O gură de aer

Toată viața s-a strigat la mine.

Am trăit sub un cer care nu vorbea,

ci striga.

Cuvintele veneau spre mine ca niște uși trântite,

ca niște porunci fără odihnă.

Între pereții zilei s-au izbit mereu sunete ascuțite.

Am crescut într-o lumină care nu mângâia,

ci interoga.

Vorbele cădeau peste mine ca niște insulte,

ca niște pietre aruncate în ape tulburi.

Toată viața s-a strigat la mine.

Strigătul a fost alfabetul meu timpuriu,

urletul — clopotul care mă chema la trezire,

la teamă,

la apărare.

Am învățat să respir scurt,

să răspund înainte de a fi întrebat,

să-mi strâng inima ca pe un animal speriat.

Și în zgomotul acesta continuu

am început să cred

că liniștea este doar o legendă spusă copiilor.

Dar uneori, noaptea,

când orașul își lasă armele jos

și ferestrele nu mai tremură,

simt cum în piept se deschide un loc

neatins de țipăt.

Acolo nu e judecată,

nu e grabă,

nu e poruncă.

E doar o așteptare blândă,

ca o mână care nu apasă,

ci rămâne.

Și atunci înțeleg,

că n-am tânjit nici după tăcere deplină,

nici după izbăvire zgomotoasă,

ci după un sunet

care să nu mă strivească…o șoaptă.

Mi-e dor de o șoaptă!

Lumea toată aleargă, aleargă,

Pământul întruna se-nvârte,

Urma ei grabnic s-o șteargă,

În nesfârșite abisuri s-o uite.

Se înmoaie lacrima-n lacrimă,

Plâng mame când nasc un copil,

Tații-l primesc ca pe-o patimă,

Iar totul din jur li se pare ostil.

E foșnet și-n suflet, și-afară,

Pământul înghite bucurii și iubiri,

Grâu-i uscat iar pâinea amară,

E spaimă și groază-n clădiri.

Trăim izolați de oameni și lume,

Suntem conectați invizibil la ură,

Găsim vinovați cu nume, prenume,

Apoi instalăm peste tot dictatură.

Omul hulpav aleargă, aleargă,

Pământul mai tare se-nvârte,

Urma lui grabnic s-o șteargă,

În nesfârșite abisuri să-l uite.

Cine își vinde sufletul pentru un drum neted, va întâlni numai gropi după moarte. 

Actorul care nu primește aplauze, și-a ucis personajul.

Mai bine pironit în suferință decât legănat de păcate. 

E mai plăcut să te ardă adevărul decât să te înghețe minciuna.

Mai degrabă biciul care te trezește decât sărutul care te adoarme.

Preferă durerea care te curăță decât bucuria care te ține prizonier.

Mai bine un Dumnezeu aspru decât un diavol blajin. 

Mai de folos o lovitură care te schimbă decât mângâierile care te țin în letargie.

E mai nobil să porți cicatrici de lumină decât talismane de întuneric.

Mai bine judecata ce te îndreaptă decât iertarea care te menține în culpă.

Prefer podeaua dură a pocăinței decât patul moale al ispitelor.

Mai bine înfrânt de adevăr decât eliberat de minciună.

Mai sigur pășești pe cioburi decât să plutești în iluzii.

Mai bine ars de conștiință decât stins în nepăsare.

Mai de folos plânsul care trezește decât râsul care te adoarme.

Mai demn e să ai sărăcia adevărului decât aurul trădării.

Mai bine să fii singur în lumină decât cu mulțimea în întuneric.

Un lemn de esentă tare nu lasă cenușă.

Cine își ascunde suferința sub zâmbet își va pierde lacrima.

Focul care te arde pe dinăuntru e mai rece ca apa care îl stinge.

Rănile care nu se văd sunt cele mai greu de vindecat.

Cine fuge de tăcere se pierde în zgomotul propriilor pași.

Lacrimile care ard pe obraz sunt mai prețioase decât ochii.

În timp ce adevărul îți pregătește patul; minciuna doarme nepăsătoare.

Cine-și culege frica și o transformă în vânt, devine furtună.

Iubirea sinceră e un vis cu ecou.

Singurătatea te învață cum să construiești poduri.

Cine nu acceptă adierea adevărului, va fi izbit de furtuna minciunii.

Durerea care nu lasă urme pe trup face cicatrici pe suflet.

Cine se teme de întuneric nu poate coborî în el să aprindă lumina.

Cel care vede sfârșitul ca pe o ușă, va deschide alt început.

Adevărul care doare azi, te vindecă mâine; minciuna care te vindecă azi, te va durea veșnic.

Singurătatea absolută nu e numai absența oamenilor, ci și absența ta.

Mai bine să rămâi singur cu frica decât să te bazezi pe curajul celorlați.

Cine cumpără plăcere trupului, își vinde sufletul pe bucăți.

Tăcerea care doare dospește urlete.

Gândurile negre vin doar la cei care nu iartă.

Adevărul care rănește nu folosește pumnalul minciunii.

Mai bine înfruntă furtuna decât să te irosești în adieri de vânt.

Inamicul din tine te va învinge  mai repede decât orice dușman din afară.

Mai bine bea otrava pierderii decât să trăiești într-o iluzie care te ucide încet.

Cine se înclină mereu în fața altora, uită cum se stă drept în fața oglinzii.

Libertatea nu se asociază cu comoditatea; cine încearcă le pierde ambele.

Într-o dragoste oarbă timpului îi cresc ochi.

Mai bine să porți propria rușine decât să accepți confortul minciunii.

Cine se teme că pierde, va pierde mai mult decât își imaginează că are.

Cine își măsoară valoarea prin ochii altora, rămâne străin de sine.

Omul fuge de moarte, dar uită că fiecare clipă e deja o moarte trăită.

Cine caută sensul vieții în afara sa, se va pierde pe sine.

Omul nu se pierde când nu mai are răspunsuri, ci atunci când nu mai are întrebări.

Adevărul retează ca o sabie, minciuna taie ca un cuțit tocit.

Omul se pierde nu când cade, ci când nu mai vrea să se ridice.

Când îți duci trupul la război, în suflet nu mai ai pace.

Cine își îngroapă greșelile prea adânc, le face rădăcini.

Nu există drum drept pentru cel care calcă strâmb.

Adevărul nu bate la ușă ci dărâmă zidurile.

Mintea care nu-și pune întrebări își adapă întruna prostia.

Calea cea mai lungă nu e grea dacă pașii sunt scurți.

Frica de moarte lungește viața.

Adevărul nu se schimbă când îl rostești, ci când îl trăiești.

Tăcerea nu e lipsă de cuvânt, ci o altă formă de a spune totul.

Cel ce își cunoaște limitele a trecut deja dincolo de ele.

Nici o durere nu e mai grea decât conștiința nepăsării.

Cine-și măsoară viața doar în ani rămâne dator clipei.

Cine trăiește doar pentru sine moare fără martori.

Cine se teme să greșească rămâne prizonierul nimicului.

Și iarăși tainic cerul plânge,

Melancolia norilor fugiți,

Iar raza soarelui se frânge,

În ochiul celor prea grăbiți.

Văzduhul este plin de sânge,

Penumbra se lungește pe asfalt,

Iar pasărea la cuib se strânge,

Și liliecii orbi în peșteră tresalt.

În poala cerului ziua se-ascunde,

Luceafărul e gata să apară,

Iar timpul lacom mestecă secunde,

Și-ncet, încet se face seară.

Vizită

Iar e-n vizită mamaia,

De-alaltăieri de pe la zece,

A venit c-a prins-o ploaia,

Dar uită ca să mai plece.

Uneia care a dat de bani

Când nu aveai serviciu şi lovele,

Erai un stup cu miere şi nectar,

Iar azi cu milioane în portofele,

Te-ai transformat într-un viespar.

Unor români – corona virus

A fost nevoie de o pandemie,

Şi multe sfaturi cu-nţeles,

Ca întreaga Românie,

Să se spele un pic mai des.

 Epigrama

Un catren cu poanta-n cioc,

Şi cu patru versuri bune,

Primele te ţin la foc,

După ultimul vei fi cărbune.

Unui bețiv

Când se uită spre podgorii,

I se dilatează porii,

Și se vaită la vecin,

Că îi lasă gura vin.

Pantofii

Pe mama pantofii o băteau,

Și aproape zilnic suferea,

Dar într-o zi când se certau,

Văzui că tata pantofii îi purta.

Umor

E plin de umor vecinul meu,

Iar altul ca el nu întâlneşti,

I-atât de dezvoltat umorul său,

Că râde şi la un Banc de peşti.

Magicianul

Pe un fost magician vestit,

Bibliotecarul școlii l-au făcut,

Dar un eşec cumplit s-a dovedit,

Că încet din cărţi au disparut.

Şcolarizare forţată,

Cam târziu veni la şcoală,

Avea şaipe ani şi oleacă,

Dar din tot ce studia,

Doar si-laba îi plăcea s-o facă.

Sărăcie

Fiind sărac de nedescris,

N-a mai suportat ruşinea crasă,

Servicii Funerare şi-a deschis,

Să aibă ce pune pe masă.

Un chip gingaș zâmbește,

Un altul plânge-ntruna,

Fiindcă inima nebuna,

La altă se gândește.

Cu-o mână mi te mângâi,

Cu alta te alung,

Și-n minte încet se strâng,

Spânzurători și frânghii.

Un pas spre tine pleacă,

Iar altul dă- înapoi,

Și port un crunt război,

Cu ura ce mă-ncearcă.

Te caut cu privirea,

C-un ochi mereu închis,

Și-n mine am ucis,

Prin amăgiri iubirea.

Mi-e trupul numai scuturi,

Dar astăzi mi le nărui,

Și zilnic am să-ți dărui,

O mie de săruturi.

În brațe cald mă prinde,

Cu-o buză încet mă ceartă,

Cu cealaltă mă iartă,

Și focul iar se-aprinde.

Ce duh te-a scos din neantul tău sonor,
La ora-n care îngerii își spală
Aripile de zgomot și de dor,
Să-mi spargi tăcerea ca pe-o coajă goală?

Ce gând, ce șoaptă oarbă, ce păcat
Ți-a-nțepat degetul cu dor de taste,
De-ai îndrăznit, în ceasul vinovat,
Să mă trezești din visuri, cele caste?

Ai fost cumva trimis de-un ceas stricat,
Sau ești un sol al plictiselii pure,
Un cuc uscat, cu trilul ferecat
În carcasa unei lumi obscure?

N-ai știut, poate, că la ora trei
Până și gândul șovăie, se rupe,
Și-n casa mea nu mai intră scântei,
Decât dacă-s din stele... nu din cupe.

Dar tu, ecou din golul cel mai gol,
Pocnet de carne pe-un ecran păgân,
Ai sunat ca un plâns fără control,
Să-mi vinzi tăcerea ruptă de stăpân.

Să nu mai suni. Sau dacă suni, să fie
Să-mi spui că ai uitat cum te numești,
Și-ai rătăcit prin lume, o stafie
Ce sună doar pe cei ce nu-s firești.

Și poate-atunci, iertându-ți tulburarea,
Voi zice blând: „Și eu am fost cândva
Un om ce-a vrut să-nvingă nepăsarea
Sunând în noaptea altcuiva…”

Cand noaptea-i amara
Si sufletu-i gol
Ma rog catre cer
Si simt un fior…

Cu tine O , Doamne ..
Imi place-a vorbi
Ca doar tu imi stii
Durerea inimii…

Cu glasul duios imi spui
“ Nu fii trist !
Ca viata iti va aduce
Tot ce ti-am promis.
Asteapta fiule si nu te grabi
Cǎci comoara ta
E focul inimii..
Iar daca vreodata
Drumu’ ti vei gasi
Sper ca acesta
De mine iti va aminti.
Sper ca din asta
Tu ai inteles
Ca rabdarea in viata
E lucrul cel mai de pret. “

Încet ne-ndreptăm spre dezastru, 

Într-o lume condusă de orbi, 

Soldați se-antrenează în castru, 

Cum să scoată ochii la corbi. 

Muți ne vorbesc la tribune, 

Înțelege ce vrea fiecare, 

Haosul s-a așternut peste lume, 

Și nimeni nu mai are scăpare. 

Ologii ne poartă-n spinare, 

Cu viteze de maxim record, 

Și zilnic se umplu spitale, 

Cu mame ce imploră avort. 

Mălaiul e și el pe sfârșite, 

Subnutriții votează îmbuibații, 

Apoi cu priviri moleșite, 

Înalță spre cer acuzații. 

Apar sfinți și Hristoși peste tot, 

Minuni ceas de ceas au făcut, 

Dracii dansează lângă Chivot, 

Și fac legământ cu omul căzut. 

Zi de zi îmi apar în cale

Oameni noi.

Îmi aduc aminte, oare,

De un dor,

Un paradox?

Întâlniri târzii, plimbare,

Lângă noi, prieteni dragi,

De-nvățat nenumărate.

Lângă Ana,

Talent ferm,

Nu e timpul să încheiem.

Ne vom revedea cu bine

La un ceai, o întâlnire,

O revistă sau o carte

Un gând bun de bucurie.

L-ai trimis la noi în taină 

Noi povești o să apară,

Tot cu tine asta-i drept. 

Verdele moare-n dogoarea uscată,

Câmpul e ars, un mormânt de tăcere,

Soarele-nghite o lume secată,

Frunza se-ndoaie în lungă durere.

Umbrele fug în pădurea de zgură,

Izvorul a stins ultima lui suflare,

Natura își strânge o neagră căldură,

În pragul de vară și de pierzare.

Plouă ca din găleată,

Nu se mai oprește odată..

Nemulțumiți ne ofticăm;

Starea vremii invocăm.

Visăm soare și frumos,

Nu chipul cerului noros.

Apoi când căldură vine,

Parcă iar nu este bine;

Ne topim de zăpușeală 

Și ne ia cu amețeală,

Tânjim umbra unui nuc 

Și -un pahar rece cu suc.

Ne rugăm să vină toamnă,

Prețuită ca o doamnă,

Chiar de ne paște nostalgia

Și ne seacă nevralgia.

Firea noastră efemeră,

Similară -n orice sferă,

Nu găsește alinare.

Este -n perpetuă mișcare;

Cerșim reformă cu ardoare,

Stropită cu sudoare.

Și așa va fi și iarna;

Nu ne mai place haina,

Ce ne ferește de frig,

Mușcăm lacom din covrig..

Dar uite vine primăvara,

Tot simțim în noi povara;

Ori că -i albă,ori că -i meargă,

Pe obraz nuanța -i acră..

Omule, trăiește, ți viața,

Lasă moftu și prefața...