L'Inverno

ATUNCI CÂND TE PRIVESC,

TIMPUL SE OPREȘTE.

LA CÂT DE MULT EU TE IUBESC

ȘI SOARELE SE TOPEȘTE!

DE N-AI FI TU PE-ACEST PĂMÂNT,

FRUMUSETEA AR PIERII

SI VOI FACE-UN JURĂMÂNT ,

DOAR PE TINE TE VOI IUBI.

DE NU EXISTAI TU,

EU NU ȘTIAM CE-I FERICIREA ,

MI-AI ALINAT ȘI SUFLETU

MI-AI ARĂTAT ȘI CE-I IUBIREA

DAR DE CÂND EU TE IUBESC ,

AM AFLAT DE -AȘA ZIS DOR,

DE-AI ȘTI CĂ INNEBUNESC

CÂND NU EȘTI LÂNGĂ MINE ,MOR!.

Era odată

sau de doua ori mai mult,

ca intr-o poveste

proaspat scoasă din coma,

o vorba singura,

de creier văduva.

eu zic creier-poate e altceva

mai romantic...

M-am torturat cu gânduri dure,

În care m-am pierdut ca printre dune,

Fiind un trecător străin din lume,

Trecută pe lista celor bune.

Dar sub această mare plânsă,

Cu insule de nori cuprinse,

Am văzut cum fulgi de nea schițau

Piruete sub lumina slabă.

Și iată, mi-am amintit de tine,

Un zâmbet îți pălea ușor, în fine,

Pe buze roșii, rotunjite,

Care încă mi-au rămas întipărite.

De Sfânta Vineri ai plecat 

La Dumnezeu,iubită Mamă,

Și-n suflet de copil tu ai lăsat 

Un gol imens,durere,teamă.

De 7 luni un dor nebun m-apasă

Privind la pozele cu noi,

Sufletul doare, văd pustiu acasă

Și lacrimile-mi curg șuvoi.

Cu amintirea ta rămasă-n gând 

Căi grele voi străbate cutezând 

Și lipsa ta povară o să-mi fie

În astă viață și pe veșnicie . 

                                          Dragoș 

Am pus virgulă unde nu trebuia

Și acum inima îmi plânge,

N-am pus punct când trebuia,

Dar te-am picat în lumea mea.

În ale mele poezi te-am scris

În timp ce privem la stele.

Voiam să-i mulțumesc nespus

O viață, însă,nu-i de ajuns.

În liniște încă suspin.

Că dorul mă apasă tare

Aș vrea să ne iubim frumos

Data sau viața viitoare.

O umbră mereu dispare

Când pe cer nu este Soare

 Te iubesc atat de mult dar 

  Te rog eu, pune punct.

ESTI GANDUL MEU DE DIMINEATA

SI SEARA LA CULCARE

SI.I SPUN LUI DUMNEZEU MEREU 

CA TU MI.ESTI ALINARE

SIL ROG SA TE AIBA IN GRIJA LUI

SI SA TE PROTEJEZE 

PEMTRU CA SUFLET CA AL TAU

NU PREA SE MAI GASESTE

ESTI OMUL DE CARE MI.E DRAG 

SI.MI VEI FI TOATA VIATA

CEL CARE A STIUT MEREU 

SA IMI REDEA SPERANTA

CACI POT SA MERG SI MAI DEPARTE

INDIFERENT DE CUM MA DUCE VIATA.


de Mihai Cristina

Anul își numără zilele

Fără pripă și fără grandoare

Le numără cu tact și răbdare.

Pe străzi Doamna de Aur

Este încă Regină.

Din jobenul ei magic

Mai scoate câte o cergă de brumă,

Elegante frunze de platan,

Un vânticel deghizat în crivăț,

Sau ,din vreme în vreme ,o bură rece.

Deasupra jobenului,aerul cu o mibă gânditiare

Plămădește nori umezi sau mai înghețați

Ținând copiii încordați.

În așteptarea Doamnei de Gheață.

Brazii nu mai sunt albi de zăpadă

Ci îmbrăcați în lumini.

Orașul freamătă

Crăciunul este aici din nou

În aer,în case,în biserici

În zâmbetele sincere dintre doi străini.

Și astăzi sunt omul norocos

Privind pădurea de foioase,

S-aud cum frunzele foșnesc

Și cât sunt ele de frumoase!

Sunt așezat pe scaun și admir

Pe lac un cârd imens de lebede,

Cum își scufundă capul în adânc

Și scot în cioc planctonul verde

Printre copaci apar raze de soare

Ce trupul cu căldură mi-l încarcă,

Vremea o simt încă prietenoasă

Iarna-i departe, toamna nu pleacă

Scap lacul și pădurea din cătare

Și îmi arunc privirea către vale,

Aici văd Piatra, Cozla, Pietricica

Și Bistrița fără plutași, curgând agale

Îmi pun rucsacul în mare grabă

Și-n pas alert cobor pe o cărare,

Nu vreau să-mi iasă ursu-n cale

Că e obraznic și cere de mâncare

Așa am petrecut o zi de toamnă

Pe munte printre copaci cu soare,

Dar frică-mi e de omul cu toporul

Care doar vrea, să taie, să doboare!

E toamnă, e foşnet, e somn...

Copacii, pe stradă, oftează;

E tuse, e plânset, e gol...

Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,

Pe drumuri fac gesturi ciudate -

Iar frunze, de veşnicul somn,

Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,

Şi-amanţii profund mă-ntristează -

Îmi vine să râd fără sens,

Şi-i frig, şi burează.

Efterårsnerver

Det er efterår, det rasler, det er søvn...

Træerne, på gaden, sukker;

Han hoster, han græder, han er tom...

Og det er koldt, og det er tåget.

Elskere, sygere, tristere,

På vejene laver de mærkelige bevægelser -

Og forlader, fra evig søvn,

De falder tunge, våde.

Jeg bliver, og jeg går, og jeg vender tilbage,

Og elskere gør mig dybt ked af det -

Jeg får lyst til at grine meningsløst

Og det er koldt, og det er tåget.

Sunt ud că a căzut norul pe mine

Și apa m-a pătruns până la piele,

Frigul m-a prins că-s dezbrăcat

Dar nu e bai, au fost zile mai rele.

Timp n-am avut să mă ascund

Și m-am trezit cu ceru-ntunecat,

Nimic nu anunța că vine vântul

Și că din adiere, va deveni turbat.

Furtuna m-a găsit pe bicicletă

Pe un traseu ce urcă-n munte,

Cu ochiul atent la frumusețea

Pădurii și lacului din amonte.

În stânga mă însoțesc copacii

Iar la dreapta Bâtca Doamnei,

Vai cât este de frumos pe-aici

Pedalez pân'la venirea toamnei.

Cer ajutorul unui stejar bătrân

Să mă primească sub corola sa,

Până când cerul se va însenina

Iar raza soarelui, mă va usca.

Pornesc alert din nou la drum

Însă acum cu sens spre casă,

Am flămânzit și-abia aștept

Să mânc ceva gustos la masă.

..................................

Așa se-ntâmplă des la munte

Să plouă și-apoi vreme bună,

La fel cum este viața noastră

De la născare pân' să apună!

Cuptor de plumb, și zăpușeală...

Prin tîrgul gol, cad flori de scrum;

O suferință lungă, ca de boală,

Se-ntinde neagră peste drum.

În somn de plumb dorm mase grele,

Mizeria domnește-n mahalale;

Pe cer, uscate, ard mândre stele,

Și-n parcul ars e-atîta jale...

Iubita-mi cîntă un marș funebru

La un pian ce geme, spart...

Iar aerul e-un abur negru,

De tot ce-i viu și s-a uscat.

O, vară... galbenă topire,

Un cor de corbi pe-un rug încins...

Și nicio zare de iubire,

În tîrgul trist, ce pare stins.

Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă...

Melankólia

Micsoda tuskó, micsoda jajgatás ősszel...

És a vad fa üvölt -

Hangzik a fülkagylóban egy bumm,

A hölgy pedig szánalmasabban kezdi.

- Figyelj, te, oké, kicsim!

Ne sírj és ne félj...

Halld, milyen keményen a mélyből,

Neki a föld hív minket...