metamorfozele unui gând/2

respiram și credeam că trăiesc

îmi auzeam sângele curgând

căzând cu vuet în cascadele trupului

văzusem cândva o moară de apă

și-mi imaginam că eram o moară de apă

la capătul unei roți

măcinându-mi singur zilele

zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase

ale timpului

mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase

cernându-le

îndepărtând tărâțele existenței

de bosonii lui Higgs

( pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii! )

respirând ca o pasăre albă în vid

dezintegrându-mă…

astăzi merg să-mi iau porţia de dreptate pe pâine

am numărul treisprezece pe o listă cu multe numere

care

de fapt

sunt oameni

dar aici funcţionează regula de trei simple

în care un om se înmulţeşte cu o sută

apoi se împarte la treisprezece

iar ca să poţi înmulţi şi împărţi un om

la ceva

îi dai mai întâi valoare de număr

păstrând regula virgulei

pentru că toate numerele încep de la zero

iar zero nu are valoare de număr decât lângă o virgulă

îmi explică aprodul

zero virgulă treisprezece, hi-hi-hi,

înseamnă de o sută de ori mai puţin decât treisprezece

în timp ce treisprezece virgulă zero

rămâne tot treisprezece

o simplă virgulă trage mai greu decât toate numerele

depinde şi cine pune virgula, zic

fiindcă pe lista aceasta eu mă regăsesc între un treisprezece anemic şi un punct

care poate deveni virgulă, râde aprodul

dar asta ţine de alinierea planetelor

de felul în care mişti d-ta lucrurile

întâmpinările

nu e destul să vrei,

trebuie să urmezi şi regula celor trei-spre-zece

în care trei este numărul impar al unităților dintr-un complet,

iar zece numărul variabilelor

a celor care te îndrumă pe calea virgulei

aprozii, grefierii, curvele, avocaţii,

nu-i prea mult pentru o amendă? întreb

nu

amendă sau crimă e totuna

dosarele astea se mai încurcă

se mai amestecă

până se lămuresc lucrurile, hi-hi-hi

bea Grigore aghiasmă

şi atunci ce-i de făcut?

simplu

să urmezi regula celor trei-spre-zece daruri

în care primele trei se înmulţesc cu o sută

iar următoarele zece

se împart la treisprezece şi-o virgulă…

Ox-ul aşteaptă,
Oy-ul pleacă,
Oz-ul urmăreşte
timpul ce zboară pe altă axă,
veşnicia spaţială înghite
Big Bang-ul nemuririi,
suflarea se pierde,
nord-sud, est-vest,
vântul muşcă meridianele orfane,
paralele schimbă geometriile,
sateliţii se hârjonesc,
ascunzându-se pe lună.

Doar poemele,
resturi de viaţă
în hrube de coperţi,
reclădesc sanctuarul
sfintelor cuvinte,
scânteieri de amnare
aprind în umbre
iubire şi ură,
cum au fost
odată.
Ele, poemele,
pot să-i renască,
Adam dintr-o rimă,
femeia fatală,
vârf de metaforă,
Eva aşterne
fătul vieţii
învelit în slove
de carte.

If Shakespeare were alive today

He would create another Ironic Play.

He would no longer target castles

But morals, bad events and vices.

The drama of Romeo and Juliet would be

A childish game but by no means free.

About the bitter of thousands of children

He would write an agony for the grandchildren.

Old language in modern slang

It would be like a chain gang.

The lack of good manners, no education

It would create an entirely different nation.

If we read another book today

And we still want to watch a play,

There are still people who love

And they follow the dawn of a white dove.

Întâlnirile mele cu diminețile  iernii

mă entuziasmează la nebunie

așa sunt eu

mă bucură primul fulg de zăpadă sfios

care mi se topește pe tâmplă

ador răsuflarea tăioasă a vântului

țurțurii de pe streșina casei

albul zăpezii și a fumului de la țevile de eșapament

adesea mă dau fără să mă vadă nimeni

pe gheață

lăsând deoparte sobrietatea scorțoasă

a poetului

mângâi steluțele argintii de pe ferestre

cu buzele

în timp ce pisica își schimbă culcușul din pod

la gura sobei

chiar și mașinile sunt parcă un pic mai umane

pe șosele acestea ca niște coli uriașe de hârtie

n-ai cum să nu-ți lași sufletul  moleșit de căldurile verii

să zburde printre munții împodobiți de omături

unde ecoul se sparge în mii de bucăți și nu se mai întoarce

GPS-ul îmi spune să fac la stânga

deși nu mai văd nicio urmă de drum

fac stânga, totuși,

spre cer

și simt cum îmi cresc aripile...

Oglinzi fragile se fac bucățele,

Reflexia-i din ce în ce mai mică.

Nu îmi aud nici gândurile mele,

Aud doar muzica și cum se sparge-o sticlă.

Acum de cioburi plină e podeaua,

Nici muzica nu prea mă mai ajută.

Beau jumătate vinul, jumate' cafeaua,

Și-ncerc să vindec înc-o ,,eu" pierdută.

Nu-i prima oară, nu e deja vu,

Când adun cioburi zis și ,,sentimente".

Și ma tot mint că e normal, dar nu,

Nu e normal să rămâi cu fragmente.

Și toate cioburile, speranțe pierdute,

Pline de sânge că tot calc pe ele.

Și toate rănile ce nu pot fi cusute,

Sunt cicatrici ce sting visele mele.

Inima mea, și ea, o vază de cristal,

Frântă de chinuri și speranțe mute.

Simt că durerile sunt semne de final,

În soarta mea, doar linii absolute.

Dar încă mai adun și cioburi risipite,

Să mă reconstruiesc, să nu mă simt pierdută.

Dar timpul fură clipe infinite,

Și nici încrederea nu prea mă mai ajută.

aripile de lepidopteră

ale-apusului

mângâie orice suflare.

cetatea-și poartă dorul

prin fiorduri

turnul geamiei vibrează,

ca o coardă de liră

atinsă de-o cadâna.

pleoapele cad grele de rutina zilei;

iar șarpele glycon,

asemenea unei sculpturi din fibre de oțel,

cuantice,

dispare-n

tumultul autostrăzilor supraetajate.

uneori,

mă las purtat

de mreaja unei sirene....

să  mai urcăm o treaptă

pe- a vieții scara...

lupta dintre atracție și respingere

dezechilibrează balanța:

inima va fi mai ușoară decat

pana?

%

luna-o notă 

pe-un portativ dublu stelar,

sare din octavă- n octavă.

lupul, tulburat de frumusetea ei

întoarce capul.

este adevărat

că numerele negative

nu sunt simpatice

totuși

ele sunt necesare

în rostuirea vieții

intenția

poate schimba sensul

poate porni motorul voinței.

între iertare și dreptate

se află

discernământul.

acesta

e-mbrăcat cu hainele curate

ale sufletului.

întotdeauna,

te-ntâmpină cu steagul păcii.

pacea interioară,

e asemenea unui alint de pimăvară,

când florile prunului

par solzi de lumină 

și puiul de cerb 

 îți mănâncă

din palmă.

liniștea interioară

e un urcuș anevoios prin tenebroase furtuni;

odată atins vârful, nu mai contează asprimile vieții;

ești dezlegat de dorințe.

are o scriere luminoasă,

se poate citi-n priviri,

așa cum poți admira

adâncul apelor limpezi.

e un rotor al gândirii,

care definește in câmpul său vectorial

traiectoria faptelor bune.

încă un vis lăsat

printre crinii imperiali

când mă voi trezi

știu unde este

lumini orbitoare

oferă strălucire

întinselor deșerturi...

alergând pe tabla de șah,

printre sloganurile

libertății,

nu simțim cum devenim 

încet-încet,

ținte...

pentru ambele părți

beligerante.

balanța se-nclină spre

sunetul amăgitor al

întunericului.

pilat sa spală pe mâini;

iar agentul inteligent artificial

ia decizii în numele nostru.