stihuri diamantine //13

Am căutat alinare în umbrele nopții,
Făcând pacturi cu dorințele necontrolate,
Acum îmi simt sufletul căzut, măcinat,
Răsucindu-se în viciile ce nu mă lasă să respir.

Mi-e dor de acele zile când iubirea era pura,
Când inima batea cu ritm de bucurie,
Dar acum e un ecou rece,
Iar pasiunea s-a transformat în amintire amară.

Fug de la adevăr și mă ascund în fantezii,
Căutând sensuri care nu mai există,
Iar în oglinda ruptă, mă văd pierdut,
Devenind o umbră a omului ce am fost.

Poate că într-o altă viață voi înțelege,
Că nu există drumuri fără greșeli,
Dar până atunci, îmi zic adesea:
„O să găsesc răspunsul când timpul mă va schimba.”

Dar, cine-n viață n-a rostit cuvinte

Pe care mai apoi le-a regretat,

Pentru că ele au produs durere

Celui căruia, tu te-ai adresat

Dar, cine n-a iubit în tinerețe

O cosânzeană ca-n povești,

Ca să constate după o vreme

Cu ea, tu, greu te potrivești

Dar, cine n-a pierdut ființa dragă

Atunci când nimeni nu se aștepta,

Și vai ce lungă și grea a fost uitarea

Ca să-ntelegi că Sus e scrisă soarta

Dar, cine n-a mințit odată-n viață

Pentru că adevărul spus ar fi durut,

Cu toții ne-am salvat cu o minciună

Chiar dacă ce am zis n-a fost crezut

Dar, cine poate să înțeleagă omul

Când astăzi zice una, mâine altceva,

Înclin să cred că șarpele șiret e vina

Ce fructul le-a servit...lui Adam și Eva!

cu ochiul stâng arunc o privire rebelă
printr-o lentilă,
așez o felie de pământ pe lamelă
și-ascult,
privirea se zbate, devine febrilă,

cumva nu-nțelege și nu poate concepe mai mult.
țărâna amorfă arată ca un fagure într-un stup
cu mii de romburi și mii de striații,
percep peste tot mișcări de-a valma și-n grup
și aud, mai ales, respirații.

adaug o picătură de sânge pe lamă subțire,
mai pun și-un bob de lumină,
aceleași forme bizare mi se-nfing în privire
și se prind ca niște magneți de retină.

încerc să-nțeleg și deschid ochiul drept,
mirajul dispare subit, ca o imagine sumbră,
lentila își lasă fruntea de sticlă în piept
într-un amestec caleidoscopic de lumină și umbră.

 în zori m-am trezit cu tot cerul albastru peste mine

cu Soarele sprijinit de-o tâmplă, iar Luna de cealaltă,

mă învăluiseră toate constelațiile despre care-mi povestise bunicul

cu o seară-nainte,

Carul Mare tras de cei doi boi speriați din cauza unui  urs ,

Carul mic, un fel de grapă de nivelat, în jurul căreia se învârtea tot cerul,

Ursele,

Pleiadele sau cele șapte surori nefericite,

bunicul  nu auzise despre Hisperiade, despre Hyas, Zeus sau Dionysos,

el vedea doar o simplă cloșcă cu pui,

Hyadele în  forma de V,care se văd  în lunile ploiase de noiemmbrie

și mai, Ploioasele,

mai puține decât cloșca și puii bunicului,

Scaunul lui Dumneze , cinci stele în formă de W, pentru odihna celestă, însă nimeni nu aflase nimic despre lacrimile reginei Cassiopeea, care-și plânge frumoasa fiica, Andromeda, devenită consoarta lui Perseu,

aflată alături de dânsa pe cer, într-un pătrat  strălucitor,

Vânătorul , adică Orion, plecat în căutarea Pleadelor, trei stele în linie, aliniate perfect cu piramidele din Gizeh și cele din Teotihuacan și având legătură cu Osiris, zeul Morții, înconjurat de Câinele Mare și Câinele Mic, care-l însoțesc pe vânător în lupta cu Taurul, cărora li se alătură și Iepurele,

Sfătuitoarea sau Triunghiul de vară – poarta stelară, care deapănă cele mai frumoase povești cosmice,

Soarta, celălalt triunghi, al iernii,

Pisices, Peștii, șapte stele în cerc,amintind despre Venus și Cupidon, care se transformaseră-n pești pentru a scăpa de monstru Typhon și anunțând echinocţiul de primăvară,

bunicul mai văzuse și altele constelații, pe care le văd toți oamenii, de altfel,

Porumbelul, Dulăul și Cățelul, Balena, Țapul, Arcașul și Scorpia,

Cântarul, Fecioara, Calul, Sarpele, Hora, Vizitiul sau Jgheabul Puțului,

dintre toate îi plăcuse Nebuloasa din Andromeda

unde mi s-a părut că-l văd astă noapte făcându-mi din mână

dintr-o caleaşcă trasă de îngeri…

M-aș pierde oare
dac-aș fugi în mare
De-al tău dor,
ce m-a-ncălzit?

Cararea aceasta e lunga...

Cu spinii tristeții,cu raza iubirii,

Cu fulgerul durerii,cu zambet- trandafirii,

Cu umbra nepăsării,cu pulberea deznădejdii,

Cu ploaia îngrijorării.

In spate strălucesc zorii vieții,

In fata,zarea apusului se-arata...

Pe-alocuri,frumusețea visării,

Cararea aceasta e lunga,

Am obosit de-atata drum,

Dar pasu-mi la capăt nu vrea să ajungă..

zi de marți însorită,

iar

obrajii-ți sunt colorați,

tot mai intens,

în flori roșii de cyclamen.

ce mult ai zăbovit,

în călătoria ta,

spre mine!

lumină

fremătătoare empatică

deslușind fraternizând vibrând

la suferința celor năpăstuiți-

oscilând viclenind mascând

ademenitoare ambiguă

umbră

clopote de râuri de-argint-

într-un verde mângâietor,

 îmblânzesc asprimile iernii,

cu scânteieri de baladă.

deja ninge...

licori amăgitoare

pansează

vechile răni.

până la prima stație,

viespea de mare-i

blocată-ntre 

uși.

adormit printre paginile unei cărți,

un șoarece ștrengar

savurează dulceața unei poezii.

o cinteză neinvitată,

ciugulește firimituri,

apoi

zboară

cântând pe la streșini.

disproporționate amurguri

aduc-

prin arhetipurile așteptării,

semințele osificate-ale eroilor...

plantându-le,

într-un iureș de tobe,

pe aleea principală

devastatâ de umbre.