o adiere de simfonii albastre/2

ceața

silențioasă insidioasă

înaintează acoperă copleșește

vârfurile semețe ale munților-

salutând veghind străjuind

călit imperturbabil

bradul

controlând jocul-

activismul schimbă 

narațiunea

pentru un impact explozibil

acolo

a fost tăiat un copac;

năzuința de-a atinge cerul e acum 

un loc de popas pentru cei împovărați

de temeri.

dincolo

un copac a fost scos din rădăcini;

durerea e acum o albie

pentru lacrimi.

sub epiderma realității,

o rețea de intrigi, 

experiențe șocante,

intenții-nfiorătoare

spulberă turnirul liniștit al lumii.

să nu uităm că,

Daedalus 

a construit, pentru regele Minos,

un labirint

pentru a ține-ascuns în lanțurile fricii

minotaurul.

iar la lumină,

a creat  din corpurile-nlănțuite ale coriștilor,

o structură arhitecturală

sorocită dansului.

Moku: "năvoade întinse -

lumina se prinde-n ochiuri,

barca nu mișcă."

un pește auriu

se zbate-n mreje-

dorințe-ncolțesc în suflet.

Moku: "pescăruși coboară

în spirală peste valuri -

spuma ia forma."

sirene

domesticesc depărtările-

aici e liniște.

Moku: "pașii lasă urme

pe nisipul nesfârșit -

briza le șterge."

castele din nisip

umbresc țărmurile-

cuvinte fără rod.

Moku: "încă atinge fundul mâlos,

în tăcere, un crab

se întoarce."

pe catarge,

cormorani fixează cu privirea

orizontul.

Moku: "soarele apune

în hubloul ruginit -

nimeni nu strigă."

vântul scutură velele,

nori negri umplu

golul uitării.

Moku: "algele urcă

pe stânci ude și reci -

timpul nu trece."

din uimire-n uimire-

stabilopozi 

țin piept abisului.

alint

gongul amurgului

atinge privirea-

întinde mâna prietene!

Amurgul e mirajul din toate câte sunt,

în umbră ispitit de ape fără fund...

Când amurgul stă să ardă

în țărâna de pe drum,

soarele (să nu să piardă)

își deschise ochi subțire

printre norii arși de scrum.

Mult jăratec umblă-n valuri,

prinzând trestia și lacul,

prinzând florile pe maluri.

Aci, vântu-și face veacul.

S-a trezit și se porni

la un neam de păpădii.

Trecu stins prin somnul ierbii

ca un sfânt răpus în piatră,

și o luă apoi spre sat

să-și găsească loc în vatră.

Prispa este caldă încă,

o pisică leneveşte:

ziua întreagă a fost pe luncă...

cu stăpânu’ la cosit.

Dar cum noaptea tainic creşte,

vântul iar se risipeşte

și aleargă

printre nuci

pasărea de păpădie

care urcă-n lumea largă,

uneori printre uluci.

Doarme -n floarea fistichie,

doarme fluturu’ sprinţar,

legănat în șoapte blânde

de-o păpușă cu tichie.

Cum păpușa are har,

cască alături un bondar.

Timpul curge în risipă,

norii galbeni nu-l ajung.

Mai clipeşte pentr-o clipă

ochiul roşului amurg.

Greier mic cu paşii repezi

şi cu glasul ascuţit,

urcă-n grabă două lespezi;

Altu’ îşi cântă lung amorul

unei tufe de cucută:

oare cine îl ascultă ?…

Pe la streşini de cerdac,

într-un cuib de rămurele,

puisorii nu mai tac.

Se îndeamnă în culcuş

lângă alte rândunele.

Undeva în depărtare

se aude un lătrat;

câinelui i se năzare

o nălucă sau un hoţ

care vine noaptea -n sat,

când cocoşii s-au culcat.

Luna hoinăreşte -n cer,

pe la porţi de stele bate:

- Doar lumină eu vă cer

pentru fete deocheate -

bezne reci să ardă -n noapte;

să se limpezească toate

ca nisipurile-n ape.

Umblă ielele desculţe

La Stejaru’ cu Izvoare,

îndărăt pe drum de piatră

(scăpărând în felinare)

trece şirul de căruţe...

Şi cum satu-i cumpănit

cu poveşti de altădată,

din mătăsuri s-au ivit

stelele subțiri, stângace.

În adâncu’ lor se arată

flăcările altor vremuri:

Luna -n cer e cât o roată.

Întunericul se -nchide

(şovăielnic dar supus)

în luminile lichide.

Astru fraged, rubiniu,

pâlpâie în sânul nopţii

ca un înger timpuriu.

din cartea ilustrată pentru copii:  Copilul și Norul -

Ștefan Radu Mușat

Un cățel rău și îngâmfat,

Se plimba pe străzi haihui.

Și grăbit a înhățat

O pisică a nu știu cui.

Însă vezi că pisicuța

Cea roșcată și speriată,

A strigat-o pe măicuța

Cea dungată și umflată.

Ea de cum și auzi

Glasul micului său pui,

Se-ncruntă și s-azvârli

Drept în fața dumnealui.

Dar cățelul vezi matale

Nu se lăsa dus de nas,

Și îi dădu îndată o labă

Lăsând-o fără de glas.

Dară vezi, că mândru Soare

Ce stătea și îi privea,

Se gândea c-ar fi în stare

S-o ajute, c-ar putea.

Și o rază a sa fierbinte

Îl ajunse pe cățel,

Stricându-i de-ndată jocul

Ce-l desfătase nițel.

Și privind cu ochi voioși,

Măicuța acum bucuroasă,

Mulțumi Soarelui tandru,

Luându-și pisicul acasă.

Irina e fată educată, 

Activă, frumoasă, aranjată. 

Ia

Printre trestia din plaur

Ce cu luciul ei de aur

Se întinde ca o salbă,

S-a oprit o barză albă.

Aplecându-și ciocu-n jos

Chiar se pare, cu folos.

Căci în iarba verde, deasă,

S-a ascuns broasca râioasă,

Înștiințată prea târziu

De suratele-i din râu, 

Că o barză stând pe-o rână,

Se uita la ea cu râvnă.

Într-un fel se tot gândea

Oare barza n-o trecea

Peste trupul ei călcând

Fără să-i prindă de gând?

Sau poate cu ciocu-i mare,

Făr' să facă zarvă tare,

O va lua într-o secundă

Fără chiar să stea la pândă?

Dară berzei pare-se,

Tot așa uitându-se,

Îi veni milă deodată

De broasca cea îndurerată,

Și zărind berzele-n zbor

Că treceau peste un nor

Îndreptându-se grăbite

Către țărmurile-nsorite,

Aripile și le-ntinse,

Cu picioarele împinse

Iarba verde de mătase,

Și gândi broasca s-o lase,

Zburând sus și tot mai sus

Ca un soare neapus.

Iară broasca cea-ngâmfată

Se mândri către-o surată:

-Ai văzut că barza zboru-i

Și l-a luat s-ajungă stolu-i?

-De frică ca să nu fie

Măncată de noi de vie,

Zise cealaltă surată

Fudulă ca și-astălaltă.

Când creionul s-a stricat nu poate fi reparat?

Trebuie aruncat?

întreabă asta pe mămica,

ea știe că creionul nu are nimica ,

nu trebuie aruncat și poate fi reparat,

cu o mică ascuțitoare și puțină răbdare

creionul poate fi ca nou

și nu i-ai făcut nici un rău.

Panait Mirela

Două păpuși în colțul casei

Stau și mă privesc demult.

Două păpuși cu ochi albaștri,

Rochițe roz și pantofiori.

Două păpuși neînsuflețite

Cu inimile înmărmurite.

Păpuși ce nu știu a vorbi,

Păpuși ce nu pot a mișca.

Ele stau astfel nemișcate

În colțul casei întunecate.

Ele nu dorm și nu mănâncă,

Iar viața ele n-o cunosc.

Când cu atenție le privești,

Parcă ar ști ce este în jur.

Și ar putea s-asculte zumzetul

Și freamătul ce le-nconjoară.

Iar tu copilă cutezătoare

Ce totul vrei ca să cunoști,

Imaginându-ți-le ca ființe

Intri în jocul magic al minții.

Le inviți la o șuetă ca între fete,

La un ceai sau o bomboană.

Le întrebi ce le mai place

Și aștepți ca ele să-ți răspundă.

Într-un târziu Moș Ene

Pe la gene se abate.

Adormind, le visezi vorbind

Și dansând și cântând.

Dimineața în grabă te trezești,

Cu bucurie le îmbrățișezi.

Purtând visul mai departe

Ca un mister dintr-o carte.