Şi încă nu e îndeajuns ...

Se pierde-un gând,

Ca frunza-n vânt,

Spre zări uitate,

Dar cui să-i spui,

Când pașii lui,

Sunt pași de moarte?

Și-n ceas târziu,

Pierdut, pustiu,

Mă-ntorc în mine,

Dar ce folos,

Când tot ce-a fost,

Nu-mi aparține...

Frânturi de dor,

Din visul lor,

Se sting, tăcute,

Pe drumul scris,

De-un glas ucis,

În lumi pierdute...

Tăcut, mă-nchin,

Străin, străin,

Privind spre stele,

Dar ce folos,

Căci chip frumos

Nu-i lângă ele...

Și-n noaptea grea,

Ca umbra mea,

Mă sting, departe,

Cu pas lejer,

Cu-n gând stingher,

Și-o veche carte...

E vânt uscat,

Și iarăși cad,

Din umbre șoapte.

Oare ce sunt,

Un dor mărunt,

Or iz de moarte?

Dar a rămas,

În vântul ars,

Urma iubirii,

Ca vechi ecou,

Cu sunet nou,

Pe-altarul firii.

Și-n noaptea grea,

Fără o stea,

Pierdut prin mine,

Eu mă destram,

Dar tot mai am,

Un dor de tine...

Se clatină-n minte gândul pierdut, 

iar ceasul bate deja ora târzie,

mă-ntreb încontinuu de ce încă sunt,

dar vocea-mi se pierde ca o stihie.

M-ascund în cărți, pitit printre rânduri,

și-n aburii bahici încet mă destram,

noapte îmi sapă întruna în gânduri, 

și visu-mi rămâne ca o rază în geam.

Se frânge ușor lumina sub pleoape,

ca o floare uscată sub arșița verii,

dorul îmi pleacă pribeag peste ape,

și-n tăcerea adâncă încep să mă sperii.

Pășesc peste mine cu tălpi nevăzute,

printre urmele șterse caut lumina,

amintirile-mi par hidoase și slute,

și toate, în cor, pe mine dau vina.

Iubita mea, te întreb nefiresc,

Trecutul pe unde-ți mai cântă?

Copacii din jur îmi șoptesc,

Că-n pădure sunt urme de sfântă.

Iubita mea, te întreb curios,

Pasul pe unde-ți apare?

Izvorul ce curge sfios,

Te-a văzut undeva lângă soare.

Iubita mea, te întreb temător,

Inima cine ți-o cere ?

Ieri, un nebun vânător,

Căuta să vâneze himere.

Iubita mea, voi pleca după tine,

Pe pământ, prin cer, pe sub ape.

Departe, cât piciorul mă ține

Sau aici, undeva pe aproape…

Unde să-mi astâmpăr prigoana,

Unde să aflu, pe fata morgana.

De bună seamă, cu deplină grijă,

Îţi port absenţa ca pe-un spin în talpă,

Şi-n fiecare noapte simt o schijă,

Cum inima în două jumătăți o crapă.

Te simt în sânge ca o veche rugă,

Ce nu se stinge-n plânsul prefăcut,

Şi-n fiecare zi cu tine-n fugă,

În trupul meu rămâne un tribut.

Şi când m-aplec peste oglinda rece,

Aştept s-apari în umbra mea de ieri,

Căci tot ce-am fost rămâne şi va trece,

Doar prin ecoul paşilor stingheri.

De bună seamă, chiar de n-aș fi vrut,

Te port în oase, cum poartă rugu-n vie

Sămânța veche a unui bob căzut,

Ce-n fiecare primăvară reînvie...

Nimic nu-mi este fără tine-ntreg,

Nici plânsul meu, nici pâinea de pe masă,

Cu umbra ta în fiecare zi mă șterg,

Și-aduc pe umeri soarele acasă.

E vremea când gândacii se răscoală,

Păianjenul nici pânza nu mai țese,

Elevul e bolnav de-atâta școală,

Dar nimănui nu pare să-i mai pese.

Așa e acum cu scara inversată,

Când unu și cu unu egal trei,

Și nu mai știi de e băiat sau fată,

Chiar dacă scoți și haina de pe ei.

Se strâng în cerc profeții fără nume,

Și-nvârt idei, dar toate-s de prisos,

Și-n lumea-ntreagă pare să răsune,

Un cântec fals, și mult contagios.

Pe străzi, lumina-i stinsă de-ntuneric,

Iar oamenii își pierd mereu chemarea,

Un chip de lut privindu-se himeric,

Refuză să mai vadă iar schimbarea.

Acum nici vântul n-are libertate,

Iar ploi se anunță numai la comandă,

Și cerul strigă cu-n tunet ca de moarte,

Că nu mai vrea să fie a omului ofrandă.

Se scurg pe drumuri chipuri fără țintă,

La fiecare colț o lume se destramă,

Te uiți în jur, și ești vânat de-o flintă,

Fărâma de curaj îți tremură de teamă.

Se-aude un ultim sunet de clopot,

Înseamnă că totu-i aproape pierdut,

Se râde întruna numai în hohot,

C-un râs diavolesc, de om decăzut.

Mârâie trupul când i se-arată un os,

Și latră apoi spre tainele sfinte,

Mă sfâșie dorul de omul frumos,

De dulci și frumoase cuvinte.

Se pierde simțirea deodată-n abis,

Cad stele potop în oraș și cătune,

De sus cu un ochi aproape închis,

Iisus așteaptă de la om o minune.

Se pare că astăzi lumea sfârșește,

Că sângele în vene se-ncheagă,

Că totul e chin și nădejde...

Dar nimeni nu știe cum să aleagă.

Stau suflete bolnave în case încuiate,

Oameni ajunși zdrențuroși și cu plete,

Vin îngeri să-i scoată pe ușa din spate,

Dar ei se întorc chirciți spre perete.

Cine mai știe unde vom fi în curând?

Totul în jur este groaznic de trist,

Moartea ne-așează pe toți într-un rând,

Musulman și evreu, creștin și budist.

Văd caii apocalipsei cum mușcă zăbala,

Un înger de lumină i-adapă și-nhamă,

Armate de arhangheli cu ochii ca smoala,

Sună încontinuu din goarne de foc și aramă.

Se-aude un ultim sunet de clopot și toacă,

E nunta cea mare, dar mireasa e moartă,

Nuntașii sunt triști și cu inima seacă,

Iar demoni dansează din poartă în poartă.

Doamne vrem a ne scăpa...

Întuneric, nu ne da.,

Vino cu lumina ta,.

Cer de la sfinția ta,

Cu puterea ta cea mare,

Dă Doamne la fiecare 

Pacea fie între noi,

Scapă Doamne din nevoi..

Cer eu Doamne de la tine,

Totu-i pentru mine bine.

Și le doresc tuturor,

Să îți cerem ajutor.

În Grădina Ghetsimani,

Brusc a izbucnit mânia,

Căci Sinedriu și romanii,

Vin să prindă pe Mesia…

Vândut de Iuda spre apus,

Târât ca un tâlhar de rând,

El nu avea nimic de spus,

Doar cerul se vedea plângând.

Mânat cu sulița din spate,

Cu Iuda printre ei ascuns,

Și întrebat de multe și de toate,

El nu avea nimic de spus.

Ajuns spășit la judecată,

În fața lui Caiafa dus,

Cu gândul îndreptat spre Tată,

El nu avea nimic de spus.

Cu martori falși și fără lege,

Cu farisei ce îl hulea,

Îl întrebau dacă e rege,

Dar El, îngândurat, tăcea…

-Ești Fiu al Domnului din cer ?

Caiafa întruna întreba,

Privind la chipul lui sever,

El îi răspunse : - Da !

Smintit de cele auzite,

Neîndrăznind a repeta cuvântul,

Cu ochii afară din orbite,

Își rupse de pe el veșmântul.

Cu toții îl condamnau la moarte,

Și îl scuipau, și îl băteau,

Dar El tăcea cu crucea-n spate,

În timp ce îngerii plângeau.

Sub ochii Săi se rupse cerul,

Întreg pământul se cutremura,

Și-au înțeles cu toți misterul,

De ce Iisus, mereu tăcea...

La mal de apă moartă, nu incetam să plîng,

Mă tot certam cu soarta, nu am putut s-o-nving

Rămasam unul singur, la mal de apa rece,

Corabia ta pleaca… și eu o las să plece…

Tresar sub talpă-mi stropii, ce adineauri sus,

Se intreceau cu norii, ce se-ndreptau spre'apus,

Si dupa spate’mi apa, cea moartă și cea rece,

Ea pleacă după tine și eu o las să plece…

Eu nu mai pot iubire, și ura nu mai pot,

Pașesc pe stropi de ploaie, in zgomot de clopot,

Si gura-mi se usucă și ochii o să-mi sece,

Si-n apă’mi pleacă anii și eu ii las să plece. 

PE  LUME  TOȚI  VENIM  LA  FEL,

DIN  IUBIRE , DIN  GREȘALĂ,

CU  O  ȘANȘĂ  CU  UN  SCOP...

CU-N  GRĂUNTE  DE  NOROC.

MICI  ,SUNTEM  FRUMOȘI  ,DIVINI

LA  ICOANĂ  SĂ-I  ÎNCHINI.

ODORUL  SĂ  CREASCĂ  MARE 

SA  NU  FIE UN  OARECARE...

VIAȚA  ÎNTREAGĂ-I  O  MINUNE,

UN  MIRACOL  POT  SĂ  SPUN ,

ȘI-O  TRĂIEȘTE  FIECARE  CUM  DOREȘTE

CU  DORINȚE  ,CU  ILUZII  ȘI-O  CONSTRUIEȘTE!...

TOȚI  MUNCIM  ,CREEM  ,SĂDIM 

FACEM  CEVA  CE  PUTEM  ȘI  ȘTIM

AM  PRIMIT  ÎN  DAR  PĂMÂNTUL

ȘI-Π FRUMOS , BOGAT  CA  GÂNDUL.

AM  PRIMIT  ÎN  DAR  NATURA;

MUNȚI  ÎNALȚI , PĂDURI  BOGATE, ,APE,

CÂTE  DARURI  NE  DĂ  EA ?

SĂ-O  PĂSTRĂM  AȘA  FRUMOASĂ ,

ÎN  UNIVERS  NE ESTE  CASĂ....

SĂ  NE  BUCURĂM  DE  EA ,

ALTA  NU  VOM   MAI  AVEA!...

Ce duh te-a scos din neantul tău sonor,
La ora-n care îngerii își spală
Aripile de zgomot și de dor,
Să-mi spargi tăcerea ca pe-o coajă goală?

Ce gând, ce șoaptă oarbă, ce păcat
Ți-a-nțepat degetul cu dor de taste,
De-ai îndrăznit, în ceasul vinovat,
Să mă trezești din visuri, cele caste?

Ai fost cumva trimis de-un ceas stricat,
Sau ești un sol al plictiselii pure,
Un cuc uscat, cu trilul ferecat
În carcasa unei lumi obscure?

N-ai știut, poate, că la ora trei
Până și gândul șovăie, se rupe,
Și-n casa mea nu mai intră scântei,
Decât dacă-s din stele... nu din cupe.

Dar tu, ecou din golul cel mai gol,
Pocnet de carne pe-un ecran păgân,
Ai sunat ca un plâns fără control,
Să-mi vinzi tăcerea ruptă de stăpân.

Să nu mai suni. Sau dacă suni, să fie
Să-mi spui că ai uitat cum te numești,
Și-ai rătăcit prin lume, o stafie
Ce sună doar pe cei ce nu-s firești.

Și poate-atunci, iertându-ți tulburarea,
Voi zice blând: „Și eu am fost cândva
Un om ce-a vrut să-nvingă nepăsarea
Sunând în noaptea altcuiva…”

pe aceeași pală de vânt, o mirare a firescului în sine,
despre-o nu știu ce fandosită de fantezie
a culorilor a descris o traiectorie
ciudată de spirit, prin oceanele unei materii cenușii...

trecea, împopoțonat, un maistru de ceremonii...
în liniștea aceea de granit, dăltea zelul
trepte spre cer, câte trei, câte cinci, șapte, nouă,
oglinda purta soarele în ea și doamnă, chiar luna!

Prometeu, apoi, i-a dat un foc
bătrânului cu pipa și nu mare i-a fost
uimirea unui altfel de răsărit,
cu trandafirii pe rouă și cu bătaia vântului în jilț...

și-o șoaptă de-un tinitus infernal
înmărmurită într-un semn de întrebare,
într-un final de portativ dement,
din care, rând, pe rând chei sol, diezuri și chei sol...

focul, firesc, îmbie negrul de fum să acceadă
într-o quantică iubire a unui android
dezumanizat, în dans cu însăși natura
demonică a unei frumuseți de lut...

pe rândul al doilea, cu ochelari,
totul pare atât de pur și de sofisticat
printre valurile de minute contradictorii,
că până și încheierea poate dura eoni!

că vers, după vers, linii paralele se apropie,
într-un infinit tern și plictisitor,
iar depărtarea poate fi martoră
a cât de mult ne-am fi dorit acum, punct!

o demult uitată parte dintr-un pahar pelin,
parodiază o senzație în tâmple și sub pleoape
și-un sorb strident în oglindă îmbie
înspre o licoare ce pretinde-se a fi un vis.

cu toate că par așezate mai viclean
din călimară, cuvinte și tot felul de fluturi mov
inundă spațiul dintre lumi, într-o notă
de spectacol absurd și cam atât!