AMAR

Cu sufletul obosit, căutând alinare,
Într-o bună zi am găsit o undă-n care,
Seninul era risipit în cuvintele grele,
Leacul potrivit pentru rănile mele...

Cuvinte sau praf de stele n-a mai contat,
Timpul a trecut peste mine nemăsurat,
Umplând golul din mine cu pulberea-i fină,
Căci am sorbit cu nesaț această cupă  plină...

Împliniți din această sevă nespus de dulce,
Obosiți, mugurii noi s-au dus să se culce,
Într-o lume plină de subtile înțelesuri,
Unele iubiri mărețe se scriu în versuri...

    Ningea cu floare de salcâm, 
    Gălbuie nea pe caldarâm, 
    Pe arbori plini cu mici scântei, 
    Ce-s tămâiaţi cu iz de tei... 
    
    Ningea cu stele pe-nserat, 
    Pe cerul grav şi-ndurerat, 
    De cântul mierlei ce suspină, 
    În raza lunii fără vină...
    
    Ningea cu şoapte de cuvânt, 
    Dramatic, aşternute la pământ. 
    Văzduh înmiresmat cu poezii, 
    O noapte printre alte-atâtea mii…

Atunci când ai ales să pleci, ploua afară,
Ploua și-n mine a nu știu câtă oară,
Și-adevăratul sens al ploii ce bătea în geam,
A fost s-ascundă faptul că plângeam...

Plângeam fiindcă știam că la finalul ploii,
Atunci când se vor trece norii,
Nu va mai fi albastrul cer pe care-l știu:
Va fi probabil soare, dar nu și curcubeu...

Când ai ales să pleci, ploua afară greu,
Cu-amare lacrimi ploua și în sufletul meu,
Și n-ai văzut că, în absurdul ploii ăsteia, abis,
Cu disperare și sfială mâna ți-am întins...

Oftez câteodată când văd cât de inutilă este sbaterea oamenilor, câtă irosire de energie, câtă nepăsare, câtă neștiință, câtă înjosire...

Este bine să te oprești atunci când simți că te-ai abătut din drum, când simți că te-ai pierdut într-o lume cu care nu mai rezonezi de ceva vreme, și să respiri...

Viața mi-a arătat că totul este o chestiune de perspectivă, că lucrurile sunt rareori definitive și finale, că lumea este în permanentă mișcare, fie că te miști sau nu odată cu ea... Fie că te opui și te zbați înotând împotriva curentului, fie că te supui și te lași în voia lui, viața tot curge înainte: important este să n-o lași să treacă în mod inutil pe lângă tine. Altfel ar fi o irosire inutilă de energie, nu-i așa?

Prin urmare, mă opresc câteodată în drumul meu prin viață, închid ochii și respir adânc, las aerul să-mi umple până la refuz plămânii ca să-mi domolească bătăile inimii, îmi relaxez pumnii strânși, îmi golesc mintea de mult prea multele gânduri și griji,  îmi îndrept spatele până când aud oasele-mi trosnind sec, și... privesc albastrul adânc al cerului, primele licăriri de stea... Căci ce poate fi mai liniștitor pentru un suflet împovărat să știe că cerul încă îi adastă deasupra creștetului, că și mâine este o zi, și că poate pune pauză și poate amâna încă o dată iureșul acesta amețitor care se numește viață...

Am învățat fără să știu - am realizat mult mai târziu ca adult - că într-adevăr "veșnicia s-a născut la țară". Acolo până și timpul parcă își domolea glasul și-și încetinea ritmul, în torsul pisicii din cotruță, în liniștea serilor în care toată lumea, obosită de peste zi, se pregătea să tragă cortina amurgului peste rumoarea ogrăzii...

Numai eu încă mai hălăduiam prins în alte lumi pe care le descopeream deslușindu-le din cărți cu coperțile îngălbenite de timp, ignorând cu bună știință forfota gloatei de afară, care își măcănea drumul către somnul din poiată, sau își guița foamea neostoită cu râtul în teicile goale... Eu nu eram acolo când în sfârșit se lăsa liniștea peste casa bunicilor, eu eram la bordul submarinului căpitanului Nemo, parcurgând cu sufletul douăzeci de mii de leghe sub mări căutând comori scufundate, sau urcând cu răbdare munții stâncoși ai Finlandei alaturi de cei șapte frați, sau mâncând pate-de-fois-gras și bând șampanie franțuzească în compania doctorului Munthe pe terasa villei de la San-Michele...

Toate acele lumi așteptau răbdătoare să fie descoperite de ochii mei măriți de uimire:

- Uite, bunicule, știai că și în Finlanda există fiorduri care îi zdrențuiește țărmul stâncos până la colibele trolilor care sfarmă pietre în dinți? Nu sunt la fel ca cele din Norvegia, dar tot ghețarii au sculptat țărmul în golfulețe și strâmtori puțin adânci în care înoată uneori... balenele cocoșate! Ce nostim, bunicule: cum să aibe balenele cocoașă?

-D'apoi cum sâ n-aibe? Dacă ieli-s ca oamenii, numai cât înoată șî respiră numai c-o nară din vârful capului!

-Cum se poate bunicule, balenele n-au două nări ca mai toate animalele? Până și elefanții au două nări la capătul trompii!

-Dară ieli respiră prin nara ceia suflând apa afară că-i răce, șî strănută ca oamenii!

Iar eu mă gândeam cât de grozav trebuie să fie să strănuți apa sărată pe-o nară, pufăind ca o locomotivă acvatică, trăgând după tine bancuri nesfârșite de pești cu burta argintie, și simțindu-mă întocmai ca Eero, cel mai mic dintre cei șapte frați din saga nordică...

-Hait! Strânji lumina, câ bune-tu o "răsturnat deja purceaua" ș-o adurnit!, ioti la iel cum sfărăie p-o nară ca balenili voastri!, intervine brusc bunica întrerupându-îmi firul gândurilor...

Am stins becul din tavan, am închis cartea și-am asezat-o pe masă. Aventurile lui Eero trebuiau să mai aștepte până a doua zi, iar eu tolănind patul pe întuneric, "vedeam" apele albăstrii ale Mării Nordului învolburate de cârduri de balene cocoșate, ce-mi păreau îmbrăcate în fracuri negre și strălucitoare, cu jobene și cu monoclu la un ochi, într-o parte și pufăind pe nările lor unice, havane cubaneze întocmai ca niște locomotive...

Iar bunicul, întocmai ca un Gepetto modern, bâțâind o bărcuță roșie, cu binoclul atârnat de gât și cu palma mâinii drepte streașină la frunte, le număra:

-Zăce! Li trebuie multâ urluială la aistea! Io-ti-ti câtă-s din mari șî grasi, om tăie una di Crăciun în loc di porc!, zâmbește șugubăț bunicul...

În depărtare, ca prin ceață, munți înalți, stâncoși, cască genuni de ape albastre în care se răstoarnă leneș pe-o parte balenele cele cocoșate îmbrăcate-n frac și joben... Zâmbesc prin somn la bunicul care le mână de la spate trudindu-se să le vâre în țarcul oilor... Nu mai sunt valuri... Verdele pășunii a luat locul albastrului înspumat care s-a înălțat cer. Nu mai sunt nici balenele cocoșate: bunicul le-a mânat către cer rătăcind calea...

Mă uit câteodată și mă mir
De zgomotul aripilor mele,
De cum am ajuns să respir,
În lumina unei singure stele...

Așa că m-am tot gândit
La a mea anevoioasă devenire,
Cum, de cuvinte, desfrunzit,
Am fost adus spre împlinire...

Căci să trăiesc nu mi-a fost greu,
Așa cum mi-a fost dat să zbor,
C-am fost și eu la rândul meu,
Un boț de humă vorbitor...

    Întors în amurg acasă, 
    după un lung drum, istovitor, 
    m-am regăsit înstrăinat,
    în braţele tale reci...

    Toate acele cuvinte, 
    de care dor mi-a fost, 
    să ţi le şoptesc,
    acum nu mai sunt, 
    în mine nu le mai găsesc...

    Nu mai găsesc, nici zori
    fără urme de sânge,
    ce-au urmat după albele nopţi...
    Cerul ce a stat să se rupă în mine, 
    acum nu mă mai doare...
    Alcovul golit de substanţă,
    fără să vreau, acum îl resping,
    privirea-mi umbrită de teama
    trecutelor iubiri,
    s-a pierdut în culori,
    în lacrimi ce sclipesc,
    timid, în raze de lună,
    transparent ca sufletul meu zdrobit,
    de nepăsarea ta nocturnă...

    În final, mă voi retrage convalescent,
    în frânturi de cuvintele şoapte,
    aceste cuvinte, pe care totuşi, ţi le voi spune:
    dragostea asta e ori o mare minciună,
    ori un imens adevăr,
    nici eu nu mai ştiu,
    oricum, acum nu mai contează,
    căci mâine-am să plec... din nou...

Mărșăluind pe coridorul deșertăciunii,
Am aflat că adevărul rostit de către unii,
Răspicat și tranșat, feliat în minciună,
Preface albul în gri și soarele în lună...

În timp ce lumina adevărului arde retina,
Greu e de străbătut coridorul cu pricina,
Pentru privire, de suportat, e mult mai ușor,
Întunericul minciunilor de pe coridor...

Și adaptându-mă acestui pat procustian,
Am mai lăsat să treacă încă un an,
Mințindu-mă frumos în continuare,
Că ridul de pe frunte nu mă doare...

    Ţipătul acelui cocor 
    A strivit un colţ de nor 
    Şi-a-nălţat din hău de mări 
    Către-a lunii vagi cărări 
    Ecou ascuţit ce trece 
    Peste-amurgul dens şi rece... 
    
    Îmi răsună drept în minte 
    Ca pe-o rană-n cer: fierbinte 
    Vestind ziua-n primii zori 
    În zbor straniu de cocori 
    Ce se-nalţă-nspăimântaţi 
    Către aştrii luminaţi... 
    
    Iar fiorii reci mi-apasă 
    Sufletul străin de casă 
    Fiu rătăcitor ce-ajunge 
    Noaptea-n zor-de-zi s-alunge 
    Lăsând umbra-n urma sa 
    Zdrenţuită-n catifea... 
    
    Un cocor pe-un colţ de stea…

Dansez tango, ochi în ochi cu handicapul,

Iar tribunalul strigă: „TĂIAȚI-I CAPUL!”

Îmi dau foc fiorilor de stradă,

Jucând în sticluță, la margine de apă.

Bani murdari, trecuți prin labe de fier,

Și ochii țintă spre al nouălea cer,

Copii tăiați la gât de paguba prostiei,

Otrăviți de lanțul ruginit al modestiei.

Pișat pe pantaloni de vin înmagazinat,

Pe bot borât de părerea unui căcat,

Tremurând, mai aprind încă un chibrite,

Iar viața-mi spune iar: „TACI ȘI ÎNGHITE!”

Vrei să scoți un prezervativ din buzunar,

Știind că și așa ești destul de murdar,

Îți pui centura de piele pe nas

Și iarăși tragi o privire la ceas.

Când se va termina nebunia asta

Iar fricile vor spune: „Cu asta, basta!”,

Genunchii din ceară să se topească

Și durerea de suflet să te ocolească.

Tăria să nu mai fie așa de bună,

Ca o femeie udă, scăpată de furtună,

Adio, stare de ebrietate,

Adio, scopuri nerealizate.

Din câte lumi s-au zămislit

Și-n hăul orb se vor topi,

Ce-i timpul meu, abia șoptit,

Pe lângă-acest etern „a fi”?

Sunt scânteierea din amnar

Ce prinde viață pentru-un ceas,

Ca-n universul solitar

Să pier, de parcă n-am rămas.

Câți oare-n lume au pășit,

Și câți din urmă or să vie?

Sunt sub privirea lor un mit,

Străin în marea simfonie.

Nici chip, nici nume nu-mi ghicesc,

Nu știu de plânsul meu pustiu,

Acești drumeți ce nu privesc

Spre umbra mea, pân' la sicriu.

Să numeri toate câte sunt,

Ar cere vieți fără hotar;

Să le-nțelegi e-un chin mărunt,

Un zbor himeric și-n zadar.

Privind la universul mut și greu,

Ce-i mai rămâne omului al său?

Pierdut sub bolta făr' de temelii...

Ce mai e omul, dacă nu doar a iubi?

Albastru pătat

Iarba creste

Cerul a uitat

Verdele pălește

Florile se-nchid

Vântul nu bate

Culorile se sting

Pământul se zbate

Foșnetul e mut

Sămânța nu cade

Zumzet pierdut

Adio, decade

Adio, decade

Adio, minut

Este a ta chemare

Sfârșitul a început

Nu-s rudă, nici ram dintr-o maimuță pierdută,

Ci-un semizeu din piatră și cer făurit,

Un glas ce răzbate prin umbra tăcută,

Aducând adevărul pe-al lumii granit.

Și-am să lupt, chiar de sângele-mi plânge în tină,

Pentru dreptul tău, liber, să mă contrazici.

Sub Tronul Hetimasiei, o artă divină,

Ca sa fim toti cununi de flori, ale Veciei.