Stau nopţi în şir
Stau nopţi în şir şi tot privesc,
La stelele din univers,
Mă mir, socot şi tot gândesc,
Că totuşi au ceva lumesc.
Şi-a lor lucire învăpăiată,
Ba roşie, ba galbenă lămâi,
Mi-aduce aminte de acea fată,
Pe care am sarutat-o întâi.
Iar forma lor cerească,
Îmi pare că-i leit,
Icoana părintească,
Sub care am trăit.
Şi-a lor cădere de pe cer,
Când lasă-n urmă o pată,
E a mea durere de mai ieri,
Când a plecat şi al meu tată.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 1 декабря 2023
Просмотры: 558
Стихи из этой категории
Niciunde
Am plecat venind de niciunde,
Prin oase şi cărni, și risipă de ani,
Veninul plăcerii în mine pătrunde,
Lăsându-mi bastarzii orfani.
Viaţa mă biciuie ca pe un sclav,
Pute a hoit și ziua de mâine,
Sub un soare la fel de bolnav,
Omul slujește acuma pe câine.
Latră un cioclu călare pe dric,
Barza mă schimbă pe-un prunc,
Şi iarăși la drum pornind spre nimic,
Prin oase și cărni, niciunde ajung.
Război și durere!
Ceva frumos aș spune pentru voi
Acum pe seară, l-apus de soare,
Dar cum să scrii când e război
Chiar la hotare și lumea moare.
Deschid tv-ul, moartea o văd
Pe sticlă arătată prin filmare,
Nu, nu este film și doar prăpăd
Și peste tot e plânset și teroare.
Vreau să-l închid să schimb canalul
Nu mai suport să văd să simt așa durere,
Pe voi eu vă implor să fluierați finalul
Și nu uitați că Dumnezeu v-a dat putere.
Puterea El v-a dat-o să faceți bine
Nu să ucideți ființe nevinovate,
Așa că încetați s-aveți inimi haine
Fiți înțelepți și faceți zi din noapte.
Vă adunați și discutați încontinuu
Dar nu să ne feriți de foc și arme,
Și să decideți care dintre voi e primu',
Și toți s-aveți portretul pus în rame.
Pe noi, voi credeți că ne păcăliți
Și moartea o lăsați să ne adune,
Dar nu uitați că veți fi pedepsiți
Pentru ce ați făcut în astă lume.
Așa că evitați pedeapsa Divină
Și puneți capăt acestui război,
Nu spuneți că alții poartă vină
Ne mor copiii, făra-veni 'napoi!
Mutați icoanele înspre apus
Azi sufletul de pocăință-i stors,
Și-am pus trufia mai presus,
Iar Domnul fața de la noi și-a-ntors,
Mutați icoanele înspre apus.
Genunchiul închinat e-un gest uitat,
Și chiar tămâia-i fără de miros,
Purtăm cu fală atârnat la pat,
Un crucifix imens cu vârfu-n jos.
Și clopotele plâng în turn stingher,
Dar nimeni nu aude al lor oftat,
Sub ceru-nchis cu porți de fier,
Credința ne-a abandonat.
Lumina-i doar o umbră în abis,
Iar rugăciunea-i vânt ce nu răzbate,
Pe umeri goi purtăm un paradis,
Ce de la drumul veșnic ne abate.
Și-n ochii sfinților din vechi icoane,
Doar praful vremii strălucește,
Și-n mâinile cu urme de piroane,
Păcatul nostru se-odihnește.
Pustiu e în amvoane și altare,
Iar rugăciunea nu mai urcă-n sus,
La îngeri, nu dați ascultare...
Mutați icoanele înspre apus.
Timpul
Pe ale timpului aripi se duc anii în zbor
Și amintiri lăsăm în urmă,
Iar în suflet , păstrăm tot ce ne-a fost drag .
Pășim grăbiți către nicăieri ,
Uitând să ne bucurăm de ce e azi,
Nu de ce a fost ieri.
Trăiește, iubește și iartă,
Bucură-te de viață și de tot ce te-nconjoară.
Zâmbește mereu și profită de fiecare clipă,
Nu lăsa timpul să fie o risipă.
🦋 S. ALY🦋
Peisaj
Câmpii mari și întinse,cât să acopere
Întregul orizont,ce ochiul ți-l dezvăluie
Cu o verdeață mai frumoasă ca orice fecioară
Inima ți-o va fura de îndată
Cântecul păsărilor te va seduce
Chiripatul lor ce în poezie ajunge
Niciun poet care se respectă
Nu poate să nu vorbească de această prietenă
Câte un copac ce se zărește
În întinsul pădurilor perfect
Cu o armonie
În care fiecare animal trăiește
Un lac cristalin ca o mare,plină de perle
O adevărată comoară la care multă lume geme
Așa o frumusețe fără față
Pe care nu o s-o mai întâlnești în viață
Insomnie
Mi-e somnul rupt din vise fără vină,
Mi-e gândul frânt în ceasuri fără drum,
Tăcerea mușcă nopțile de-acum,
Iar zorii par o rană clandestină.
Mi-e frig în oase și mi-e dor de-o clipă,
În care somnul să mă ia pribeag,
Să mă îmbrace-n umbrele ce trag,
Cortina peste lacrima ce-n taină țipă.
Târziu mă poartă noaptea către mine,
Dar somnul nu mă prinde nicidecum,
Sunt doar un gând ce rătăcește-n fum,
O umbră prinsă-n orele străine.
Dar n-am să dorm, și n-am să caut tihnă,
Căci somnul nu-i decât un duh străin,
Și-n trupul meu de gheață și venin,
Am hotărât să nu mai am odihnă.
La fel ca somnambulii, cu pleopele în bernă,
Voi merge fără drum, pe-acolo unde,
E casa zeului Morfeu, și voi pătrunde,
Să-i fur un pui de somn, să-l pun sub pernă.
Și dacă-n vis nu-mi este dat ca să ajung,
Voi merge obosit, cât mai departe,
Nesomnul mi-l voi scrie într-o carte,
Iar pleoapele cu beznă-am să le ung.
Niciunde
Am plecat venind de niciunde,
Prin oase şi cărni, și risipă de ani,
Veninul plăcerii în mine pătrunde,
Lăsându-mi bastarzii orfani.
Viaţa mă biciuie ca pe un sclav,
Pute a hoit și ziua de mâine,
Sub un soare la fel de bolnav,
Omul slujește acuma pe câine.
Latră un cioclu călare pe dric,
Barza mă schimbă pe-un prunc,
Şi iarăși la drum pornind spre nimic,
Prin oase și cărni, niciunde ajung.
Război și durere!
Ceva frumos aș spune pentru voi
Acum pe seară, l-apus de soare,
Dar cum să scrii când e război
Chiar la hotare și lumea moare.
Deschid tv-ul, moartea o văd
Pe sticlă arătată prin filmare,
Nu, nu este film și doar prăpăd
Și peste tot e plânset și teroare.
Vreau să-l închid să schimb canalul
Nu mai suport să văd să simt așa durere,
Pe voi eu vă implor să fluierați finalul
Și nu uitați că Dumnezeu v-a dat putere.
Puterea El v-a dat-o să faceți bine
Nu să ucideți ființe nevinovate,
Așa că încetați s-aveți inimi haine
Fiți înțelepți și faceți zi din noapte.
Vă adunați și discutați încontinuu
Dar nu să ne feriți de foc și arme,
Și să decideți care dintre voi e primu',
Și toți s-aveți portretul pus în rame.
Pe noi, voi credeți că ne păcăliți
Și moartea o lăsați să ne adune,
Dar nu uitați că veți fi pedepsiți
Pentru ce ați făcut în astă lume.
Așa că evitați pedeapsa Divină
Și puneți capăt acestui război,
Nu spuneți că alții poartă vină
Ne mor copiii, făra-veni 'napoi!
Mutați icoanele înspre apus
Azi sufletul de pocăință-i stors,
Și-am pus trufia mai presus,
Iar Domnul fața de la noi și-a-ntors,
Mutați icoanele înspre apus.
Genunchiul închinat e-un gest uitat,
Și chiar tămâia-i fără de miros,
Purtăm cu fală atârnat la pat,
Un crucifix imens cu vârfu-n jos.
Și clopotele plâng în turn stingher,
Dar nimeni nu aude al lor oftat,
Sub ceru-nchis cu porți de fier,
Credința ne-a abandonat.
Lumina-i doar o umbră în abis,
Iar rugăciunea-i vânt ce nu răzbate,
Pe umeri goi purtăm un paradis,
Ce de la drumul veșnic ne abate.
Și-n ochii sfinților din vechi icoane,
Doar praful vremii strălucește,
Și-n mâinile cu urme de piroane,
Păcatul nostru se-odihnește.
Pustiu e în amvoane și altare,
Iar rugăciunea nu mai urcă-n sus,
La îngeri, nu dați ascultare...
Mutați icoanele înspre apus.
Timpul
Pe ale timpului aripi se duc anii în zbor
Și amintiri lăsăm în urmă,
Iar în suflet , păstrăm tot ce ne-a fost drag .
Pășim grăbiți către nicăieri ,
Uitând să ne bucurăm de ce e azi,
Nu de ce a fost ieri.
Trăiește, iubește și iartă,
Bucură-te de viață și de tot ce te-nconjoară.
Zâmbește mereu și profită de fiecare clipă,
Nu lăsa timpul să fie o risipă.
🦋 S. ALY🦋
Peisaj
Câmpii mari și întinse,cât să acopere
Întregul orizont,ce ochiul ți-l dezvăluie
Cu o verdeață mai frumoasă ca orice fecioară
Inima ți-o va fura de îndată
Cântecul păsărilor te va seduce
Chiripatul lor ce în poezie ajunge
Niciun poet care se respectă
Nu poate să nu vorbească de această prietenă
Câte un copac ce se zărește
În întinsul pădurilor perfect
Cu o armonie
În care fiecare animal trăiește
Un lac cristalin ca o mare,plină de perle
O adevărată comoară la care multă lume geme
Așa o frumusețe fără față
Pe care nu o s-o mai întâlnești în viață
Insomnie
Mi-e somnul rupt din vise fără vină,
Mi-e gândul frânt în ceasuri fără drum,
Tăcerea mușcă nopțile de-acum,
Iar zorii par o rană clandestină.
Mi-e frig în oase și mi-e dor de-o clipă,
În care somnul să mă ia pribeag,
Să mă îmbrace-n umbrele ce trag,
Cortina peste lacrima ce-n taină țipă.
Târziu mă poartă noaptea către mine,
Dar somnul nu mă prinde nicidecum,
Sunt doar un gând ce rătăcește-n fum,
O umbră prinsă-n orele străine.
Dar n-am să dorm, și n-am să caut tihnă,
Căci somnul nu-i decât un duh străin,
Și-n trupul meu de gheață și venin,
Am hotărât să nu mai am odihnă.
La fel ca somnambulii, cu pleopele în bernă,
Voi merge fără drum, pe-acolo unde,
E casa zeului Morfeu, și voi pătrunde,
Să-i fur un pui de somn, să-l pun sub pernă.
Și dacă-n vis nu-mi este dat ca să ajung,
Voi merge obosit, cât mai departe,
Nesomnul mi-l voi scrie într-o carte,
Iar pleoapele cu beznă-am să le ung.
Другие стихотворения автора
Epigrame XIX
Unui mut
Am crezut că alcoolic este,
Tremura din mâini subit,
Dar el ascunde o poveste;
E un mut… cam bâlbâit.
Deducţie
Doi muţi stăteau posaci,
Cu mâinile în buzunar,
Şi spune-un filozof dibaci:
N-au chef de vorbă azi, e clar.
Unui beţiv
E o fiară furioasă,
Când la bar, bea Ottonel,
Dar ajuns la soaţă acasă,
Fiara-i doar… un motănel.
Unui electrician
A încercat să lege-un fir,
De la priză la reşou,
Şi instant a bubuit,
Rămânând cu toţi…tablou.
Poporului român
a ales pe Şoşoacă senator
Caligula Imperator
Și-a făcut calul senator.
Poporul de origini dacă,
Și-a făcut şi el… o vacă.
Şoferul de vidanjă
La psiholog deschise cabinetul,
Să-şi spună oful supărat,
Că el, şoferul de vidanjă, bietul
Se enervează, din orişice căcat…
Lui Diana Şoşoacă
A râvnit Miss Senator,
Dar fiind prea dolofană,
S-a ales foarte uşor,
Cu premiul: Ana A-slană.
Unui curvar
Umblând din floare-n floare,
Finalul i-a fost scris,
Şi acuma trage tare,
C-o muncă de sisifilis.
Poze sexy zi de zi,
Ea postează pe feisbuc,
Însă n-a actualizat,
Şi că s-a măritat.
Diana Şoşoacă - discurs de la protestele minerilor
Şoşoacă strigă în mulţime:
“Lăsaţi minerii să intre-n mine”
Ortacii curs îndemnului să dea,
Stau toţi la rând, să intre-n ea.
Lui Diana Şoşoacă
Minerii închişi în subteran,
Aud cum strigă aleasa, tocmai de la Deva,
Şi speriaţi de glasul grobian,
Decid să-şi prelungească greva.
Cu boala în oase…
Cu boala în oase,
Compun poezii,
Moartea îmi coase,
Catrinţe şi ii,
Cu ele mă îmbrac,
În ziua din urmă,
Când înger ori drac,
Mă alege din turmă.
Cu inima rece,
Cânt doine de dor,
Moartea petrece,
La mine-n pridvor,
Se prind în horă,
Acelaşi înger şi drac,
Mai am încă o oră,
Coliva să-mi fac.
Mai am doar un pic,
Mormântul să-l sap,
Un popă peltic,
Îmi citeşte la cap,
Mai am un minut,
Să mă bag în coşciug,
Prea mult am zăcut,
Şi-am ars ca un rug.
Mi-e sufletul gol,
În a morţii cămaşă,
Acuma…când mor,
Mi-e dor de acasă.
Ridică-mă
Ridică-mă când sunt căzut,
Ajută-mă când am pierdut,
Răneşte-mă când sunt ostil,
Şi pune-mi suflet de copil.
Ajută-mă când nu mai pot,
Învaţă-mă când sunt netot,
Şi-atunci când sunt cuprins de teamă,
Mă mângâie cu mâini de mamă.
Răneşte-mă când sunt viclean,
Învaţă-mă să fiu mirean,
Şi când greşesc ca altădată,
Tu să mă ierţi precum un tată.
Iubeşte-mă când sunt prea crud,
Învaţă-mă cum să te ascult,
Pătrunde-n somnul meu tiptil,
Şi pune-mi suflet de copil.
Beție nostalgică
Noaptea îmi curge prin vene,
Somnul de mine se teme,
Taina-mi ascunde viață și moarte,
La fel ca-n sfârșituri de carte.
Cu talpa de plumb strivesc trandafiri,
Visele-mi curg prin ochii subțiri,
De plictiseală beau iarăși cu luna,
Pustie și rece îmi vorbește întruna.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
Aprind temător lumânări de botez,
Umbra să-mi cânte un vals vienez.
Mă plec în tăcere sub cerul cernut,
Sub stele aflate la primul sărut,
Iar vântul, ca un poet, uitat în pustiu,
Îmi cântă balada unui suflet târziu.
Din frunza uscată culeg un oftat,
E cântul ce-alină un chip întristat,
Pe pragul de piatră al unei vechi amintiri,
Aștept să renască din scrum trandafiri.
Mă-mbrac cu lumina de la jar și tăciuni,
Invoc peste mine pe urmași și străbuni,
Și-n dansul de umbre ce mă-nconjoară,
Din inima-mi arsă dezgrop o comoară.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
De sete îl sparg... cuvintele curg,
Iar versu-mi dispare încet în amurg.
Nu ştiu
Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;
Ce e permis şi ce nu este permis;
Oare pot condamna sau pot lăuda;
Nu ştiu, căci totul în mine este închis.
În această lume nu-i valabil nimic,
Nu există nici un principiu consistent,
Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,
Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.
Simt un gust amar privind pe stradă,
O amărăciune drăcească, bestială,
Problema morţii îmi pare acum fadă,
Totul e calm, de-o linişte mormântuală.
Nu mai cred în absolut nimic,
Şi nici nu mai am nici o speranţă,
Realităţile au căzut toate, câte un pic,
Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.
Nu am nici sentimentul trecutului,
Iar prezentul îmi pare o otravă,
Nu ştiu dacă sunt disperat,
Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.
Râsul
Râsul ni s-a stins ca o candelă veche,
Sub ura ce umblă prin inimi pustii,
Grimase se scurg cuprinse de streche,
Cu urme de hohot din snoave târzii.
Tristețea se-așază ca praful pe tâmple,
Surâsul se inhibă ca un fel de rușine,
Așteptăm nefiresc ceva să se întâmple,
Ca iarăși trupul de râs să leșine.
Râsul s-a stins în oglinzile lumii,
Iar fețele poartă urme ursuze,
Comicii plâng atunci când spun glume,
Și doar lacrimile par să ne-amuze.
În pieptul orașelor, străzile plâng,
Fără hohot de râs ori zâmbete line,
Griji și suspine sub pași se răsfrâng,
Iar moartea rânjește ascunsă-n vitrine.
Salutul ni-i scurt și mângâierea amară,
Gestul firesc, ne e azi, calculat, plănuit,
E atât de multă tristețe în noi și afară,
Încât, râsul, definitiv a murit…
Epigrame XIX
Unui mut
Am crezut că alcoolic este,
Tremura din mâini subit,
Dar el ascunde o poveste;
E un mut… cam bâlbâit.
Deducţie
Doi muţi stăteau posaci,
Cu mâinile în buzunar,
Şi spune-un filozof dibaci:
N-au chef de vorbă azi, e clar.
Unui beţiv
E o fiară furioasă,
Când la bar, bea Ottonel,
Dar ajuns la soaţă acasă,
Fiara-i doar… un motănel.
Unui electrician
A încercat să lege-un fir,
De la priză la reşou,
Şi instant a bubuit,
Rămânând cu toţi…tablou.
Poporului român
a ales pe Şoşoacă senator
Caligula Imperator
Și-a făcut calul senator.
Poporul de origini dacă,
Și-a făcut şi el… o vacă.
Şoferul de vidanjă
La psiholog deschise cabinetul,
Să-şi spună oful supărat,
Că el, şoferul de vidanjă, bietul
Se enervează, din orişice căcat…
Lui Diana Şoşoacă
A râvnit Miss Senator,
Dar fiind prea dolofană,
S-a ales foarte uşor,
Cu premiul: Ana A-slană.
Unui curvar
Umblând din floare-n floare,
Finalul i-a fost scris,
Şi acuma trage tare,
C-o muncă de sisifilis.
Poze sexy zi de zi,
Ea postează pe feisbuc,
Însă n-a actualizat,
Şi că s-a măritat.
Diana Şoşoacă - discurs de la protestele minerilor
Şoşoacă strigă în mulţime:
“Lăsaţi minerii să intre-n mine”
Ortacii curs îndemnului să dea,
Stau toţi la rând, să intre-n ea.
Lui Diana Şoşoacă
Minerii închişi în subteran,
Aud cum strigă aleasa, tocmai de la Deva,
Şi speriaţi de glasul grobian,
Decid să-şi prelungească greva.
Cu boala în oase…
Cu boala în oase,
Compun poezii,
Moartea îmi coase,
Catrinţe şi ii,
Cu ele mă îmbrac,
În ziua din urmă,
Când înger ori drac,
Mă alege din turmă.
Cu inima rece,
Cânt doine de dor,
Moartea petrece,
La mine-n pridvor,
Se prind în horă,
Acelaşi înger şi drac,
Mai am încă o oră,
Coliva să-mi fac.
Mai am doar un pic,
Mormântul să-l sap,
Un popă peltic,
Îmi citeşte la cap,
Mai am un minut,
Să mă bag în coşciug,
Prea mult am zăcut,
Şi-am ars ca un rug.
Mi-e sufletul gol,
În a morţii cămaşă,
Acuma…când mor,
Mi-e dor de acasă.
Ridică-mă
Ridică-mă când sunt căzut,
Ajută-mă când am pierdut,
Răneşte-mă când sunt ostil,
Şi pune-mi suflet de copil.
Ajută-mă când nu mai pot,
Învaţă-mă când sunt netot,
Şi-atunci când sunt cuprins de teamă,
Mă mângâie cu mâini de mamă.
Răneşte-mă când sunt viclean,
Învaţă-mă să fiu mirean,
Şi când greşesc ca altădată,
Tu să mă ierţi precum un tată.
Iubeşte-mă când sunt prea crud,
Învaţă-mă cum să te ascult,
Pătrunde-n somnul meu tiptil,
Şi pune-mi suflet de copil.
Beție nostalgică
Noaptea îmi curge prin vene,
Somnul de mine se teme,
Taina-mi ascunde viață și moarte,
La fel ca-n sfârșituri de carte.
Cu talpa de plumb strivesc trandafiri,
Visele-mi curg prin ochii subțiri,
De plictiseală beau iarăși cu luna,
Pustie și rece îmi vorbește întruna.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
Aprind temător lumânări de botez,
Umbra să-mi cânte un vals vienez.
Mă plec în tăcere sub cerul cernut,
Sub stele aflate la primul sărut,
Iar vântul, ca un poet, uitat în pustiu,
Îmi cântă balada unui suflet târziu.
Din frunza uscată culeg un oftat,
E cântul ce-alină un chip întristat,
Pe pragul de piatră al unei vechi amintiri,
Aștept să renască din scrum trandafiri.
Mă-mbrac cu lumina de la jar și tăciuni,
Invoc peste mine pe urmași și străbuni,
Și-n dansul de umbre ce mă-nconjoară,
Din inima-mi arsă dezgrop o comoară.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
De sete îl sparg... cuvintele curg,
Iar versu-mi dispare încet în amurg.
Nu ştiu
Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;
Ce e permis şi ce nu este permis;
Oare pot condamna sau pot lăuda;
Nu ştiu, căci totul în mine este închis.
În această lume nu-i valabil nimic,
Nu există nici un principiu consistent,
Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,
Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.
Simt un gust amar privind pe stradă,
O amărăciune drăcească, bestială,
Problema morţii îmi pare acum fadă,
Totul e calm, de-o linişte mormântuală.
Nu mai cred în absolut nimic,
Şi nici nu mai am nici o speranţă,
Realităţile au căzut toate, câte un pic,
Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.
Nu am nici sentimentul trecutului,
Iar prezentul îmi pare o otravă,
Nu ştiu dacă sunt disperat,
Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.
Râsul
Râsul ni s-a stins ca o candelă veche,
Sub ura ce umblă prin inimi pustii,
Grimase se scurg cuprinse de streche,
Cu urme de hohot din snoave târzii.
Tristețea se-așază ca praful pe tâmple,
Surâsul se inhibă ca un fel de rușine,
Așteptăm nefiresc ceva să se întâmple,
Ca iarăși trupul de râs să leșine.
Râsul s-a stins în oglinzile lumii,
Iar fețele poartă urme ursuze,
Comicii plâng atunci când spun glume,
Și doar lacrimile par să ne-amuze.
În pieptul orașelor, străzile plâng,
Fără hohot de râs ori zâmbete line,
Griji și suspine sub pași se răsfrâng,
Iar moartea rânjește ascunsă-n vitrine.
Salutul ni-i scurt și mângâierea amară,
Gestul firesc, ne e azi, calculat, plănuit,
E atât de multă tristețe în noi și afară,
Încât, râsul, definitiv a murit…