DOAR, NIȘTE CUVINRE…

Mereu îmi reproșez, cuget și regret
Pentru voi, fire de iarbă străpunse
De pașii strivind ultimul secret
Contorsionat în trăiri ascunse

Îmi reproșez c-am rupt un ram înflorit
Iar fructul l-am osândit în teacă
El, era copacul ce eu l-am sădit
Azi, frunzele-i cad și seva-i seacă.

………………..

Regret marele secret
Că n-am eliberat fructul din teacă
Și am călcat firul de iarbă.

Dacă, ai sfărâmat cu gândul privirii un licăr din vitraliul vieții, am să te iert, lipindu-l cu-a irisului meu culoare…

De-i cerul tău înnorat și sufletul ți-i gol, am să-ti dăruiesc o tușă de senin din cerul meu ;cândva copil fiind am primit-o în dar…

De vrei să-nchizi ferestre,să-ncui uși, seifuri și secrete, probează cheia și-apoi închide. Dar niciodată ușa sufletului să nu rămână ferecată…

Dacă…Glasul îți este stins, neputincios și nu poți ecoul să îl strigi,am să-l strig cu glasul din ecoul meu. Și nu,nu încerca să readuci ecoul ce nu mai vrea sa se-ntoarcă,sau nu mai vrea să fie ecou…
De-ți este dor, un dor de mine, am să vin chiar și numai c-un gând până la tine. Dar, de-ți este dor de tine întoarce-te în copilărie, eu m-am întors și te aștept…

La ora când cerul aprinde stelele-n lampadare
Și castanul își numără florile plecate la bal
Visul, hoinarul nopții, sătul de atâta colindare
Uită pe-o bancă gânduri adunate-n în bolul de cristal.
Dispare!Și lasă îndrăgostiții fără visare
Să numere stelele cu-a lor sclipire căzătoare.

Când zorile sparg vise, sparg boluri cu gânduri uitate
Razele de soare se coboară-n rouă să se scalde
Dar… EL și EA caută privirile-n ei reflectate
Pășind ușor pe fire de iarbă, fire de smaralde
Alungând himera, trăiesc, se iubesc în realitate.
Ascunsele sărutări ce din vise erau sculptate
Rămân prinse de cer, pe ,, Carul Mare,, incrustate.

Aș vrea să împart cu tine viață din tot cea-a fost , a fost prea multă ceață.

Aș vrea să nu mai visez în ritmul orologiului ce bate zi și noapte…un timp fără timp.

Aș vrea să fac un bulgăre de zăpadă  din gândurile mele, apoi să-l ascund printre troiene și iarna să rămână albă.

Aș vrea o rochie  nouă să-mi croiesc, nici prea decoltată, nici prea lungă, atât cât să-mi sugereze ce mi-am dorit în anii când purtam uniformă..

Aș vrea să fie apă în deșert și mult nisip la malul mării, aș vrea un pic de mister în  frumusețea inelului cu perlă.

Aș vrea să am o casă și sub ștablon să se adune vrăbii, grădina să fie mare, iar  lângă gard pe-o frunză de podbal melcul să se odihnească.

Aș vrea  multe straturi cu flori , printre care s-alerge cățelul,   șugubăț cu lesa  să se joace.

Aș vrea  o corabie mare să-mi construiesc,  mult mai mare, să iau  toate animalele pe corabie, chiar și cobaii din laboratoare.
Aș vrea să fiu EU, să nu mi se spună când să fac semnul crucii, ce să mănânc , cu ce să mă îmbrac și când,… când să mă privesc în oglindă.

Aș vrea …
Aș vrea să-mi văd păcatul, umbra și destinul..
,,Sufletul este singurul care are puterea să întruchipeze toate dorințele,, - Honoré de Balzac .

Pe aleea părăsită
De flori, de oameni și de bănci
Mă strecor într-un decor
Cu frunzele  care cad
Triste, galbene și mor.
Doar  cele răzvrătite
Cer copacului ajutor:
Sunt frunza îngălbenită
Copacule, sunt frunza ta
Nu mă lăsa strivită
Sub talpă înnegrită
Roagă-te, strigă spre cer…
În zadar  un ram s-apleacă
Către frunză s-o cuprindă
Este  vântul ce-o alungă
Sub o talpă prea grăbită.
Într-o pripășită toamnă
Eu sunt frunza răzvrătită.

Pune balanța pe mâna mea
Judecătorule
Cu mâna pe destin
Îți jur
Că voi spune adevărurile
De plumb, de argint, de catifea.
Themis dezleagă-ți ochii
Mă privește
Ca pe a ta soră
Sfâșiată….
Cu roba ta mă învelește
Sentința îmi dă eliberare
De cătușele nedreptății
Să fiu o foaie de hârtie
Ce poartă înscrisul
Atâtor neîmpliniri.

Serafic portret selenar

privesti apelpisit cerul,

incerci sa cuprinzi

un infinit, o vesnicie.

Astepti supus la pervaz,

caderea mai vine sau nu?

Aerolitul a ramas suspendat

conturul nu apare in abanos.

Si daca ar cadea,

puterea cutremurarii

nu ar fi suficienta

sa-ti deschida sufletul.

Lumina sa eterica

nu ar putea sa radieze

relieful catre ceea ce tu

simti pustiu in piept.

Paradox, în gândurile mele,

Blocat într-un perpetuu lapsus,

Judecat și-nchis în RMN mental.

În repaus, creieru' creează haos, 

lichidat pentru posesie ilegală de sentimente, 

Viciile nu mai sunt plăcere, 

La sentința care parcă mai mult cere,

Reprezintă doar adaos.

Gândul ascuțit,

Lasă craniul cu sechele,

Scrijulit, cu tot ce n-ai mai vrut s-auzi de-o vreme,

Păreri de la oameni cu probleme,

Probleme de la oameni cu păreri.

Ceri sfaturi fără încheiere,

Atunci când zilele par sa treacă,

Doar când nu te uiți la ele,

Da' tu tot încerci, micind ochii,

Pierzi scopu' din vedere,

În intuneric, adevăru'-i greu de descifrat,

Plafonat pe caracter fără substrat,

Atunci devine tot mai evident că ignoranța-I cheie.

Denis Poetu' -,,Închis" 2023

N-am un fel anume, eu

sunt un vis

în dansul timpului... 

jumate eu, jumate tu

umbră și luminii!

Și cobor,cântec...

deasupra timpului, 

eternitatea ta

mi-e sângele în mine. mereu, 

emoție tu,

în haină de înger...

lacrima eu,

în contract între noi

vis chemat de infinit!

Visări, fugare

suna în zări, acorduri rare... 

mi-au pierdut umbra

și-a rămas o cerneală,

undă grie din mare!

...©TU, UN FEL AL MEU .... .

✍️1-NOENB -2024 

Dora Teodora Diaconescu Voichița

Forfotea în prag,

Șovăia să între 

Al vremii rămășag,

Captiv în clepsidre..

Tic tac -ul se prelinge ,

Prin crestături răzbate 

Și flacăra se stinge,

Și gândul mai departe..

Prin perdeaua -nvolburatä

Tinerețile se scurg,

Cedând locul de îndată 

Clipelor din amurg...

Se aud pașii obosiți,

Ce în jilț se adâncesc 

Din ochii încărunțiti 

Bătrânețile șoptesc...

Sub veșmânt de riduri 

Sorbea din amintire,

Cu părul nins de gânduri 

Ostenita omenire..

.

Învăluit în tăcerile mele, am colorat cuvinte,
Ca să-mi aduc, - în scurtul timp rămas -, aminte,
C-am strâns cu trudă grea aceste frunze vii,
Și-n ochi strivesc albastrul cu stele aurii...

Căci, uite, am crescut și am ajuns om mare,
Filtrând lumina-n creștet, am dezrobit hotare,
Cu sufletul prea-plin, în roditoare holdă,
Am strălucit petale scăldate-n marea caldă...

C-am fost, și sunt, și fi-voi, din lutul ăsta plămădit,
Cu tâmpla argintie, în palmă, culcată-n asfințit,
Decorul împlinit în munți și cer și soare,
Cuvânt șoptit în frunze, ce prea curând nu moare...

Într-o grădină fastuoasă
Cu flori ce par nebuloase,
Ce-ți oferă o fericire
De o frumusețe dureroasă.

Iar cum calci pe bătături cărunte
O să ajungi sus pe-un munte
Și dacă vei privi în amănunte
Vei descoperii numai temple robuste,

Ca și cum ar fi cusute
De anumite minți nevăzute
Concepute cu o simplă interacțiune
Poți simți o interconexiune.

Deși, nimic nu știi,
Parcă cunoști prea multe detalii
Iar din toate, de unde vii,
Te vei ghida după un râu de lacrimi

Și vei ajunge la un Măreț Tron
Unde domnește un demon
Cu-n chip ascuns de copil de bronz
Ce haotic râde într-un fundal fără fond,

Iar dacă o să privești
A lui față desfigurată, cu ochii negri,
Ți se va descoperii că totu-i minciună,
O frumusețe falsă, cu o durere adâncă.