Stau nopţi în şir

Doamne, cât de departe ești când cerul mi se frânge?

De ce-mi lași pașii să alunece-n tăcerea adâncă?

În noaptea fără margini strig numele Tău,

Dar ecoul mi se întoarce gol, fără răspuns.

M-ai zidit cu lacrimi și foc,

M-ai învățat dorul și crucea,

Iar acum tremur în praf,

Ca o frunză uitată în toamnă.

Vrăjmașii mei râd și spun:

„Unde este Dumnezeul tău?”

Dar eu îmi port rana în piept,

Ca o rugăciune nerostită.

Ridică-Ți ochii, Doamne, spre valea durerii,

Atinge cu degetul Tău rana mea aprinsă.

Nu mă lăsa să cad în uitare,

Nu mă închide în noaptea fără margini!

Tu ești scutul inimii mele,

Și în Tine nădăjduiește plânsul meu.

Adu-mi lumina zorilor,

Și voi cânta iarăși numele Tău printre vii.

Veniţi şi alungaţi-mi teama,

Voi, mângâieri de mamă ,

Se întinde peste mine drama,

Şi-mi simt privirea ca pe-o rană .

Veniţi şi alungaţi-mi grija,

Voi, sfaturi părinteşti

Mă hăcuieşte-n suflet schija,

Şi toate în jur par nefireşti.

Veniţi şi-mi alinaţi durerea,

Voi, leacuri din străbuni,

Mi-e inima amară  precum fierea,

Iar ochii-mi ard în cap ca doi tăciuni.

Veniţi şi sufletul mi-l curăţaţi,

Voi, preoţi din altarele creştine,

O singură  meteahnă  nu-mi iertaţi,

Şi anume, c-am iubit pe orişicine.

Veniţi şi-mi puneţi o aripă ,

Voi, îngeri păzitori,

Să-mi pot sălta pentru o clipă,

Privirea peste muritori.

Îmi cântă doru-n depărtare,

Din codri verzi, de pe poteci,

Și-un murmur rece de izvoare,

Îmi spune întruna c-ai să pleci.

Din praf și umbre nasc stihii,

Și plânge struna de vioară,

Și-aș vrea arcușul ei să fii,

Dar încă nu e primăvară...

Plângând ascult numai tăcerea,

Și-mi pare a fi un lung festin,

Încerc să-ngrop sub ploi durerea,

Dar într-o clipă nor devin.

Apoi opresc, să uit de toate,

Să-mbrac uitarea-n trup divin,

Căci viața-i duhul ce se zbate,

În carnea unui lut străin...

Și mă îndrept spre zări absente,

Spre visul care nu-i al meu,

Mișcările îmi sunt inexistente,

Și umbra-mi e, dar nu sunt eu.

Și totuși, tremurând sub stele,

Mă-nalț din norii mei târzii,

Și strig cu fața-ntre zăbrele,

De ce nu vii, de ce nu vii?

Onorez tragedii și viața-mi aplaud, 

Doar zori și apus răspândesc, 

Privesc la un înger cum cântă din flaut, 

Și bâlbâi prin semne că cerul iubesc. 

Păstrez rugăciuni în stoc multă vreme, 

În mine se lăfăie un Buddha nervos, 

Adâncul mi-i tulbur și ochiul se teme, 

Când carnea îl ceartă degeaba pe os. 

O brumă mi se lasă dimineața pe creier, 

Anulez hotărâri doar clipind din privire, 

Întâmplarea de mâine, eu azi o cutreier, 

Profanând prin cuvinte tot ce înseamnă iubire. 

Mă plimb printre ore cu pași de cenușă,

Timpul mă poartă ca pe-un viciu discret,

În piept se adună o toamnă supusă,

Cu frunze ce cad fără nici un regret.

Îmi port ego-ul ca pe-o rană deschisă,

Sub hainele ude dospește un frig,

Tăcerea mă mușcă, lent, indecisă,

Iar gândul clădește în minte un dig. 

Rămân între umbre, adiere de vânt, 

Cu sensuri ce mor dinainte să știe,

Nu cer izbăvire, nici cer, nici mormânt, 

Doar gândul ce vine, sânge să-mi fie,

Să pot să mă strâng ca-ntr-o gară pustie,

Unde sosirile au fost demult anulate,

Fiindcă-mi șade pe umeri o vină târzie, 

Și-n sânge se plimbă trădări neiertate.

Mai simt încă aerul greu de sub mine,

Un gol care scârțâie lent, cerebral,

În trup îmi pătrund sentimente străine, 

Și ziua se-nchide incorect și banal. 

Nu mai vindec nimic, las totul să doară,

Iubirea, credința, nervul lucid,

Sub cerul ce-atârnă de-o bucată de sfoară, 

Gândul mi-l nasc și apoi îl ucid. 

Noi ne-am iubit cu patimă neîncetat,

Iar nopțile cădeau sub noi de oboseală,

Din stele roșii ne improvizam un pat,

Și ne-înveleam ades cu aurora boreală.

Și îți plăcea să ne iubim pe vârf de munte,

Să stăm ascunși ca liliecii în cavernă,

Și flori de colț răzleț să îți așez pe frunte,

Iar luna să ți-o pun sub cap drept pernă.

Noi ne-am iubit pe-o canapea din ceruri,

Și-n zori priveam prin nori ca prin perdea,

Și-ți pregăteam din ploi, și vânt, și geruri,

Un ceai energizant cu aromă de cafea.

Și îți plăcea să ne iubim nebuni pe ape,

Iar valuri să ne legene ușor, neîncetat,

Să te sărut cu foc pe coapse și pe pleoape,

Din nuferi albi să-ți construiesc un pat.

Ne vom iubi pe veci și dincolo de moarte,

Ascunși în încăperea aceluiași sicriu,

Vom evada și din această nesfârșită noapte,

Măcar o zi, ca niște puști, ce încă nu se știu.

Atâta veghe și atât nesomn,

Zdrobește inima în mine,

Întins în pat nici oasele nu dorm,

Și plânge locul gol lăsat de tine.

Din umbra candelei de pe perete,

Ce-ntruchipează un chip de fată,

Se scurge-n jos buchet de plete,

Aidoma ca o apă revărsată.

Tăcerea nopții surpă întreaga casă,

Se zguduie-n fereastră raza lunii,

Amurgul stă ascuns sub masă,

Și în nesomn mă chinuie străbunii.

Cu pleoapele mijite secer întuneric,

Și îl adun în snopi la miezul nopții,

Să vină din infern un tren feeric,

Să-i ducă unde ziua își arată colții,

Iar eu să-i fiu chiar linie ferată,

Să car vagoane întregi de insomnie,

Căci doar așa voi ațipi vreodată,

Când se descarcă întunericul în amurgie.

Mă frământ în nopți fără stele,

Și nu știu dacă plâng sau cânt,

Dacă smerenia mea are putere, 

Să mă ridice un pic din pământ.

Mă aflu la marginea ființei mele,

Unde soarta răstoarnă timpuri și vise,

Îngerii construiesc în juru-mi zăbrele, 

Să nu cad în acele ținuturi proscrise. 

Nu pot să ating lumina Ta, Doamne,

Sunt frunza căzută pe-un repede râu,

Tremur între maluri ce vor să condamne, 

Tot ce-am cărat cu mine-n desfrâu. 

Stau și privesc spre a Ta răstignire, 

Cele trei cruci sunt pe cer, nu pământ, 

Sângerez un amestec de ură-iubire, 

Și nu știu care dintre tâlhari eu sunt.

Sunt iar surprins de ce ai face,

Și plâng uitându-mă la noi,

Te-ascunzi temută-n carapace,

Ori faci iar pasul înapoi.

Pământul freamătă unde pășești,

Iar râma dinăuntru țipă,

În mersu-ți grabnic obosești,

Și vrei să zbori c-o singură aripă.

Azi singură alergi spre bătrânețe,

Și vrei să-ntâmple lucruri dinadins,

Destinul ca pe-un prunc să te răsfețe,

Iar brațul tău să fie necuprins.

Nepăsătoare însă adulmeci tragedii,

Iar spaima nopții te doboară,

Și nicidecum nu vrei ca să mai fii,

Femeia dulce de odinioară.

Învață să taci atunci când tot ce vrei e să cerți,
Învață să-mparți cu alții bucurii și tristeți,
Învață să șoptești când tot ce vrei e să strigi
Si-nvață să dai când tot ce vrei e să strângi.

Învață să iubești când cel ce te-atacă nu merită iubirea ta
Învață să zâmbești când rana îți desfigurează privirea
Învață să uiți, și-nvață să ierți
Învață să pleci și să nu regreți.

Învață din tot și-nvață din toate, 
Învață de la oameni, învață din carte
Învață de la bătrâni și de la copii,
Învață să-nveți cum în toate - OM să rămâi.

În fiecare noapte

dispari.

În fiecare dimineață

te întorci

puțin altfel.

Numim asta somn

ca să nu ne speriem

de câte ori

suntem mai mulți decât unul.

În laboratorul numit bucătărie, vom face experimente,

Din unele raționamente,

Cum că ar fi interesant să mâncăm ce n-am gustat de două decenii,

Da, fix de două decenii, nu spun tâmpenii,

Fără prea multe ezitări

Sau orice alte amânări,

Ne apucăm să facem vată de zahăr,

Ce altceva ar putea pofti un suflet tânăr?

Așadar, ne trebuie zahăr, 

Nu mult, doar 250 de grame,

Dacă vreau să o fac mai dulce, nu strică alte câteva micrograme,

Adăugăm 30 de grame se sirop de glucoză,

Mă străduiesc să nu mai depășesc această doză,

O jumătate de linguriță de oțet alb și 120 de mililitri de apă,

Presimt că vata să prindă contur o să înceapă,

Mai punem și 500 de grame de amidon de porumb,

Opțional, mai folosim și bomboane colorate, nu doar albastre, că începe să capete culoare de plumb,

Mai punem și roșii și obținem violet,

Chiar arată ca în poza de pe acel bilet

Lăsat pe masă,

Fără de care vata nu ar fi putut să-mi iasă.

Poftă bună vă urez,

În timp ce vata cu bucățele minuscule de ciocolată mi-o decorez.

They descend not wearing velvet robes

stitched from honest stars,

but garments woven

from borrowed halos,

perfumed with white lilies

that never knew their roots.

They speak of stillness

as though silence were a temple;

of gentleness

as though mercy were a language

their sweetened tongues remembered.

They sell the purest serenity

like merchants beneath eclipses,

placing peace

upon polished altars,

asking only

for another soul to kneel.

Do not mistake

the absence of thunder

for the absence of venom.

Some serpents

have learned

to hiss between prayers.

Some abysses

have memorized

the vocabulary of light.

Beneath their gardens

grow neither jasmine nor magnolia

only moonlit pitcher plants,

their chalices open,

sweet with impossible nectar,

waiting for exhausted butterflies

who mistook hunger

for kindness.

There,

the blossoms bloom inward.

Petals become sharp teeth.

Fragrance becomes slow-wave sleep.

Roots become shackles,

coiling around ankles

too hopeful

to question beauty.

They preach stoicism,

yet harvest every trembling heart.

They praise compassion,

yet count mercy

only when it is bleeding.

They glorify forgiveness,

because forgiven wounds

are easier to reopen.

I have seen them—

keepers of immaculate orchards,

watering white roses

with borrowed sunlight,

while beneath the soil

countless sunflower corpses

lie hollow,

their gold devoured

to adorn another mask.

They call themselves shepherds.

Yet wolves have always known

how to imitate

the patience of snowfall.

The oldest predator

is not rage,

it is tenderness

performed

without a soul behind it.

In the deepest caverns,

where no dawn enters,

the ancient serpents

shed not their skin,

but their faces.

Each new smile

another immaculate prophecy.

Each embrace

another silent eclipse.

And those

who truly carry light

never ask

to be worshipped.

They bloom quietly,

like wild chamomile

between forgotten stones,

asking nothing

except stillness.

For real gardens

never hunger

for the sunflowers

that seek shelter.

Only carnivorous flowers

measure love

by what remains

after the petals

have disappeared.

So when they speak

of peace,

look beneath their roots.

When they preach

stillness,

listen for the bones

buried beneath the moss.

And when they promise

to save your sugared soul,

watch,

whether their shadows

lean toward your light,

or away from it.

For the oldest false prophet

was never the loudest.

He whispered

like rain upon marble,

held out

a blossom without scent,

and smiled

while somewhere,

far beneath the earth,

the abyss

opened its mouth

like a flower trap.