Sensul vietii

Puntea dintre inimile noastre nu poate fi distrusa de nimic 

Căci între noi e ceva mai presus de iubire,

Curgi prin sângele meu,

Îmi cunoști gândurile nerostite și îmi simți sentimentele..

Oamenii nu cred in telepatie,

Așadar,n-ar înțelege simbioza dintre noi.

Chipul tău sunt sufletul și mintea ta,

Mai presus de iubire e îmbrățișarea spiritelor.

Nu mă vor crede,tu știi..

Dar e real,e magnific.

Nu mă vor crede,nici eu n-am crezut,

Dar e real,mai real decât tot ce ochii mei pot privi..

Eu fara tine,

Pasare fara aripi,

Castel in ruine,

Fulg topit,

Dimineți fara soare,

Pași pierduți în noapte,

Bărcuța rătăcind pe mare,

Stinse șoapte,

Glas trist de clopot,

Inimă înlănțuită de dor,

Amurg însângerat,

Frânt zbor,

Val zbuciumat,

Stea fără raze,

Lacrima adâncă,

Abis,singuratică stanca,

Curmat vis...

Când în noapte se-aprind felinare,

Gândul meu zboară departe,spre tine,

M-aș transforma într-un fluture de-aș putea,

Zburând,m-aș așeza la tâmpla ta,

Să te veghez,să-ți fie bine...

Când pe cer se aprind stele 

Inima mea bate mai tare,

Vad chipul tău frumos în minte,

Lumina privirii tale,zâmbetul tău.

Iubirea mea e atât de mare 

Atât de strălucitoare,

Nici cerul n-o poate atinge,nici magnificul soare.. 

Cati cunosc oare povara iubirii supreme,

Când lacrima cade,când sufletul doare..

As vrea sa scriu cea mai frumoasa poezie de pe pământ..

Mai minunata decât cântul lirei,

Mai adâncă decât orice trăire,

Mai sublimă decât zborul rândunelelor și sentimentul din inimă,

Mai copleșitoare decât înaltul cerului,

Mai ,,albastra" decât marea,

Melancolică,privesc spre întinsul nemărginit..

De-aș putea,de-aș putea să cuprind în eternitate versul meu,

Să-l fac infinit..

Dar știu că nu voi reuși,

Și totuși,dau aripi visului meu,

Căci doar zburând spre-nalt 

Poți tinde spre ceea ce visezi a fi..

Urmez pașii lui pe cărare,

Mi-e bine,dar vad cum se-nalta frumoasele păsări în zare.

Deasupra,cu aripi uriase,zbori tu.

Îmi zâmbești și-mi întinzi perechea de aripi albastre.

Privesc fascinata.M-opresc.Un vis minunat sta in fata-mi.

Departe,mă strigă un glas.O lacrima grea cade pe aripa-albastra.

Alerg pe cărare,mi-e bine,mi-e bine,

Din ochii-mi cad stropi ca de ploaie.

Privesc spre înalt și surâd si-apoi iar urmez pașii lui 

Dar inima mea e străpunsă de tristețe,nehotărâre,visare.

O parte din ea mă urmează,

O parte e departe,păzind aripa-albastra.

Mi-e bine...,și lacrima cade,

În mine jumătăți de inimi se zbat

Mi-e bine,de sus n-o sa cad,

Și plâng,vreau sa zbor cu aripi albastre spre zare..

Cel mai trist prizonier,cel mai trist prizonier,

În lanțuri mai grele ca cele de fier,

In celula cea mai întunecată,

Cel mai trist prizonier

E omul ce a pierdut un suflet iubit.

Cel mai trist prizonier,

In întuneric,la zenit,.

Cel mai trist prizonier,

Mangaiat doar de al lui asfințit..

Cand timpu-ar fi oprit din mers,

Cand lumea ar fi stat,

Un timp nepretuit defapt,

Ne-ar fi oprit demult.

Am fi zdrobit si orele, secundele,

Macar de am fi stat.

Dar cred ca nu ne-am fi gasit,

Nici-ntr-un trecut indepartat.

Si daca Cronos accepta,

Sa avem un viitor,

Probabil ceasul s-ar oprii,

Din cant nemuritor.

Si s-ar preface-n gugustiuc.

Doar sa ne ocoleasca,

Viata ne este de prisos,

Nu pot sa-ti fiu mireasa.

Chiar daca Cronos ar fi spus:

-Luati, timpul e al vostru!

Dar ce stilou ar lacrima

Pentru un cant, al nostru.

Simboluri peste simbolismuri,

Trec peste ale noastre ape,

Ascunse parca de cuprinsuri,

Peste vise desarte.

Cand timpu-ar fi oprit din mers,

Cand lumea ar fi stat,

Oh…dor sa nu-mi fi fost.

Atat doream defapt.

Dar nu, timpul nu ne accepta.

Si sufletele ne despart,

Intr-o lume eterna.

Atat doream defapt.

Da, Cronos n-ar fi acceptat,

S-avem un viitor.

Chiar ceasul de nu s-ar opri,

Din cant fermecator.

Ar sta plapand in form de sfera,

Doar sa nu ocoleasca,

Momente vii si linistite,

Tot nu ti-as fi mireasa.

Cand timpu-ar fi oprit din mers,

Cand lumea ar fi stat,

Un timp nepretuit defapt,

Ne-ar fi oprit demult.

Doamne, la Tine, vin prin rugăciune
Și știu că Tu, ești cale, adevăr și, viață,
Pe fiul Tău iubit, Tu, l-ai trimis în lume
Omul să fie mântuit, de binele-l învăță.

Cu Duhul Sfânt, trupul, ni l-ai însuflețit
Care ne-a devenit apoi, Acoperământul,
Un scut Ceresc, de răutăți să ne ferească
Până ne înnălțăm și-om părăsi pământul.

Treime Sfântă, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh
Fă, ca inima să-mi fie, un izvor de apă vie,
Care neîncetat să curgă lin... cu bunătate
Din care eu gustând, credința să-mi învie.

De Sus, Tu, Doamne, viată ne-o veghezi
Și semne ne trimiți, ca noi să înțelegem,
Că, doar fapta și nu vorba, ne e salvarea
La judecata de Apoi, unde cu toții... mergem.

Acum, Ție Îți cer, să nu mă pedepsești
Ca-m încălcat adesea... poruncile Cerești,
Dar, sunt un om și, păcătos pe ăst' pământ
Doamne, milostiv rămâi și, fapta să-mi sporești!

Nu caut a nimănui aprobare

Îmi cunosc propriile măsuri 

Dă-mi mai degrabă o întrebare

Nu am nevoie de răspunsuri

Lasă-mă în perpetua modificare

Un farmec în necunoscut găsesc

Dă-mi mai degrabă încă o întrebare

Dă-mi șansa să mă depășesc

Prin cercetare eu mă realizez

Și îmi dezvolt capacitatea de a creea 

Da-mi o întrebare, să o analizez

Și voi vedea, ce fac cu ea

Dă-mi cât mai multe întrebări

Și puține răspunsuri

Să pot sa fiu imun la perturbări

Și să disting feluri și sensuri.

Orașul putrezește lent sub ploi de plumb,
cu străzi ce miros a fier și a sfârșit;
felinare bolnave ard fără să-l scumb,
ca niște oase galbene-ntr-un trup murit.

Clădirile, sicrie înalte, reci,
își țin ferestrele ca ochi sticloși;
prin piețe trec figuri corecte, seci,
cu pași egali, deja puțin morboși.

Pe ziduri stă tăcerea ca un mucegai,
iar aerul apasă greu pe piept;
nimic nu cade brusc, nimic nu-i vai,
doar totul stă stricat, perfect, drept.

Și eu rămân în oraș, ca o vină veche,
învățând să fiu viu fără să strig;
aici, chiar și sufletul se-mbracă-n piele seacă
și moartea trece zilnic, elegant, politehnic, frig.

Norii-și picură argintul
Udând trupul cu-infinitul
Timpului prea trecător,
Prea tăcut, nepăsător.

O secundă răsfirată
Plânge ora-ntunecată,
Adunându-se-n minute
De trecut ea se ascunde.

Se așează laolaltă
Pretinzând prezent deodată,
Dar adâncu-i conținutul
Nu-i decât necunoscutul.

Se preface că se scurge
Precum lacrima ei curge,
Dar rămâne ancorată,
De trecut stă aninată.

Nu începutul a fost primul

ci rânduiala din care începutul

a primit voie să apară.

Mai înainte de început

a fost hotarul nevăzut

dintre „a fi” și „a nu fi”,

străjuit de Duhul

care Se purta peste ape

fără să le tulbure.

Apele nu erau haos,

ci adânc nerostit,

purtând în sine

posibilitatea ascultării.

Atunci, lumina nu a izbucnit,

ci a fost chemată pe nume,

separată de întuneric

nu prin luptă,

ci prin discernământ.

Ziua și noaptea au primit măsura,

timpul - rânduiala,

iar făptura a fost așezată

în ritmul care nu obosește.

Pământul a fost chemat să rodească,

nu să se impună,

iar rodirea

nu a fost poruncă,

ci binecucântare.

Lutul a fost adunat

din marginile apelor

și a primit forma

fără a fi constrâns,

ca un vas pregătit pentru suflare.

Suflarea a intrat

nu ca vântul care desparte,

ci ca Duhul care unește.

Și omul a devenit ființă vie,

nu prin putere,

ci prin primire.