se crapă, in timpul cutremurelor.

Multe marionete, cu zîmbete stranii, caută

noi locuri de muncă. Această stare de lucruri

este de-a dreptul șocantă. De fapt, orice criză,

care nu se mai termină, devine o realitate ciudată.

Conform teoriei probabilităților, cineva , în lumea asta,

este exact opusul tău și poate lupta, cu o precizie

matematică, pâna la distrugere completă. Teoria

dualităţii lui zero nu este același lucru cu metoda

reducerii la absurd. Întotdeauna, aceste idei sau visuri

hipnotice pot asasina viitorul. Nici o iubire nu poate

exista într-un suflet bolnav. Este similar cu situatia

in care celulele fagocitare nu au o structură sănătoasă

pentru a asigura imunitatea; stres cronic; boli autoimune.

Cu siguranță, libertatea nu există în adevăratul sens

al cuvântului, pe acest pământ. Doar Dumnezeu ne

eliberează. Această stare de lucruri nu seamănă deloc

cu ceea ce ar fi putut deveni Geneza, dacă ar fi evoluat

în mod diferit ~ o iluzie pentru cei care cred că le este

permis să facă tot ce doar ei consideră că este corect și

îndreptățit să facă. În consecință, toate lucrurile din jur

își pierd, încet, semnificația. E probabil că vom continua

să existăm în timp ce ne învârtim în jurul soarelui.

Aceasta mișcare este esențială. Întotdeauna corpul are

nevoie de suflet pentru a trăi~ nu viceversa. Într-o lume

ideală, toate vocile pot fi auzite~ vibrație plasmatică și

atmosferă tensionată; propagare. Sunetul este un proces

mental. Cântecele sunt ca florile care plutesc pe valurile

unui râu, un râu al schimbării. Uneori, anumite râuri încep

să curgă în sens invers, învingând forța gravitației~ o

alternativă a existenței. Este , cu adevărat, absolut necesar?

Poezie de Marieta Maglas

Copacul înalt ce vede-n zare

Muntele bătrân, stabil și mare,

Își înalță mereu ramurile-n sus

Fiind acolo, ca să nu fie exclus.

Pe malul apei albastru-verzuie,

Rădăcinile Copacului reconstituie

Legătura strânsă în sânul naturii

Cu Muntele, ca bază a structurii.

Imaginează cum de pe malul apei

Dorința-i alinată de apusul clipei,

Iar Muntele măreț ce se întinde

Pe celălalt mal, și cum se destinde.

Simbioza creată între cei doi coloși,

Vor să ne arate cât sunt de fabuloși.

Copacul îi spirit prin care respirăm

Muntele simbol prin care rezistăm.

Dansez tango, ochi în ochi cu handicapul,

Iar tribunalul strigă: „TĂIAȚI-I CAPUL!”

Îmi dau foc fiorilor de stradă,

Jucând în sticluță, la margine de apă.

Bani murdari, trecuți prin labe de fier,

Și ochii țintă spre al nouălea cer,

Copii tăiați la gât de paguba prostiei,

Otrăviți de lanțul ruginit al modestiei.

Pișat pe pantaloni de vin înmagazinat,

Pe bot borât de părerea unui căcat,

Tremurând, mai aprind încă un chibrite,

Iar viața-mi spune iar: „TACI ȘI ÎNGHITE!”

Vrei să scoți un prezervativ din buzunar,

Știind că și așa ești destul de murdar,

Îți pui centura de piele pe nas

Și iarăși tragi o privire la ceas.

Când se va termina nebunia asta

Iar fricile vor spune: „Cu asta, basta!”,

Genunchii din ceară să se topească

Și durerea de suflet să te ocolească.

Tăria să nu mai fie așa de bună,

Ca o femeie udă, scăpată de furtună,

Adio, stare de ebrietate,

Adio, scopuri nerealizate.

Viața e un dar

Trăiește-o ca atare ,

Ajut-o să te urce

Nu să te coboare.

Îndeamn-o la voință

Îndeamn-o la răbdare

Și va străluci ca cea

Mai mândră floare!

Bătaia inimilor
Zguduie orizontul.
Bat cu putere ca pumnale
În ale rațiunii ziduri înfricoșătoare.

Luptă pe viață și pe moarte:
Deliciul dorinței;
Versus siropul speranțelor deșarte
Ce se scurge printre craniile capetelor sparte.

Gândul, oștean temerar,
Frate de sânge cu pornirea parșivă
De a crea o lume distopică
În care fiece idee e liberă.

Sincronism în sincretism,
Istețime-n cretinism.
Alăturări frivole de valori
Premergătoare unor inerente orori.

Asta-i bătălie de idealuri.
Ce n-au fost vreodată sfinte.
Doar cu-aghiasm'-un pic stropite
Ca să semene cu cele sfinte.

Dar, și-aghiasma apă se preface
În mâinile ce nu-s dibace.
Iar inimile din pumnale-asurzitoare,
Se înmoaie precum paiul atins de lama unei cositoare.

Gândurile unui necunoscut

Ascunse în mintea-i dibace,

Înșeală prin sentiment înăscut

De a câștiga prin orice mijloace.

Printr-un buchet de flori false

Dăruit celor ce nu-l cunosc,

Cu vorbe dulci și mieroase

Gândului său nu se potrivesc.

Natura umană mai speră, crede

Că sinceritate încă mai există.

Dar înțelegerile sunt șubrede

Și calea vieții devine mai tristă.

Cuplând sentimente și rațiune

Ar fi un vis și un ideal minunat.

Dar reacția n-are nicio opțiune

Dacă se aude ca un scheunat.

Printre bătăile grăbite ale inimii mele obosite,
Încă mai caut un rost în clipele tăcerii nesfârșite,
Un sens profund în gânduri ce se nasc din fum și dor,
Și care ard încet, dar nu se sting, ci cer mereu mai mult, ușor.

În fiecare vis mă-mbat cu o iubire ce nu a venit,
Dar care, nevăzută, parcă toarce din sufletul meu rănit.
Aș da o viață întreagă pentru o clipă de lumină,
Să simt cum arde dragostea în piept, fără să mă mai înclină.

Doar o dată să-mi dai privirea ce pătrunde în ființa mea,
Să mă dezlegi de ghețuri vechi și să mă-mbraci cu altceva:
Cu foc, cu viață, cu încrederea că nu-i zadarnic ce trăiesc,
Că dincolo de haos și durere, și eu pot fi iubit firesc.

Un rost să simt când mă trezesc în zori, cu inima pustie,
Și să respir aerul rece al tăcerii, nu cu frică, ci cu bucurie.
Să pot ierta trecutul meu, și umbrele ce m-au legat,
Să dau curaj unei bătăi de inimă ce n-a uitat.

Să-nvăț din nou să merg spre oameni, fără teamă, fără mască,
Să cred că dragostea nu doare mereu, ci poate să renască.
Că-n haosul ce pare tot, există-un sens ce s-a ascuns,
Și că în fiecare inimă frântă, încă arde-un cer de sus.