Категория Философские стихи
Muzica, ce mă leagănă
Leagănul meu veșnic este muzica,
de orice gen, din orice epocă.
Oricât ar fi șubredă și monotonă
și azi, și mâine,
eu o voi asculta cu profunzimea,
s-o văd, s-o ating, s-o simt.
Notele mlădioase, îmbinând o gamă,
înlesnesc jugul
care este înfipt de gâtul meu,
arătându-mi focul dulce, dar rece.
Șapte îngeri îmi îngână speranța
și dragostea reală și complicată
cu trâmbițe dumnezeiești,
ce mistuie vechiul și naște noul
în mine, în noi toți.
Sunt motivat să ascult și să cânt
oarecare muzică,
căci asta este menirea mea,
în această epocă șubredă și monotonă:
să aduc melodia
în urechile spiritelor pierdute
în timpul nopții,
când totul doarme.
Suflet cu aripi că ale tale
Uneori în viața asta
Întâlnești un suflet care
Poarta aripi ca și tine,
De lumina,ca
de soare,
Și o lacrimă îți cade,
Pieptul tau bate mai tare,
Clipa închide infinitul
Și privești pierdut spre zare...
Al treilea ochi
Oare ce sunt? Un om sau o creatură
care este supus într-un ritual satanic,
cu fețe sfinte și cunoscute mie,
considerându-le neprihănite,
și își descoperă trupul pentru o jertfă,
așa cum cere tradiția antică?
Cei care își ascund chipul real
trebuie să priceapă un lucru:
ochii omului nu văd nimic,
însă ochiul interior sesizează totul
ce este și ce nu este.
Știe să distingă iad de rai, rău de bine,
chiar și fulger de lumina.
Să nu uităm de ochiul al treilea,
când suntem orbi cu-ai noștri.
Când colectivul rămâne înghețat
și posomorât mai mult decât trebuie,
când nu sunt perechi care înțeleg simțurile,
al treilea ochi este alături din naștere
și este gata să țină povara cu ușurință, cu dânsul.
Să nu uităm de ochiul al treilea,
când suntem orbi cu-ai noștri.
Lumânare de ceară
Aprins-am chibritul să ard o lumânare
de ceară,
să văd dacă se va scurge,
dacă va zidi mucegaiul solid
ce are sufletul meu.
Privesc la dânsa, împietrit și fioros.
Ce va fi peste trei minute?
Nu știu.
Lumânarea arde, însă ceara nu cade,
ci își scade înălțimea.
Lichidul este observat, dar stă pe loc.
Sunt fericit.
Au trecut trei minute: tot este bine,
lumânarea se face mai mică, cât o piatră.
Și-am adormit în raiul meu, cucerit de mine.
Sunt un om bun și n-am păcate în mine.
O lacrimă s-a ivit pe sfeșnic,
lumânarea plânge.
De ce plângi?
Cine te-a rănit?
Oare nu eu?
S-au făcut mai multe lacrimi
strașnice,
mucegai,
și mă speriau tare,
încât îmi închideam ochii,
să nu-mi văd noroiul în suflet.
Ar fi bine să arunc în gunoi
și să fixez alta,
dar viața este un cerc,
precum Ouroboros:
hen kai pan.
Infern
Infern,
o groază mare,
unde lumina nu este
și întunericul domină totul.
Omul nu este om, ci vocea crudă
și strigă pentru ajutor, dar nimeni nu aude,
căci toți sunt surzi, cineva i-a furat auzul.
Chiar și glasul nu glăsuiește, așa de slabi sunt sărmani…
Sunt nedumeriți de soarta lor și întreabă: pentru ce suntem aici?
Așa de rătăciți, încât și-au ales singuri această cale - de foc, de sânge.
Ochii erau închiși, cugetarea era imposibilă, decizia era fatală și tragică pentru dânșii.
Stelele cad formând explozii cumplite ce distrug culori și mireasmă a florilor din grădină.
Ce se întâmplă acum? Unde sunt suflete dragi cu ochii adevărați, cu gândurile vii, cu viziunile realiste? Ce se întâmplă acum?
Stelele cad formând explozii cumplite ce distrug culori și mireasmă a florilor din grădină.
Ochii erau închiși, cugetarea era imposibilă, decizia era fatală și tragică pentru dânșii.
Așa de rătăciți, încât și-au ales singuri această cale - de foc, de sânge.
Încă nedumeriți de soarta lor și întreabă: pentru ce suntem aici?
Chiar și glasul nu vorbește, atât de slabi sunt sărmani…
Ei strigă pentru ajutor, dar nimeni nu aude,
căci toți sunt surzi, cineva i-a furat auzul,
omul nu este om, ci vocea crudă.
Întunericul domină totul
și lumina nu este.
O groază mare -
infern.
Senectute
Sărută gura lumii cu setea unui orb,
Ce pipăie lumina prin temple abandonate,
Căci moartea croncăne ca sunetul de corb,
Şi caută de coasă la ușile-ncuiate.
Sub frunțile ridate se sapă o fântână,
Din care cerul nopții își soarbe încet răcoarea,
Iar omul bea din sine cu setea cea bătrână,
A viermilor, ce-n groapă, i-așteaptă înmormântarea.
Prin sângele din ceasuri curg ierni neterminate,
Cu turle de cenușă și clopote de lut,
Iar anii dorm sub pleoape în cearcăne umflate,
Și-n ochii șterși se pierde tot drumul străbătut.
Pe umerii lăsați, apasă mări de sare,
Și fiecare lacrimă ascunde-un continent,
Pierdut cândva de suflet prin neguri călătoare,
Ca o corabie frântă de ultimul curent.
Ne sprijinim de umbre ca orbii de bastoane,
Crezând că-n mâna noastră mai pâlpâie-un hotar,
Dar sufletul se mută cu fața spre icoane,
Și din privirea noastră se-nalță un altar.
Sub coastele bătrâne trosnesc păduri de umbre,
Cu trunchiuri de amintiri și frunze arămii,
Iar vremea trece iute cu tălpile ei sumbre,
Cărând și trup, și suflet spre zările pustii.
Am adunat
Am adunat sub tâmple amurguri de cenușă,
Și clipe neîncepute, și drumuri fără nume,
Purtând ca pe-o povară tăcerile din lume,
Cu inima zidită sub lanțuri de cătușă.
Voi bea cu lăcomie din zorii care cântă,
Din vântul ce dezleagă parfumuri de câmpie,
Și voi culege iarăși, din fiecare zi, o mie
De frumuseți mărunte pe care ochii le-nspăimântă.
Voi coborî în oameni cu suflet de copii,
Ca-ntr-o pădure veche de taine și izvoare,
Căci am umblat prea singur prin vremuri trecătoare,
Păzind comori de vise, ucise-n insomnii.
Dar astăzi sparg pecetea durerilor bătrâne,
Și ies din întunericul ce m-a ținut captiv,
Ca seva primăverii într-un copac tardiv,
Ce-aduce iar lumina prin mugurii de mâine.
De veghe
În fiecare zi tăcerea cade precum bruma,
Pe lucrurile care mi-au rămas,
Pe cana care a ținut-o-n mână muma,
Pe fiecare frământare a fiecărui pas.
Se strâng în colțuri umbre migratoare,
Ca niște păsări ce cuibul nu-și găsesc,
Și lasă peste toate camerele goale,
Mirosul vechi de om și lucru țărănesc.
Azi am deschis fereastra către vie,
Și m-a lovit pământul reavăn, dintr-odată,
Cu-același glas adânc, rămas din veșnicie,
Sub rădăcina vremii, adâncă și uscată.
Pe pragul casei stă lumina îngenuncheată,
Ca o bătrână care încă mai așteaptă,
Să-i treacă iar prin palme ziua de-altădată,
Cu truda de pe câmp și pâinea coaptă.
Prin lucruri doarme timpul, strâns în noduri mici,
În lemnul ros de ani, în fierul de la poartă,
Și parcă-l aud noaptea cum umblă pe aici,
Cu pași atât de blânzi, încât tăcerea pare moartă.
Iar eu rămân de veghe printre toate aceste semne,
Ca ultim păstrător al unei lumi apuse,
Și-n Cartea Vieții va fi să se consemne,
Că am trăit când mama nici nu se născuse.
Contemplare
Ascultă cum plânge noaptea-n izvoare,
Tăcutele stele coboară pe-un rând,
Iar luna roșie aprinde-n depărtare,
Un lung veșmânt pe umeri de vânt.
Hai, stai sub brazii verzi, fără de grabă,
Azi cerul pare-un clopot de cristal,
Iar gândul, dezlegat de orice treabă,
Îți va pluti pe-al zării larg portal.
Și vei simți cum timpul curge-n rădăcini,
Și urcă-n trunchiuri ca un sânge sfânt,
Cum dorm în piatră veacuri și lumini,
Și cum respiră veșnicia sub pământ.
Atunci pricepi că lumea nu-i afară,
Nici munții, nici văzduhul nesfârșit,
Ci toate se adună și măsoară,
Adâncul tău, de tine tăinuit.
Și vei vedea cum cade toamna peste vale,
Ca un amurg de aur risipit,
Și cum se strâng tăcerile domoale,
În jurul lumii care a îmbătrânit.
Iar când vei sta la margine de vreme,
Cu tâmpla albă și privirea grea,
Vei înțelege că etern rămâne,
Doar ce-ai putut din toate contempla.
Infinit albastru
Aș bea amurgul din căuș de stâncă,
Cu buze arse de-nsetări rebele,
Când luna-și frânge umbra ei adâncă,
În ochii negri-ai visurilor mele.
Să-mi crească-n piept păduri umbrite,
Cu stânci din care ies izvoare,
Iar vântul răscolindu-mi pletele-aurite,
Să-mi șuiere-n ureche un sunet de vioare.
Să dorm sub brazi când stelele coboară,
Prin ramuri ce împrăștie miresme reci,
Iar noaptea, ca o fiară solitară,
Să-mi lingă pașii risipiți, de pe poteci.
S-ascult cum curge muntele prin piatră,
Și cum pământul respiră dedesubt,
Ca și cum lumea, veche și uitată,
Mi-ar spune lucruri care nu se-aud.
Să stau tăcut când zorii rup genunea,
Și peste văi sclipește al meu astru,
Să simt cum mă străpunge-n piept minunea,
Acestui început de infinit albastru.
Noaptea
Bolta neagră a învelit Pământul
Și flacăra se stinge într-o clipă.
Eu, obosit de la munca câmpului,
Caut liniștea mea, dar nu există.
Sunt nevoit s-o caut cu prudență,
Ca să nu mă dau într-o groapă mare.
Privesc cu atenție la o sectă,
Care omoară pe-o pasăre - pace!
Ea nici nu a fost, de când eu m-am născut.
Ah! cineva a luat-o pe furiș…
Cine este hoțul? De ce a făcut?
Cu tot cu pacea, oamenii au murit.
Metafizică agasantă
I
De-a lungul timpului mă omoară
un parazit,
care strecoară în mine ca într-un nisip,
unde răspândește vipere -
bacterii -
otrăvitoare pentru mine
fără empatie,
fără părere de rău.
II
Bacterii își caută bârloguri,
dar nu le găsesc.
Nici nu trebuie, că au făcut gropi adânci
în creierul meu.
Simt cum mă sugrumă bacterii,
însă nu pot merge la doctor
să-mi scoată boala care mă ucide.
III
Iritarea absolută persistă
în vecie,
din cauza gândurilor
ce rup contactul
între mine și sufletul.
IV
Blestemați de demoni
nu vor aduce pace în casele noastre.
Or arăta subsolul nopții
unui copil
și, treptat, îl vor atrage
arătând făcliile stelelor
care nu se sting niciodată.
Dar copilul dorește încă,
și încă, și încă!
Și ce-i cu dânsul?
Mort…
V
Gândul omoară pe un om
și naște
pe un demon.
Evoluția utilă și justă
pentru mine
nu este.
Viața pe câmpul morții nu este
și nu va fi.
VI
Pentru ce sufăr? Ce-am făcut?
Copacul otrăvitor se înalță
și nu pot să-l tai,
tulpina e prea groasă,
groasă cât un munte
din Cernăuți.
VII
Sufletele moarte
plutesc pe străzile uriașe,
ținându-se de mână
ca oameni indiferenți
și orbi.
Cenușie-i poporul
și nu se schimbă defel!
VIII
O, Soarele și Luna!
Unde sunt razele voastre albe?
Ele sunt furate
de atâția ani
și nu le-ați găsit?
Dezamăgit…
Sclipirile voastre salvau sorțile
și speranțele,
dar acum nu-i nimic,
nu-i nimic aici.
IX
Văd universul - o celulă infinită
și gri -
pregătită pentru cei vii
și colorați de viață.
Nimănui nu-i trebuie floarea și apa,
doar seceta.
X
Tragedia, ce este
aici, în mine și în preajma mea,
s-a început de la nașterea
parazitului,
care a strecurat în mine ca într-un nisip,
unde a răspândit vipere -
bacterii -
otrăvitoare pentru mine și pentru tine
fără empatie,
fără părere de rău.
Здесь вы найдете философские стихи, стихи о жизни, сочиненные самодеятельными авторами, авторами с именами. Лирика сочетает в себе поэзию и философию, которые представляют сокровенные желания, абстрактные мысли, предсказания и многое другое.
Întrebări frecvente
- Deschide pagina de publicare: Publică poezii
- Completează titlul + textul și alege categoria „Философские стихи”.
- Publică poți fi logat sau anonim (utilizator fară inregistrare).
- Apasă pe la orice poezie pentru a o adăuga la favorite (ar fi bine mai intii sa te autentifici).
- Apoi le găsești rapid în contul tău (sau în secțiunea de favorite).
- ✅ Publici rapid, cu autor logat sau anonim: Publică
- 📚 Îți aduni creațiile în colecții ca o carte: Colecții
- 🎦 Poți adăuga audio/video la poezii: Audio & Video
- 🌌 Îți construiești profilul de autor în „Universul poeziilor”: Univers
- ✅ Da. Dacă ai o poezie publicată, poți folosi funcția „Transformă poezia în cântec”.
- 🎵 În câteva clipe, poezia ta poate deveni o melodie (voce + instrumental), pe care o poți asculta și distribui.
- 🔗 Vezi ghidul / noutatea aici: Transformă-ți poezia în cântec
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 ноября
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 ноября
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 ноября
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 ноября
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 ноября
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 ноября
Bine scris!🤗
Chenar real
ElenaD
9 ноября
O poezie superba despre faimosii guvernanti ai tarii noastre. Bravo. Felicitari autorului poeziei. Succes in continuare.
Nuante calde
un-pahar-de-poezie
8 ноября
Multumesc, Deea!🤗
Dincolo de tăcerea ta..
Andreas Ioan Amaftioe
8 ноября
Foarte frumoasa poezie (autorul principal sunt eu) felicitari autorui.
Nuante calde
Deea
8 ноября
A D O RRRRR