Şi încă nu e îndeajuns ...

Haideți, să nu spunem ce ne doare,

Să suferim în noi spășiți,

Căci nimeni nu mai vine cu o floare,

Și nici nu mai suntem iubiți.

Haideți, să înghiţim subit cuvinte,

Să nu mai spunem păsul orișicui,

Căci nimeni nu mai vrea să ne alinte,

Și fiecare-și poartă suferința lui.

Haideți, în nimic să nu mai credem,

Să nu mai ridicăm privirile spre cer,

Căci nimeni nu mai știe ce suntem,

Când dintre noi, nevinovații suferă și pier.

Haideți, să pornim orbește spre abisuri,

Ori sus pe cruce de-a valma răstigniți,

Să plângă întruna îngerii în paradisuri,

Iar moartea să scrâșnească-ncet din dinți.

Cuvintele se sparg ca porţelanul,

Pe pragul dintre lacrimă și vină,

Și-n ochii tăi se frânge tot elanul,

Prin care noaptea curge spre lumină.

Ne ştim prea bine carnea dinăuntru,

Și totuşi, ne atingem ca străini,

Ca două păsări rătăcite-n crânguri,

Ce-și caută un cuib în tufele cu spini.

Să nu-mi promiţi nimic, rămâi aproape,

Cum stă iubirea-n flacăra de dor,

Amorul să ne cadă nefiresc pe pleoape,

Și inimii, întruna, să-i cerem ajutor.

Te-ating încet ca pe o frunză de lumină,

Și simt cum primăvara-ți curge-n sânge,

Iar toamna mea aproape se termină,

Căci ochii-ncep cu fulgi de nea a plânge.

Cu tine vreau să mor dar încă tremuri,

Iar pielea de pe tine s-a albit,

Hai vino să te țin în brațe ca pe vremuri,

Să ne-amintim ce mult ne-am mai iubit.

Te uită copile cum pleacă,

Cum intră amintirea-n trecut,

Hai du-te acuma la joacă,

Cât încă nu-i totul pierdut.

Aleargă afară prin ploaie,

Soarele plimbă-l în lesă,

Poartă-l pe Luna bălaie,

Și lasă-l la o altă adresă.

Urcă-n copaci și fluieră-ți frica,

Aleargă pe frunze ca vântul,

Cu greierul împacă furnica,

Și învârte mai tare pământul.

Bea apă din râu și ciubere,

Ia curcubeul și fă-ți-l hamac,

Rupe-n pădure sinistra tăcere,

Să sune întruna ecoul buimac.

Te uită copile cum pleacă,

Cum intră vremea-n trecut,

Hai du-te acuma la joacă,

Că încă nu-i totul pierdut.

Sunt regii iarăși albi la față,

Căci duhurile rele cântă-n lume,

Iar soarele apune-n dimineață,

Și moartea încet răsare din genune.

S-a întors Adam cu spatele la Creator,

Iar Eva complotând ne-a stins Lumina,

Satan e încununat cu slavă și onor.

Şi-n loc de trâmbițe, se aud suspine-n Ucraina.

Mai marii lumii iar ciocnesc potirul,

Aruncă plebei în scârbă firimituri,

Le umple încontinuu acasă cimitirul,

Şi țipă Siria de sub dărâmături.

La hărți și frontiere au dat foc,

Se aud amenințări pe cer albastru,

Noi ăștelalți nu mai contăm deloc,

Şi plânge Africa aflată în dezastru.

Ne-au vaccinat, drept vite de pripas,

Și n-am știut dacă-i așa ori nu e...

În lume cântă demoni într-un glas,

Dansează kazacioc, America și UE.

Vreau să izbucnesc într-o explozie cu tot ce am în mine,

Cu toată energia să curg, să mă descompun,

Distrugerea mea să fie artă, inspiraţii, suspine,

Şi toate trăirile avute într-o singură vorbă să le adun.

Aş vrea să mă topesc în lume şi lumea în mine,

Moartea mea să fie triumful meu …

Până dincolo de margini să zbor îmi vine,

Şi să realizez distrugerea propriului “eu”.

Nasc în nebunia mea un apocaliptic vis,

Cu toate viziunile de sfârşit ca în crepuscule,

Prin el minciuna triumfă iar adevăru-i învins,

Iar trupul mi-e devorat de vietăţi minuscule.

M-am închis într-o noapte de veci,

Am trecut dincolo de sentiment şi poezie,

Toate căldurile trupului îmi sunt reci,

Iar tot ce e logic, pare o mare inepţie.

În această închidere nimic nu mă interesează,

În afară de chinurile şi voluptăţile nebuniei,

Aici chiar şi nimicul clocoteşte şi distrează,

E un tărâm paroxist al haosului şi poeziei.

De ce treci aşa de iute,

Şi mă faci să par bătrân,

Peste clipe zeci şi sute,

Să nu pot să fiu stăpân?

Zile, ani, veacuri şi ere,

Sunt ai tăi copii despotici,

Ce-mi transformă în himere,

Vise, dragoste, putere.

Cu voci de orologii mă-nspăimânţi,

Clepsidra mi-o impui ca judecată,

Şi ale mele rugăminţi fierbinţi,

Le aud în vremuri de-altădată.

În găuri negre vreau să mă arunc,

Şi în vârtejuri să mă înfirip,

În univers ori haos să ajung,

Acolo unde timpul e nimic.

Sub pleoape țin oglinzi de întuneric,

unde lumina moare ceas de ceas,

și-n piept cocori îmi bat din aripi grele,

rătăcitori prin mersu-mi fără pas.

Pe umeri port o haină de tăcere,

țesută din atâtea răni ascunse,

iar zborul meu fără repere,

se pierde-n taine nepătrunse.

Mi-e somnul o fereastră către frig,

prin care visul plouă fără milă,

întreaga noapte mă frământ și strig,

că existența mea e practic inutilă.

Și dacă plâng, nu-i lacrimă, ci scrum,

din focul ce m-a ars în ani de-a rândul,

și-aș vrea să fug, dar nu pe același drum,

unde-am pierdut și dragostea, și cântul.

Dar nu-i sfârșit, e numai umbra unui gând,

ce-și caută în vechi păcate mântuire,

și în același trup cu sânge fumegând,

ar vrea să reînvie pârdalnica iubire.

Mai dă-mi, Doamne, timp, mai dă-mi un anotimp,

Să simt în ramuri taina, în ape-un dulce cânt,

Să curgă iarăși clipa pe firul nesfârșit,

Și-n negura uitării să nu fiu risipit.

Sub bolțile de stele îmi caut iar avânt,

Căci dorul mă tot poartă spre zări ce nu se frâng,

Și-mi pare că în noapte lumina s-a ascuns,

Dar sufletul mai cere un drum ce n-a apus.

Se scutură-n tăcere o frunză peste drum,

Și vântul duce-n șoapte un cântec vechi, de fum;

Iar eu mă rog în taină, cu ochii înspre cer,

Să-mi fie încă viața un veșnic adevăr.

Mai dă-mi, Doamne, timp, mai dă-mi un anotimp,

Să văd cum iarăși zorii din umbră se desprind,

Să simt cum iarăși roua îmi mângâie obraz,

Și clipa să devină un dor ce n-are glas.

Pe marea fără margini se-aprinde-un strop de lună,

Și gândurile mele se leagănă-mpreună;

Din colbul vremii cade un fir de infinit,

Și-n el îmi caut visul, un pas neîmplinit.

Căci omul trece iute, ca frunza dusă-n vânt,

Și anii se topesc în cântul lor preasfânt;

Dar dorul meu se-nalță, mai viu și mai curat,

Căci clipa mea de astăzi în veci aș fi păstrat.

Mai dă-mi, Doamne, timp, mai dă-mi un anotimp,

Un cântec de ninsoare, un dor de trandafir,

Să-ngenunchez sub cerul ce plânge peste noi,

Și-n lacrimă să simt că-s veșnic printre ploi.

Și când se va sfârși cărarea mea de lut,

Primește-mi rugăciunea ca veac ce n-a trecut,

Și lasă-mă, Părinte, în zborul Tău senin,

Să fi

u un fir de stea prin noaptea fără chin.

Am  o   surioara  foc
si imi place s-o invat
simplu,ca sa o conving
eu  pe  ea nu o alint.
Surioara mea dulcika
rea frumoasa mititica
am sa-ti pun o intrebare
mai ai de dormit tu oare?
Simpla vesela glumeata
Buna dimineata!
ma saluta in toata ziua
sora Albinuta.

O nouă zi apare-n geam
Şi este clar că-i dimineaţă,
Iar el, poetul stă gandind...
La viaţă.
Să-nceapă el acum să scrie?
Mai are oare-acum vreun rost
Să scrie-o nouă epopee
Din tot ce-a fost?
Incepe-ntr-un tarziu povestea
Unui bătran ce-abia mergea
Pe-un drum pustiu, pe timp de noapte,
Pe calea sa...
E frant bătranul din poveste,
Iar autorul supărat
Ii strigă parcă-n ghilimele:
"Cazi la pămant, bătran stricat".
Şi el căzu...
Puterea parcă i se scurse,
Iar inima abia că-i bate
Şi palmele bătătorite
Strangeau uşor iarba uscată.
Se duce...se stinge-n fiecare clipă,
O carte Sfantă-i cade din manta,
Abia c-o vede şi şopteşte:
"Doamne, ia-mă in Impărăţia Ta".
N-avea nimic in lumea asta,
N-avea copii, n-avea nici casă,
Era doar el, nimic mai mult
Şi chiar puterea lui il lasă.
Ii strigă-ntr-un tarziu poetul:
"Să nu cumva să mori, bătrane
Căci viaţa ta e-n mintea mea
Şi de tu mori, ce-mi mai rămane?"
Nu apucă insă s-asculte
Cuvintele acelea ne-nţelese;
Inchise ochii şi muri
In ierburile dese.
"Iar m-ai trădat, bărtane!"
Strigă poetul cu putere;
"Ce pot să fac să te renasc,
Bătran stricat...plin de durere?"
S-a dus povestea incepută,
S-a dus creaţia de o viaţă,
Pană şi eroii-mi mor
De dimineaţă...

Fără nori aș muri,

Fără nori ochii mei ar orbi,

Ei trec ca și mine senini,

Departe de ochii străini.

Fără nori mă întunec mereu,

Fără nori ochii îmi plouă,

Unde sunt ei, acolo-s și eu,

Suntem două boabe de rouă.

Fără nori sunt inutil,

Fără nori sunt un sihastru,

Mi-e traiul ușor infantil,

Și merit, cerul albastru!

Într-o lume care n-ar mai vrea s-apunã,

Învârtindu-se în propriile ţâţâni,

Cine-şi face timp sã spun-o vorbã bunã

Sau s-asculte, cu rãbdare, pe bãtrâni?

Orişicine-n lume, ştie-aşa de multe,

Cã nu are capãt firul de pe fus!

Şi, atunci, de unde timp sã mai asculte

Când mai are înc-atât de mult de spus!?

Când şi cum ne vom opri din vorbãrie,

Spre-a putea şi cântãri şi observa

Greutatea celor spuse-n teorie?

Poate-aşa vom ajuta pe cineva!...