Camelia

Când deschizi o carte,

ai să vezi departe

flori de turtă dulce

în vechea cetate...

Moș-Pitic se află-n treabă

când fetița îl întreabă

cum să-și facă papuci moi

din trifoi cu patru foi.

 - Ia perechea de sandale

cu felii subțiri de soare !

Apoi urcă-te în vise

unde sunt grădini deschise:

flori în stânga, flori în dreapta,

portocale cât găleata,

biscuiții cât lopata,

trași în cremă de fistic

de un cofetar-pisic.

Floarea umblă printre flori

și le scutură de nori.

Floarea este mama.

A venit și tata

cu trei biscuiți

și gogoși fierbinți.

Mai intrară-n casă

trei pisici sub masă.

Le-am dat biscuiți, eu băui doar ceai.

- Măi, copilă dragă, mare suflet ai !

Mama ce să zică –

...dă-i și la pisică.

Dădui biscuiții, i-am dat pe ascunse,

însă fiind prea mici chiar nu le-ajunse.

Întrebai deodată: ce e de mâncare ?

- Mai sunt la bucătărie trei felii de soare.

- Mamă!... Phiii, ce chest’e !

Asta e poveste !

Luna unde este ?

- E plecată la oraș

cu trei stele-n guleraș.

Au căzut La Tufănele

patru stele prichindele.

din cartea ilustrată pentru copii: Copilul și norul - 

ștefan radu mușat

Crivăţu‘ îşi făcu avânt

într-un cuib de păsări mute

cât să-ncapă în trupul lor

iarna - flutur alb de vânt.

Strânse-n sânul ei de gheaţă

valvârtejuri şi ninsori.

Şi când şade să asculte

triste suflete de flori,

le aşterne pe pământ.

Trece palid soarele,

stelele de ger

îmbracă faţa lui diamantină.

Iată-l înghiţit de cer,

scuturându-şi pletele

într-o pată de lumină.

În răsuflu’ ei deodată

ridică cetate albă:

în risipă să te scuturi

de visarea care scaldă

o fereastră cu gutuie.

Molcomă fantasma şade

ca o pasăre trudită.

Se adună. Apoi suie

turnuri nalte de zăpadă.

Un schelet de pom sclipeşte

în troieni dezordonate,

vântul nu mai hoinăreşte

pe la case îndesate.

Urcă drumul de ninsoare

urători, copii de-o șchioapă,

cu un plug din două fiare,

tras pe uliță de-o iapă.

Un copil numai paiete

ce în șale îi ajung,

larg învârte biciul care

sună într-un tunet lung -

geru-i fuge de la ghete.

Tremură în raza lunii

sălcii de argint cochete.

Mai la margine de sat

unde basmele se spun,

mulţi copii la vatra sobei

timpul pare c-a lăsat.

Au venit de prin cătun

cu trăistuţe la spinare

să le-ndese cu poveşti.

Zmei naivi îşi cântă versul

ca o nobilă întristare.

Două fete ştrengăriţe

împletesc înduioşate

înger palid în cosiţe.

La fereastra cu muşcate,

o măicuţă îndurerată

câteodată lung priveşte

prin zăpezi imaculate,

gânditoare îşi vorbeşte:

« poate-n drumuri se arată,

peste gardu’ acoperit,

fiul drag venind din lume » …

Plânge încet şi chinuit,

îi rosteşte al său nume.

Se mai uită spre icoană,

la Isus văzând într-însul

o lumină cum deşiră

flăcările de aramă;

îşi mai domoleşte plânsul.

Peste satu’ înzăpezit

a rămas un colţ de lună.

Stelele s-au întregit,

vântul scade la jumătate,

de-nnoptare adormit.

A ieşit după furtună

o nălucă la fântână.

Cum în murmur se înclină,

o porni către zăvoi.

Simţitoare şi senină

în răsunet năvăleşte

cu vârtej de vise albe

şi îmbracă perne moi.

În cădere geru’ înşiră

caru’ stelelor în pom.

Rareori, dar o scânteie

vine galeş printre nouri,

furişându-se în somn.

din cartea ilustrată pentru copii: Copilul și norul - 

ștefan radu mușat

Îi lucesc în iarbă ochii adânci de ploaie,

Cred că e rănită pasărea-văpaie…

Când răsună glasul muntelui de fier,

Inima vântoasei tremură în cer.

Poa’ să fie duh căzut din paradis -

Ce să fie, mamă, pasăre ori sfinx?

Cum zice legenda, s-a întâmplat odată,

Duhul prinse viață într-un fir de apă…

Nu este nălucă din vremuri uitate,

E sufletul ploii venit de departe.

E demult acolo, l-am văzut cândva,

Era piatră seacă, pământ nu era.

din cartea ilustrată pentru copii:

Copilul și norul - Ștefan Radu Mușat

Amurgul e mirajul din toate câte sunt,

în umbră ispitit de ape fără fund...

Când amurgul stă să ardă

în țărâna de pe drum,

soarele (să nu să piardă)

își deschise ochi subțire

printre norii arși de scrum.

Mult jăratec umblă-n valuri,

prinzând trestia și lacul,

prinzând florile pe maluri.

Aci, vântu-și face veacul.

S-a trezit și se porni

la un neam de păpădii.

Trecu stins prin somnul ierbii

ca un sfânt răpus în piatră,

și o luă apoi spre sat

să-și găsească loc în vatră.

Prispa este caldă încă,

o pisică leneveşte:

ziua întreagă a fost pe luncă...

cu stăpânu’ la cosit.

Dar cum noaptea tainic creşte,

vântul iar se risipeşte

și aleargă

printre nuci

pasărea de păpădie

care urcă-n lumea largă,

uneori printre uluci.

Doarme -n floarea fistichie,

doarme fluturu’ sprinţar,

legănat în șoapte blânde

de-o păpușă cu tichie.

Cum păpușa are har,

cască alături un bondar.

Timpul curge în risipă,

norii galbeni nu-l ajung.

Mai clipeşte pentr-o clipă

ochiul roşului amurg.

Greier mic cu paşii repezi

şi cu glasul ascuţit,

urcă-n grabă două lespezi;

Altu’ îşi cântă lung amorul

unei tufe de cucută:

oare cine îl ascultă ?…

Pe la streşini de cerdac,

într-un cuib de rămurele,

puisorii nu mai tac.

Se îndeamnă în culcuş

lângă alte rândunele.

Undeva în depărtare

se aude un lătrat;

câinelui i se năzare

o nălucă sau un hoţ

care vine noaptea -n sat,

când cocoşii s-au culcat.

Luna hoinăreşte -n cer,

pe la porţi de stele bate:

- Doar lumină eu vă cer

pentru fete deocheate -

bezne reci să ardă -n noapte;

să se limpezească toate

ca nisipurile-n ape.

Umblă ielele desculţe

La Stejaru’ cu Izvoare,

îndărăt pe drum de piatră

(scăpărând în felinare)

trece şirul de căruţe...

Şi cum satu-i cumpănit

cu poveşti de altădată,

din mătăsuri s-au ivit

stelele subțiri, stângace.

În adâncu’ lor se arată

flăcările altor vremuri:

Luna -n cer e cât o roată.

Întunericul se -nchide

(şovăielnic dar supus)

în luminile lichide.

Astru fraged, rubiniu,

pâlpâie în sânul nopţii

ca un înger timpuriu.

din cartea ilustrată pentru copii:  Copilul și Norul -

Ștefan Radu Mușat

Dormitând în lună plină

nori răzleţi la unison,

tremură din rădăcină

în oglinzi de lacuri negre.

Şi cum orizontul nopţii nu mai este uniform,

tresar glasuri ascuţite

în frunzişul unui pom.

Lunecă o rază moale

din pământuri adormite.

Răsar două, patru, nouă,

şi ţâşni un râu de soare;

cerul creşte mai cu seamă

urcând Luna printre stele

pe drumeaguri de aramă.

Apoi piere.

Sfârşesc umbrele bizare

în explozii

de culoare.

Soarele greoi şi rece largul cerului deschise,

dimineaţa se revarsă

ca un vis în alte vise.

Şi porni la drum să vadă câteva privighetori

care nalţă-n depărtare glasuri line de viori.

Intră-n ierburi de argint, urcă-n flori de mărgărint;

se opri la alte două,

limpezindu-şi faţa albă

cu un bob de rouă - două

într-un cuib adânc de flori.

Cum îi prinse mijlocelul un cojoc firav de nori,

e mai falnică pe luncă.

Apoi creşte şi tot urcă

în mătasea cerului,

dispărând ca o nălucă.

Roiesc fluturi şi furnici în căruţe îndesate:

cară sacii cu merinde şi ulcioare cu nectar,

cară roade aromate şi grăunţe pe jumate.

Ba tocmiră lăutar

să deschidă sărbătoarea

în palatul de verdeaţă.

Având guler de cleştar,

(ce e drept, un pic semeaţă)

se înalţă mândră floarea

fiind din neamul de cicoare.

Păpădia-Plutitoarea coborî din spic pitic.

Iată, a început serbarea !

Vin albine din pădure cu cerceii grei de mure

şi brăţări de sălcii sure:

au polen la cingătoare şi conduri de aur moale.

Soarele pe deal petrece pe un jilţ de sunătoare;

trecu lunca jos în vale pe la sălcii plângătoare,

pârjolind copaci şi ierburi,

macii roşii din răzoare.

În arşiţa singulară

nuanţele s-au ofilit.

Totul este încremenit

de atâta zăpuşeală:

nu mai cântă pitpalacul,

nu mai este vânzoleală. De departe dintre dealuri

vine-n valuri de argint -

e pârâul:curge agale şi şopteşte printre maluri.

Şi albeşte piatra-n apă când în zare se arată

păsări mitice venind

din adâncuri de-altădată.

Se porni ca din senin vânt subţire către vale,

răscoleşte ierburi crude, printre vârfuri şuierând.

Năvăleşte spre câmpie,

se pogoară în rafale,

flori mărunte încurcând

într-un ghem de păpădie.

Naltul cerului răsună;

zdruncinând pământu-adună

peste floarea câmpului

straie negre de furtună.

Alte umbre întunecate

au ieşit dintr-o cetate, care – iată – se destramă

în schelete de aramă.

Şi zburând în solzi de ape

păsări valmeş adunate se reped către lumină.

Aripile sfârtecate

pe mirişti sunt aruncate.

Într-un colţ de luminiş,

răsărită din verdeaţă,

se zăreşte alergând către dulcea libertate

o vioaie mogâldeaţă:

copilaş cu flori în braţe şi cu plete încurcate.

Se opri. Scrutează cerul care curge-n râu de pene.

Două păsări grandioase stau în coama dealului.

Una albă se aşterne

pe deasupra grâului:

are trupul lung de scamă de culoarea vântului.

Lăsă florile să curgă din mânuţe răsfirate

şi fugi prin spice aspre, biciuit pe obrăjori,

către pasărea măiastră.

O văpaie–n fir de ape

o nălţă aşa deodată într-un labirint de nori.

Pretutindeni cerul curge, soarele-i demult apus.

Gust amar lăsat de clipă în privirea-i necăjită

dupa norul ce s-a dus.

Cu suflarea chinuită,

inocent, rosti în sine:

Unde- i pasărea măiastră ?

Nu se vede... Nu mai vine ?!

Dar în ochi cârpiţi cu vise

se arată argintie,

înălţându-se din fân,

o fantasmă însufleţită de o aripă de fum;

trecu dealul înspre vie,

răsunând în glasuri stinse:

’’Unde eşti copilărie ?...’’

din cartea ilustrată pentru copii: Copilul și norul -

Ștefan Radu Mușat

Amurgul e mirajul din toate câte sunt,

în umbră ispitit de ape fără fund...

Când amurgul stă să ardă

în țărâna de pe drum,

soarele (să nu să piardă)

își deschise ochi subțire

printre norii arși de scrum.

Mult jăratec umblă-n valuri,

prinzând trestia și lacul,

prinzând florile pe maluri.

Aci, vântu-și face veacul.

S-a trezit și se porni

la un neam de păpădii.

Trecu stins prin somnul ierbii

ca un sfânt răpus în piatră,

și o luă apoi spre sat

să-și găsească loc în vatră.

Prispa este caldă încă,

o pisică leneveşte:

ziua întreagă a fost pe luncă...

cu stăpânu’ la cosit.

Dar cum noaptea tainic creşte,

vântul iar se risipeşte

și aleargă

printre nuci

pasărea de păpădie

care urcă-n lumea largă,

uneori printre uluci.

Doarme -n floarea fistichie,

doarme fluturu’ sprinţar,

legănat în șoapte blânde

de-o păpușă cu tichie.

Cum păpușa are har,

cască alături un bondar.

Timpul curge în risipă,

norii galbeni nu-l ajung.

Mai clipeşte pentr-o clipă

ochiul roşului amurg.

Greier mic cu paşii repezi

şi cu glasul ascuţit,

urcă-n grabă două lespezi;

Altu’ îşi cântă lung amorul

unei tufe de cucută:

oare cine îl ascultă ?…

Pe la streşini de cerdac,

într-un cuib de rămurele,

puisorii nu mai tac.

Se îndeamnă în culcuş

lângă alte rândunele.

Undeva în depărtare

se aude un lătrat;

câinelui i se năzare

o nălucă sau un hoţ

care vine noaptea -n sat,

când cocoşii s-au culcat.

Luna hoinăreşte -n cer,

pe la porţi de stele bate:

- Doar lumină eu vă cer

pentru fete deocheate -

bezne reci să ardă -n noapte;

să se limpezească toate

ca nisipurile-n ape.

Umblă ielele desculţe

La Stejaru’ cu Izvoare,

îndărăt pe drum de piatră

(scăpărând în felinare)

trece şirul de căruţe...

Şi cum satu-i cumpănit

cu poveşti de altădată,

din mătăsuri s-au ivit

stelele subțiri, stângace.

În adâncu’ lor se arată

flăcările altor vremuri:

Luna -n cer e cât o roată.

Întunericul se -nchide

(şovăielnic dar supus)

în luminile lichide.

Astru fraged, rubiniu,

pâlpâie în sânul nopţii

ca un înger timpuriu.

din cartea ilustrată pentru copii:  Copilul și Norul -

Ștefan Radu Mușat

Două păpuși în colțul casei

Stau și mă privesc demult.

Două păpuși cu ochi albaștri,

Rochițe roz și pantofiori.

Două păpuși neînsuflețite

Cu inimile înmărmurite.

Păpuși ce nu știu a vorbi,

Păpuși ce nu pot a mișca.

Ele stau astfel nemișcate

În colțul casei întunecate.

Ele nu dorm și nu mănâncă,

Iar viața ele n-o cunosc.

Când cu atenție le privești,

Parcă ar ști ce este în jur.

Și ar putea s-asculte zumzetul

Și freamătul ce le-nconjoară.

Iar tu copilă cutezătoare

Ce totul vrei ca să cunoști,

Imaginându-ți-le ca ființe

Intri în jocul magic al minții.

Le inviți la o șuetă ca între fete,

La un ceai sau o bomboană.

Le întrebi ce le mai place

Și aștepți ca ele să-ți răspundă.

Într-un târziu Moș Ene

Pe la gene se abate.

Adormind, le visezi vorbind

Și dansând și cântând.

Dimineața în grabă te trezești,

Cu bucurie le îmbrățișezi.

Purtând visul mai departe

Ca un mister dintr-o carte.

O fetiță frumușică 

Ce mergea la grădiniță 

In timp ce a ei mămică 

O ținea strâns de manița 

Salutând toți trecatorii 

Cum spun și educatorii 

Mama fiind bucuroasă 

Că fetița i respectuoasă 

obosit de-atâta devatură,

bursucul

s-a culcat lîngă arici.

ariciul s-a chircit in preajma unei căprioare,

iar căprioara s-a intins la picioarele

 veveriței roșcovane.

lupul, dragi copii,

nu mai este personajul negativ din poveste...

tiptil,

i-a învelit c-o pătură de frunze

și a șoptit:

noapte bună!

Într-o zi de iarnă,
Zapada ne-n încojoară,
Nu deparde ciorile,
Se cearta cu surorile.

Merse una pe afară,
Şi devine albioară.
Toţi certaţi, dezamăgiti,
Dar şi veseli, şi uimiţi.

Oricât de surprins ai fi de-adulți

Din postura de copil

Niciodată nu tânji, puiuț

Să devii ce poate nu vei vrea să fi 

Poate pare că e bine

Să te uiți de-aici de sus,

să imiți ce ți s-a spus

Rămâi pur, duios şi dulce

Într-o lume de adulți,

Într-o lume de reci umbre

Sunt mulți, atât de mulți acum

Atei, păgâni, ca nişte clovni bizoni 

Doar aparent ei par plăpânzi 

Însă prezentul o confirmă

Sunt toți doar nişte lei leproşi

Dar tu! copil curat ca un izvor de munte

Atât de crud, atât de cald,

atât de iubitor de toate!

Rămâi te rog neînfricat

Rămâi aşa cum mi-ai fost dat

Doar fii...mereu aşa cum eşti,

Doar fii... mereu copil curat!

De aş putea să te îngheț

Să te păstrez cât se cuvine

Sperând că va veni o nouă lume

După sfârşitul celei vechi

Să pot să te dezgheț copile

Ca tu să fii ce astăzi eşti

Şi tot aşa să fii şi mâine

Dar fără ei

atei, păgâni si lei leproşi

Rămâi aşa cum mi-ai fost dat

Doar fii...mereu aşa cum eşti,

Doar fii... mereu copil curat!

Marius Ene, UK, 23:30