Стихи из этой категории
Voi spune pas…
Voi spune pas în seara asta,
Și-n fața casei o să m-ascund,
Să mă vâneze de la geam nevasta,
Din tălpi și până în străfund.
Să mă despoaie luna de pe cer,
Să-mi sară nasturii în stele,
Și-apoi nevestei să-i ofer,
Vânatul adormit sub piele.
Voi spune pas iar întunericul să tacă,
Căci sângele în cai s-a subțiat,
Îi dau cu prafuri să le treacă,
Și-i las să pască o vreme pe sub pat.
Liceu de George Bacovia în olandeză
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele –
Pedanti profesori
Si examene grele...
Si azi ma-nfiori
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele! –
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare –
Azi nu mai sunt eu
Si mintea ma doare...
Nimic nu mai vreau –
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare... –
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele –
In lume m-ai dat
In valtorile grele,
Atat de blazat...
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele!
Middelbare school
Middelbare school, - begraafplaats
Van mijn jeugd -
Pedante leraren
En zware examens...
En vandaag laat je me huiveren
Middelbare school, - begraafplaats
Van mijn jeugd! –
Middelbare school, - begraafplaats
Met lange gangen –
Vandaag ben ik niet meer mezelf
En mijn geest doet pijn...
Ik wil niets meer -
Middelbare school, - begraafplaats
Met lange gangen... –
Middelbare school, - begraafplaats
Van mijn jeugd -
Jij hebt mij op de wereld gezet
In de zware golven,
Zo blasé...
Middelbare school, - begraafplaats
Van mijn jeugd!
colaj//9
iaca,
planeta norocului strălucește pe
aventuriere dorințe;
luna plină, din capricorn,
îndeamnă la prudență;
iar jupiter-nestânjenit că
prietenul saturn e retrograd în pești,
străpunge beregata berbecului.
un februarie stingher
apare la porți...
liniștea ascunde în miez,
rugăciuni fierbinți;
să nu vă fie teamă de câinele negru cu ochii de foc!
a fost ucis de Sfântul Trifon.
În zadar în maghiară
Primăvara, cu sufletul vibrând,
Fericirea o așteptăm visând,
Iar în toamnă, când speranțe mor,
Ne rămâne un nor,
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce nu mai vin,
Legănând doar un vis fugar
Noaptea pururi cer senin,
Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,
Dar în cor vedem că tot a fost un vis.
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce tot dorim,
Atât nu mai vin!
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce atât dorim
Atât nu mai vin!
Hiába
Tavasszal, vibráló lélekkel,
Álmodva várjuk a boldogságot,
És ősszel, amikor a remények elhalnak,
Egy felhőnk maradt,
Mindannyian hiába várunk
Soha többé nem jön boldogság,
Csak egy röpke álom ölelésében
Éjszaka mindig tiszta az ég,
Szárnyalunk őrült vágyakozással a paradicsom után,
De a kórusban látjuk, hogy ez még mindig álom volt.
Mindannyian hiába várunk
A boldogság, ami elkerül bennünket
A lélekben pedig keservesen szitálnak
A gondolatok, amelyek megtévesztenek bennünket,
Hiába könyörögünk,
Hiába fogunk várni
Boldogságra mindig vágyunk,
Nem jövök többet!
Mindannyian hiába várunk
A boldogság, ami elkerül bennünket
A lélekben pedig keservesen szitálnak
A gondolatok, amelyek megtévesztenek bennünket,
Hiába könyörögünk,
Hiába fogunk várni
Annyira vágyunk a boldogságra
Nem jövök többet!
Gothik
M-aud strigând într-un mormânt,
Se văd şi stelele cazând,
Admir un soare apunând...
Îl văd agonizând şi sângerând...
Se-aude sufletul urlând....
Şi m-am pierdut iar
Într-un gând...
Şi lacrimi de cărbune
Văd curgând!!!
Vesel
Fii tu vesel,
Nu fi trist.
Bucură-te că trăiești,
Bucură-te că în satul natal locuiești.
Tristețea într-o parte,
Veselia e prezentă.
Când e totul bine,
Și totul se primește.
O noutate bună te înveselește,
În ochi lumina-ți strălucește.
Vesel dacă tu ești,
Cu mult mai bine trăiești.
Când ești vesel tu,
Nu vezi nicio problemă.
Din orice problemă grea găsești ieșire,
Când ești vesel cântecul îți cântă.
Și nimic rău nu mai contează,
Când ești vesel ajungi de la pământ la cer.
Ești vesel până la a șaptea cer de bucurie,
Că ai totul și ești vesel.
Și ești mulțumit lui Dumnezeu.
Că existi pe acest pământ.
Ești mulțumit de casă,
De pâinea ce o ai pe masă.
Ești fericit și vesel,
Ca nimeni nu poți fi.
Pentru că ești vesel
Și tristețea nimeni nu-ți va o dori,
Că ești vesel și nu-ți contează:
Ce oră e acum,
Unde tu te afli,
Și unde te vei afla,
Acolo unde cântă muzică.
Unde pasărea măiastră,
Îți cântă sub o streașină.
Cine este trist și supărat,
Numai nu tu,
Unde soarele-ți zâmbește,
Și unde norii nu-ți plâng.
Și doar ți-e important,
Cu cine ești cine e alături,
de tine.
Ce mândrești că ești vesel ci nu trist.
Că viața-i una și trebuie,
să o prețuiești.
În viață totul o să reușești,
Vei fi vesel la infinit.
În trecut, la prezent și în viitor.
Că totul este înainte,
Nu uita să ții minte, ale mele cuvinte.
Autor 🖤 Zamurca Alina🖤🖤
"Fii tu vesel nu fii trist."
Другие стихотворения автора
Suprareală
Sub clar de lună munții glas îmi au,
Cu naiuri din vechime ș-adiere
De aburi printre care păstoreau
Ciobani cu vârstă lungă ce nu piere,
Iar ramul, parcă preschimbat în za,
Ia-n cercuri o-ncropire cu statură
De văz de Argus car’ pe el s-ar da
Pădurii glob vigil ca armătură.
Arta mea…
Arta mea se rezumă în nimicnicie,
în nopți nedormite, în sticle goale,
șiruri de fumegânde țigarete, în suferințe reprimate,
în gemete nebănuite și cântece de requiem...
Lirica mea șade în morți, în vii supărări,
disfuncții și destine distruse...
Nu știu de unde vine această estetică de nedescris în rău,
din ce somn se scoală coșmarul creației în mine,
de unde izvorăsc febrilele stihuri cernite
precum cearcănele sub ochi șezând.
Miasme în mine se învârt,
curent horific prin mintea mea trece —
elegii pe portativ mi-au încremenit
și în veci nu par să aibă să mai plece...
Ca pasărea din aripi
Bat ca pasărea din aripi în negura nopții,
rup anii cu vioiciune lipsită de sațiu
printre crengile trosnind de vânturi târzii,
pierdut mi-e capul în stele închipuite,
fără nume,
fără soț.
Îmi pătrund bacante-n încăpere,
să mă cheme la marile desfrâuri,
la curgerile neostoite de alese deziluzii;
semne le fac, dornic tare, în semn de aprobare.
Și mă prinde una de mână,
și caută să mă potrivescă în șiruri de peltici pețitori
de drăgăstoase atingeri și calde vise
ale vălurilor albastrei mări.
Mărșăluim cu voie, cu zor
peste cadavre de naivi juveți,
de reputați intelectuali, domni versați, nătângi târgoveți,
intrând în aburindele văi necunoscute norodului.
Și degeaba ne-au conjurat copilandri, fete,
femei văduvite și babe lăcrimând
să nu trecem granița spre nicăieri,
că noi nu auzeam decât șoapte dulci de nimfete,
nu vedeam decât unduiri de coapse virgine,
decât sâni netezi și dalbi,
ochi suavi și buze fine.
Dar cum trecurăm poarta spre neștiut,
duzini de dragi trupuri ne-au apărut înainte,
și fiecare dintre noi, flăcăi de însurătoare,
merse să adoarmă în poale de fantezie.
Dar când, de drag, mă apropiam mai cu dornicie,
o izbitură îmi răsună tare,
ca de un metal scrâșnind în agonie.
Ce să fie oare?
Dintr-o spărtură în trupul navei,
șuvoaie reversări de ape nu conteneau să vie...
Pasărea din aripi ce bătea...
era, de fapt, prinsă în colivie...
Triolet vetust
Buchetul tău de roze mov,
Ce trandafirul l-a jertfit,
Cules ți-a fost din vechi ostrov,
Buchetul tău de roze mov.
Și-ți va rămâne în alcov
Ca-nsemn al timpului iubit:
Buchetul tău de roze mov,
Ce trandafirul l-a jertfit.
În van „nebunu”-ncearcă
În van „nebunu”-ncearcă să se-aleagă
C-o mulțumire ori c-un zâmbet dat
Din partea-aceluia ce-l ia în șagă
Și-l scuipă pentru că-i „alienat”.
Oriunde merge-un deget îl acuză,
Pe un’ se-așază-i ocărânt că stă;
Că are una sau că n-are scuză,
E judecat că-n felul său cântă.
Și chiar de-nsingurat pe lume este,
Măcar o rațiune caldă i-e,
Când vede cum „normalul” dă de veste
Aceeași vorbă ce îl împuie:
Pe griul fad și dens de grea rumoare
Prin el aduce-o pată de culoare.
Puntea măcelarului
Pe un planșeu încăpător,
urmând drumul scândurii urcătoare,
se adună porci numai buni de tăiat:
scurți la judecată și durdulii.
Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,
fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,
unde stă, jalnică și decolorată,
polena cândva albă a unei sirene.
Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,
pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.
Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește
apropierea orei de așezare la mese.
Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,
cel puțin nu pentru proastele dobitoace,
la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă
ca și o încropire de blege ațe.
Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,
umple tot văzduhul
și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,
pierzându-se în valurile unduitoare.
Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,
undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,
cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite
și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.
Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,
iubitor mult peste toți de haleală,
ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.
Și, pus în fața călăului său,
tinde să rânjească prostește,
intrigat ușor de valăul ce lipsește.
Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,
iar netotul animal își pierde capul,
sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,
împânzit la scurt timp de musculițe.
Și zarea e nepăsătoare,
și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,
căderea pe lemnele acum înroșite
a unui bolovan de carne:
căpățâna aiuritului decapitat,
ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,
drept idol al hrănirii necugetate.
În violetul acestui grotesc crepuscul,
când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,
din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:
„acum vom avea de mâncare”...