🎦 Natura

Eu sunt tăcerea care strigă în ramuri,

Un dor învelit în cuvinte de fum,

Un fluture prins între două oftaturi

Și-un vers care plânge sub cerul postum.

Vin dintr-un sat cu tăceri adâncite,

Cu drumuri ce poartă miros de pământ,

Dar-n inima mea cresc păduri infinite

Și mări unde sufletul cântă și-i frânt.

Scriu despre umbre, dureri și lumină,

Despre lupta ce-n mine arde mereu,

Despre lacrimi ce curg fără vină,

Despre oameni, iubire... și Dumnezeu.

Poezia mea nu e joc, e chemare,

E sângele cald pe hârtie căzut,

E rana ce, arsă, devine culoare

Și glasul meu viu, când alții-au tăcut.

În fiecare cuvânt e o parte din mine,

În fiecare video – ochiul meu mut,

Font caligrafic, naturi melancoline –

Tot ce-am simțit, în tăcere-am făcut.

Și dacă te-ntrebi cine sunt, ce visez,

Sunt "Mică poetă" ... Eu ard, și creez. 

E cald și m-am întins la umbra

copacului ce l-am sădit cândva,

Și care acum drept mulțumire,

mă protejează cu coroana sa.

O nucă în pământ am îngropat,

pe când eram copil în sat,

Și mai apoi vlăstarul l-am îngrijit

și, rădăcina cu apă i-am udat.

Ușor, ușor câte o frunza a crescut,

pe rămurelele plăpânde,

Iar peste ani la cer s-a înălțat, iar

eu având unde m-ascunde.

Ascunzătoarea era să fug de

mama, că multe ghidușii făceam,

Și doar acolo sus printre ramuri,

de mătura si furia ei scăpam.

Aminte îmi aduc cum mă chema

să merg cu vaca,

Și pentru împăcare, voie îmi dădea

 să mă plimb cu barca.

O mică urecheala tot căpătam,

când jos cu frică coboram,

Dar asta era o dojeneală, venită

de la mama pe care-o adoram.

Toate astea mi-au venit în minte,

stând pe iarba verde de acasă,

Nu mai sunt copilul cu năzbâtii și,

nici mama măturând în casă.

Vreau o vorbă nucului să-i spun,

dar nu m-aude,

E bătrân cu ramul rupt, fructele

să-i gust nu pot că-s crude.

Mă ridic când soarele se duce să-si

îmbrățișeze luna,

Iar pe stâlpii din comună, primăria

a aprins lumina.

.........................................................

Mult îmi place să mă întorc în

satul cu copilăria mea,

C-aici eu m-am născut, crescut și

am plecat să-mi caut...fericirea!

Pe-un ram de frunză dezgolit

Erau la un taifas două cinteze,

Ce se plângeau cât li-i de greu

Că nu mai au unde să hiberneze.

Se-aude că va cădea zăpadă

Care se va așterne peste tot,

Și nu vom mai găsi mâncare

Nici măcar o iarbă de troscot.

Am auzit și eu dragă surată

Că gerul va fi unul năprasnic,

Și-atunci ce oare vom mânca

Că omul a uitat să fie darnic.

Acum găsim ușor ce ciuguli

Că toamna este așa bogată,

În cuib nu vom avea provizii

Că și creanga ne va fi tăiată.

De unde știi tu acest lucru

Că nici copacul n-are să fie?

Îți spun c-am auzit o vorbă

La cei ce lucră-n primărie.

Ziceau că-i multă murdărie

De la suratele noastre ciori,

Și doar când toți copaci-i taie

Acestea vor pleca în alte zări.

Atunci, hai să ne îmbrățișăm

Și-n grabă să ne luăm zborul,

Până nu va fi mult prea târziu

Când frigul va fi adus cu norul.

Așa tăifăsuiau săracele cinteze

Și grija mare pe cioc li se citea,

Că n-au nici cuib, nici ce mânca

Și doar voia Cerului...le rămânea!

E toamnă, e foşnet, e somn...

Copacii, pe stradă, oftează;

E tuse, e plânset, e gol...

Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,

Pe drumuri fac gesturi ciudate -

Iar frunze, de veşnicul somn,

Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,

Şi-amanţii profund mă-ntristează -

Îmi vine să râd fără sens,

Şi-i frig, şi burează.

Nervos de outono

É outono, é farfalhar, é sono...

As árvores, na rua, suspiram;

Ele está tossindo, chorando, está vazio...

E está frio e há neblina.

Amantes, mais doentes, mais tristes,

Nas estradas fazem gestos estranhos -

E sai, do sono eterno,

Eles caem pesados, molhados.

Eu fico, vou e volto,

E os amantes me entristecem profundamente -

Eu sinto vontade de rir sem sentido

E está frio e há neblina.

În poiana încărcată cu flori

Soarele răsare dis în zori.

Mândru se-așează în zare

Și încălzește întreaga suflare.

Din tulpina verde și firavă

Creând o întreagă dumbravă,

Se naște din boboc o floare

Frumoasă ca ruptă din culoare.

Deschisă într-o noanță albastră

Cu ochiul îndreptat printr-o fereastră,

Spre orizont, nevoia spre a lumina

Și caută-n aer vântul spre a germina.

Un nor se-mprietenește cu Soarele

Și își descarcă tunând izvoarele,

Dăruind împreună, de milenii

Viață înmiresmată, multicoloră poienii.

Din câte se pare, atât de expresive pot fi culorile unui apus de toamnă,

Un tablou numai bun de pus în ramă,

O pictură foarte îngrijit lucrată,

Fiecare nuanță atent este redată,

Interesant este că cerul împrumută nuanțele de arămiu, cărămiziu și auriu

Ale copacilor ai căror crengi sunt încărcate de frunze, când portocalii, când vișinii, când de un roșu-stacojiu,

Nu putui să nu observ covorul ce s-a așternut,

O selecție fină de frunze de toate culorile s-a cernut,

Nuanțele nu au fost trântite la întâmplare,

Dacă vedem că fiecare frunză propria ei culoare are,

Constatăm că toate s-au îmbrăcat cum le-a plăcut,

Pentru că așa au crezut.

Fiecare este frumoasă,

Într-o vestimentație de bunăvoie aleasă.

Vântul bate frenetic,

Frunzele le plimbă practic într-un mod cinetic.

Deja se lasă și mai mult seara,

Pentru că jocul nuanțelor se reflectă pe macara,

Parcă s-au stins,

După ce ne-au oferit un peisaj de vis.

Ochii mei obosiți, privesc în jur cu o privire subțire monotonă

Eu,  în fiecare zi vreau să plec din lumea plictisitoare în care îmi mor visele plăcute

Și nu sunt gata să mă întorc     chiar și pentru cea mai sfântă icoană

Sunt propriul meu idol, care alege  fără dubii dorințele demult cerute

În capul meu, se petrece doar o nebunie completă cu balul dracilor ce nu se mai termină

Și foamea de  călătorii apare și gândurile mele nu pot fi satisfăcute

Caut doar acele lumi pline pline de libertate  și pline de spații a marilor cu apă lină

Pot să creez universuri, printr-un singur gând și să distrug orice adversitați noi apărute

Doar un pix vechi  în mâinile mele și câteva foi  rupte din vechiul meu caiet

Pot scrie orice fără cuvinte inutile, folosind doar gândul perfect și fără motive rele

Scriu despre toate visele mele, care m-au străpuns așa de tare cu la atins dragostea pe un poet

Scriu despre celelalte lumi, care mi-au captat sufletul cu glasul lor ce seamană cu glasul iubitei mele

Există o lume în care nu mai este frica și minciuni, în care nu există nicio durere unei bune fete

La urma urmei, există puterea  dragostei și puterea propriei voințe mele și a tuturor

M-am săturat de pereții aceștia care mă țin în lanțuri cu greutatea de sute de regrete

Și lumea este atât de plină de scene crude și oameni blocați în gândurile lor

La urma urmei, fiecare om  este un sclav al lumii pe care o doreste

Dar lumea care este construită în suflettul și mintea omului nu ar trebui să aștepte zorile frumoase

Suntem atât de puternici încât putem crea orice minune pentru care orice om trăiește

Și să  gustăm acest fel de mâncare extraordinar uitând de vremurile  dureroase.

Coborând, din cer de-a lungul apusului, pășând pe a soarelui raze.

Speranțele și visele, zboară bătând din frumoasele aripi, pline de luciul miilor de stele.

Coborând din ceruri, cu speranța în viața, fără vicii și iubire sfântă fără multe fraze.

Creatorii, nevinovați cu puritate în suflet,  credința sa o trasmit fără motive rele.

Creatorii destinului, vieții care deja a trecut, cu mii de ani în urmă.

O viața, ce sa terminat, atât de ușor ca o singură clipă în a soarelui apus.

Și în zguduirea, sa zbuciumata și groaznică,  ca mii de bivoli în cea mai mare turmă.

Ușor, a citit sensul vieții oricărui  om, fără multe cuvinte care  trebuiau de spus.

Visele neîmplinite, sunt ca o carte a copilăriei,  care se reflectă în clipele vieții.

Când  ne-au văzut visele noastre pe noi la răscrucea destinui, parcă nu ar fi văzut sclipirea din ochii obosiți.

Este greu, de văzut  și de auzit ,cum gândurile cu greutatea munților  cad în pragul dimineții.

Este greu, de primit,  viața unui lup singuratic ce traversează marginea universului construiut pe oasele visătorilor omoriți .

Doar curajoșii,  care au putut să se ridice din genunchi roși până la sânge își creează destinul.

Și  sufletul este calm și plin de bunăvoință,  atunci când și-au găsit  propria sa pace.

Vă rog,  să turnați în pahare  curajul, pentru oameni ca să treacă prin această tristețe atingănd seninul.

Că  atât de tare sunt pline paharele cu frică și ură încât chiar și demonul de pe umărul stâng tace.

 Trebuie, doar să înțeleagă  oamenii, că este un mare păcat tăcerea indifirentă.

De fapt, voința și efortul  fiind apa râului  care schimbă chiar și forma pietrilor cu timpul trecător.

Nu trăiiți ca mașinile  care sunt create pentru o sclavie obsedată și permanentă.

Trăiiți, suprinși de o obsesie nebună neuitând de frumusol sens al vieții devenind deja un om nemuritor.

Treziți-vă oameni buni,doar nu sunteți o turmă de berbeci care umblă în rând ascultând glasul blestemat. 

Treziți-vă oamenii, cercurile iadului deja  sunt predestinate pentru noi.

Treziți-vă, ridicați-vă, priviți în jur, lumea este foarte frumoasă chiarți are miile de minuni ce sunt de nenumărat.

Uitațivă doar în oglindă și îți vei vedea păcatul și sufletul murdărit de noroi.

Nu există o pedeapsă mai teribilă pentru cei care și-au vândur propriile vieți pentru zvonurile galbenilor aurii.

Greu e  să privim tortura conștiincioasă a celor care și-au pierdut viața primind gustul aspru de blestemare.

Trăiți visele frumoase  pentru propriile dorințe strălucitoare și străvezii.

Trăiește astfel încât să pară că în curând soarele va înceta să mai strălucească fără  a voastră chemare.

Farmecul  lumii,  se descoperă  prin prisma luminii  orașelor într-o seară liniștită.

Sute  și miile, de sclipiri din îndepărtare lumenează drumul spre  pacea mult dorită.

Întâlnirile  și despărțirile, trecerea pentru totdeauna a pragului în direcția necunoscută.

Câștigurile și dezămăgirile, deschiderea ușilor noi pentru rupereaa funiei de pe gât strânsă pe vremea cea mai posmorită.

Inhalând în fiecare zi  posomorâtă,  fumul acru și greu

Tu  crezi, cu   cea mai mare speranță în sfânta mântuire

Dar descoperindu-te, complet orb cu ochii nevăzători mereu

Primești o revelație, pentru  o viață lungă plină de nemulțumire

Îți dai seama, că îți pierzi timpul pedegeaba lângă focul  cald și pătrunzător

Înțelegi, că viața ta se schimbă teribil  cu  fiecae  pas  nou

Ar fi mai bine,  să  cazi străpuns în luptă de glasul otrăvitor

Pentru lucru ce merită să pierzi viața, pentru ceea ce merită să te pierzi lăsând veșnicul ecou

Și nu e chiar atât de greu de înțeles sensul miilor de vieți omenești

Simplu și ușor, cum ar fi să respiri într-o frumoasă dimineață

La urma urmei, multe fapte sunt posibile și pot ceda chiar și forțele cerești

Și scopul tău, e atât de aproape trebuie doar un singur pas spre cea mai frumoasă viață.

Dar timpul distruge chiar și pietrele ce au văzut nașterea universului

Și schimbă sensul cuvintelor care umpleau inima cu veșnica putere

La urma urmei, chiar obloane și lanțuri  din oțelul ce rezistau de durerea mersului

Nu pot suporta toate blestemurile auzite  din vorbele cele mai rele.

Și din nou trec prin  visurile senine
Eu traiesc întreagă viață doar pentru tine
Și vreau să simt din nou în piept caldură
Sentimentele tale mă fac să respir într-o oră a soartei dură

Din păcate, încă nu ne este dat să ne întâlnim
Deși visul meu nu este atât de departe și împrună o să hotărim
Dar totuși  se întâmpla așa  frumusețea mea vieții mele
Că nu ți-am văzut fața  pe paginile cărții în versurile mele

Nu aud ecoul vocei tale blânde
Și nu văd ochii tăi în zilele flămânde
Dar să știi că pot aștepta multe zile  la rând
La urma urmei, tu ești cea pentru care aș fi pierdut și de un suflet și de un gând

Sunt gata  să îndur și să aștept
Tu mă ajuți să uit de tristețe și să fac alegerea drept
Îmi faci inima să bată din noile puteri
La urma urmei, nu ești doar o fată ci bunătate între îngeri.