Автор Monica BP

arhetipul mielului - să ne hrănim

cu un

neinițiat!

cel ce își strigă răzbunarea pe la colțuri

de lume!

- ah! injustiție, boală

a sudului -

straniu blestem!

(copil al odihnei barbare)

galben dezrădăcinat. -

*

nisip. îmbătrânire. perpendiculară pe existență

*

zbor -

veghe a bolilor, noapte

de noapte.

poate-mi pun o pană,

două,

din pasărea speranței!

va veni vremea

când prietena mea, piatra,

va cânta poema adevărului.

voi fi eu acolo?

*

(când dumnezeul din noi dă mâna cu cel din

afara noastră, omul înfierat - îndulcit naște ființa supremă;)

*

ah, poți tu mai mult? știi tu mai mult?!

Ascultand al lot ecou..pe pamantul asta umblu mort, respirând răceala multor inimi reci in jurul meu.. Curg lacrimi pe strazile de beton.. Judecam doar după coperta.. Fără să stim cu adevarat capitolul... Fara sa stim ca o carte vie a uitat să zâmbească.. Ca un pix care odata plângea, a uitat să scrie.. Esența vieții vie..pierduta acum intr-o amintire pe foaia goala de hartie.. "Ranile cerului inca plang pe betoanele fierbinti unde furtunile vieții inca mai surad.. lasand o umbra de sperenta in urma pe pamant."

Când deschizi o carte,

ai să vezi departe

flori de turtă dulce

în vechea cetate...

Moș-Pitic se află-n treabă

când fetița îl întreabă

cum să-și facă papuci moi

din trifoi cu patru foi.

 - Ia perechea de sandale

cu felii subțiri de soare !

Apoi urcă-te în vise

unde sunt grădini deschise:

flori în stânga, flori în dreapta,

portocale cât găleata,

biscuiții cât lopata,

trași în cremă de fistic

de un cofetar-pisic.

Floarea umblă printre flori

și le scutură de nori.

Floarea este mama.

A venit și tata

cu trei biscuiți

și gogoși fierbinți.

Mai intrară-n casă

trei pisici sub masă.

Le-am dat biscuiți, eu băui doar ceai.

- Măi, copilă dragă, mare suflet ai !

Mama ce să zică –

...dă-i și la pisică.

Dădui biscuiții, i-am dat pe ascunse,

însă fiind prea mici chiar nu le-ajunse.

Întrebai deodată: ce e de mâncare ?

- Mai sunt la bucătărie trei felii de soare.

- Mamă!... Phiii, ce chest’e !

Asta e poveste !

Luna unde este ?

- E plecată la oraș

cu trei stele-n guleraș.

Au căzut La Tufănele

patru stele prichindele.

din cartea ilustrată pentru copii: Copilul și norul - 

ștefan radu mușat

Haină mai este și ploaia,

Și vântul ce strigă la noi,

Le simt în ureche bătaia,

Șuieratul și stropii greoi.

Aleargă prin aer umbrele,

Și crengi, curcubee și flori,

Melcii scot coarnele grele,

Când tunetul geme în nori.

Cad frunze grămadă tușind,

Vântul aduce tărgi ambulante,

Umile stau scorburi cerșind

Putregaiuri și resturi de plante.

În ceruri o lampă se-aprinde,

Și vântul, și ploaia dispar,

Un roșu amurg încet se întinde,

Și-n ochii iubitei, stele apar.

Îmi placi așa cum ești,

Tu preafrumoaso crede!

Căci nu te mint cu vorbe aurite,

Chiar dacă stai învăluită-n tăcere!

Iar pacea ta, ce-i așternută ca fulgii de zăpadă, pe chipul luminos ce-n liniște îl cerne,

E doar răspunsul tău!

Cum aș putea să spun,

Că tu nu ești cea care vine,

Ca mesagerul Cerului ce-i coborât pe treptele iubirii mele?

Te plac așa chiar si atunci când vocea ta lipsește,

Sau când alegi în locul vorbelor tăcerea,

Nu ești misterul viselor mele?

Și ce-i iubirea dacă nu-i doar nevorbirea!?

(9 noiembrie2023 H.S Vasilica dragostea mea)

Ne-am adunat cu toţii, venind din depãrtare,

În casa pãrinteascã a unui camarad;

Însã de-aceastã datã simţim de la intrare

Miros de lumânare şi cetinã de brad.

Se vede lume multã, se cântã şi se plânge,

Plâng jerbe, plâng coroane, buchetele de crini

Iar inima-mi se rupe, fiind fraţi, de-acelaşi sânge,

Români de-aceeaşi seamã şi spiţã de latini.

Vedem încã o datã care e sensul vieţii,

Cã nu e veşnic trupul, cã suntem muritori,

Cum vezi adesea toamna, în faptul dimineţii

Cinteza cãlãtoare şi cârdul de cocori.

Cãci chiar dintru-nceputuri, când cãpãtã putere

Când îşi fãcu intrare în neamul omenesc,

Solia morţii-i strânge în negrele-i unghere

De la Adam încoace, pe cei care trãiesc.

De mii de ani apucã cu gheara ei tenace

Şi-adunã praful lumii în sumbrul ei veşmânt,

Cã tot ce e ţãrânã, în humã se preface

Dar viaţa n-o astupã lopata de pãmânt!

Cãci viaţa, tare este! Şi moartea n-o va-nvinge!

Şi-n Ziua Judecãţii, chiar Moartea va muri,

Prin veşnica sentinţã, ce n-o poate respinge!

Ah, cât de-aproape-i este înfricoşata zi!

E, totuşi, mare jalea şi plâng şi fii şi fiice

Când moartea le desparte cãrarea celor doi!

Rãmân orfani pe drumuri, un dor, o cicatrice,

O casã pãrãsitã şi-un gol în sat la noi...