Categoria Gânduri

Dimineața de duminică însorită

Mă invită pe terasă printre flori,

Să privesc cerul fără de nori

Și să sorb din cafeaua favorită.

Un porumbel din zbor se-așează,

Și gângurind își cheamă partenera.

Începe a povesti toată calimera,

Supărat că porumbița nu-l urmează.

Un fluture-nzestrat multicolor,

Voios din aripi fâlfâie între flori,

Iar vrăbiuțele cu tril ca de viori

Încântător sunet trimis urechilor.

Liniștea ce-n suflet îi aciuită,

Îndeamnă inima cu-n duios gând,

Imaginând apa unui râu curgând

Și dorința de natură-i din nou ivită.

Și dacă-n suflet este mulțumire,

În gânduri este vie o scăldare

A tuturor cuvintelor ca o „brodare”

Creându-se versuri pline de uimire.

Într-o seară te pierdusem dar nu am realizat 

Peste luni de așteptat iarăși am cedat 

Am fost împreună la bine și la greu 

Dar greul dintre noi nu a fost niciodată al tău 

Am sperat sa mă alegi chiar și o secundă 

Dar ai plecat și eu am rămas în urmă 

Regret s-au durere ce poate fi?

Poate doar durerea că noi doi nu am m-ai putea fi 

Ți-am spus ai grijă de tine și rămas bun 

Dar dorul din suflet rămâne pe drum

Un drum pe care pășesc fără de știre 

Cu tine doar în a mea amintire 

Ce se întâmplă cu noi, nici nu mai contează,

Facem ceva valuri, să ne anunțăm prezența,

Unii, încă cred că sunt aparte, cuneva

Nu se izolează, nu acceptă tăcerea, se actualizează.

Sunt încă lucruri frumoase și pentru noi,

În iureșul vieții, le-am lăsat deoparte:

Nu am sădit o floare, nu am plantat un pom,

Nu am încercat să trec amintirile într-0 carte .

Ziua nu ar mai fi tristă și pustie,

Gândurile se lasă trecute pe hârtie,

Și dacă, muza încearcă să mă ajute,

Nici nu văd când pe frunte apar alte cute.

Bătrânețea, se desparte de etalări la mare,

Devine casnică, bunică și chiar străbunică,

Și dragostea ei pentru nepoți e unică.

Bătrânețea, nu se poate pensiona, așa pare.

Bătrâneței îi stă bine la locul ei,

Fardată fără măsură e caraghioasă

Nu poartă plete că nu-i adolescentă

Toate făcute cu măsură, chiar poate fi frumoasă. 

,                                     

"Nu căuta validare într-o lume

 care L-a răstignit pe omul perfect..."

De murit, murim toți,

De trăit, trăim mai puțin,

Ne naștem cu zilele-n brațe

Și le pierdem puțin câte puțin.

Nu moartea ne fură anii,

Ci felul în care-i purtăm,

Căci sunt zile ce trec printr-un om

Fără ca omul să știe că le are.

Și timpul nu curge... sapă,

În tâmple, în carne, în glas,

Îți ia câte-un chip din oglindă

Și-l lasă să semene cu altcineva.

Am fost cândva copii fără teamă,

Cu cerul atât de aproape,

Acum ne uităm către dânsul

Ca spre o fereastră prea-naltă.

Ne spunem: „Mai este și mâine”,

Ca să putem adormi împăcați,

Dar mâine e doar o monedă

Pe care-o plătim cu „azi”.

Iubim cu frică de pierdere,

Plecăm înainte de „rămâi”,

Și punem tăceri peste răni

Ca să nu mai vedem unde-s.

Ce crud e că omul se schimbă

În timp ce își caută un rost:

Își pierde încet tinerețea

Și-abia apoi află ce-a fost.

Sunt oameni ce mor fără moarte,

Cu inima încă bătând,

Își duc diminețile-n spate

Ca pe-un condamnat fără rând.

Și poate că asta-i pedeapsa:

Să ai încă timp — dar prea rar,

Să știi că iubirea te doare

Și totuși s-o cauți iar.

De murit, murim toți.

Asta n-ar trebui să ne doară.

Mai rău e că unii ajung

Să moară cu viața întreagă.

De trăit, trăim mai puțin

Și nimeni nu spune cât ține.

Când numeri ce-ai fost la sfârșit,

Rămân doar ce-ai ars pentru tine.

Iar dacă mă-ntrebi ce rămâne

Din omul ce-a fost și s-a dus,

Nu piatra, nu numele, nu timpul 

Ci cât adevăr a putut să nu fugă de el însuși.

De murit, murim toți.

De trăit... ne prefacem adesea.

Și poate că moartea nu-i capătul —

Ci clipa când nu mai avem ce pierde.

La început, timpul stă.

Apoi fuge.

Apoi începe să ne ia.

Întâi ne ia jucăriile,

Apoi oamenii,

Apoi nopțile în care puteam să dormim fără să ne gândim la ziua de mâine.

Si umeori moartea nu vine să te ia pe tine,

vine înaintea ta

și ia tot ce te făcea să vrei să rămâi.

Un număr din telefon

care nu mai sună.

O fotografie

pe care n-o mai poți privi.

Un scaun rămas liber

la o masă unde încă, din reflex,

pui patru farfurii.

Și atunci înțelegi:

nu mor oamenii o singură dată.

Nu îl mai recunoști pe acel om din fața ta,

Ne-am întreba  „De ce orgoliul îi așa grăitor”?

Prin inimile unul celuilalt ai fi doar un trecător

Cândva inima-ți-era însetată după afecțiunea sa.

------------

Cât de scump pierzi persoana când nu spui ce simți?

Viața însăși ne învață că orice pierdem devine lecție

Ne întrebăm oare de ce ochii niciodată nu vor minți?

 Uneori tindem să credem orice firimtură de atenție.

-------------

Câte părți din noi mai trebuie să lupte având un rost?

Iar regretele venind din versiunea-ți cea veche

Găsind în prezent prin tine răspunsurile înțelepte

Văzându-l prin cine era din a ta minte nu ceea ce ar fi fost..

As vrea sa mai fim

Și pe apel sa tot vorbim 

Cum făceam atunci 

Când eram doar copiii

As vrea sa mai fim

Sa te joci în parul meu

Cum obisnuiai mai mereu

As vrea sa mai fim

La Biserica sa ne rugam 

În rugăciune sa nu-ncetam 

Credeam ca te cunosc

Dar totu-i era pe dos

Toate erau fără folos 

Buchetele de flori la usa

Serile în care lângă magazin te așteptăm

Pe tușă 

As vrea sa mai fim 

Nu doar sa gândim 

Nu e loc de promisiuni 

Ma iei de mana și ma treci prin furtuni

În viata mea făceai minuni 

,, Încă port haina ta"

Oare asta-i dragostea?

Cuvinte de prisos

Vorbim prost 

Și fără rost 

Totu-i nefolos

As vrea sa fim 

De mana sa ma ții 

Iar în fata opțiunii 

Tot cu mine sa ramai 

Pentru mine

Și munții sa-i dărâmi

Dar astea sunt doar vise

Făceam doar compromise

Îmi mi-e dor de zilele în care soarele geamul pătrundea

Și razele care ședeau pe a mea perdea

Zilele în care totul mirosea a scorțișoară

Asa era odinioară 

Zilele în care nu ma gândeam la tine

Ci la dulce copilărie

De serbările școlare 

Și când vineri după scoala 

Ma duceam la plimbare 

Zilele în care nu aveam anxietate

Ci ma bucuram de toate în parte

Mi-e dor de soarele de la 10 dimineața

Și de culorile ce-mi luminau față

Ma grăbeam sa cresc

Acum nici pe mine nu ma găsesc

Doar la tine ma gândesc

Vreau sa mai fim

Doar ca nu o sa mai vorbim

Ci doar în vise

Sper,fără compromise...

— Mamă, de ce spui mereu că trebuie să avem grijă de limba noastră? întrebă Mihai, așezat lângă Anna.

Anna zâmbi și îl privi câteva clipe înainte să-i răspundă.

— Pentru că, Mihai, limba nu este doar ceea ce vorbim. Este și ceea ce suntem.

— Dar dacă învățăm și alte limbi, ce este rău în asta?

— Nimic. Din contră, este bine să cunoști cât mai multe limbi. Fiecare limbă îți deschide o altă ușă către lume. Dar să nu uiți niciodată ușa prin care ai intrat tu prima dată în viață.

Mihai rămase puțin pe gânduri.

— Și care este ușa aceea?

Anna îi răspunse simplu:

— Limba în care ai auzit pentru prima dată „mamă”.

Băiatul zâmbi.

— Atât de important poate fi un singur cuvânt?

— Uneori, un singur cuvânt poate păstra o viață întreagă, spuse Anna. Când vei fi mai mare și vei ajunge departe de casă, poate într-o țară în care oamenii vorbesc altfel, vei înțelege. Poate vei auzi sute de cuvinte într-o zi, dar dacă cineva îți va spune „bună” în limba ta, inima ta va recunoaște acel cuvânt înaintea minții.

— De ce?

— Pentru că limba se învață nu doar cu mintea, ci și cu sufletul.

Mihai o privi curios.

— Dar dacă oamenii uită limba lor?

Anna oftă încet.

— Atunci uită, puțin câte puțin, și o parte din drumul lor. Nu înseamnă că uită totul deodată. Se întâmplă încet. Un cuvânt nu mai este folosit, apoi o expresie, apoi o poveste. Și, într-o zi, copilul nu mai înțelege ce îi spunea bunicul.

— Și ce putem face?

Anna îi puse mâna pe umăr.

— Să vorbim. Să citim. Să scriem. Să le spunem copiilor noștri poveștile pe care le-am primit de la părinții noștri. Și, mai ales, să nu ne fie rușine de limba noastră.

— Crezi că limba poate dispărea?

Anna privi pe fereastră, apoi se întoarse spre el.

— O limbă poate supraviețui multor lucruri, Mihai. Dar are nevoie de oameni care să o iubească. Limba nu trăiește doar în cărți. Trăiește în casa oamenilor, în conversațiile lor, în cântece, în rugăciuni și în cuvintele pe care le spun atunci când le este dor.

Mihai tăcu.

După câteva clipe, întrebă:

— Mamă, și dacă eu voi pleca departe?

Anna zâmbi trist.

— Poți pleca oriunde, copilul meu. Dar să iei cu tine și câteva cuvinte de acasă.

— Care?

Anna îi răspunse fără să stea pe gânduri:

— „Mamă”, „acasă”, „dor” și „iubire”.

Mihai zâmbi.

— Și dacă le uit?

Anna îl privi în ochi.

— Atunci întoarce-te la limba ta. Ea îți va aminti cine ești.

Acest dialog imaginar este dedicat Zilei Limbii Române!

Autor: Andrei GUȚU

  M-am întrebat uneori ce rămâne din noi atunci când plecăm departe de locul în care am copilărit. Putem lăsa în urmă casa, strada, satul sau orașul în care am crescut. Putem ajunge printre oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată și într-un loc în care totul ne este străin, dar există ceva ce luăm cu noi oriunde mergem: limba.

  Limba este una dintre primele moșteniri pe care le primim. Înainte să știm să citim sau să scriem, învățăm să vorbim. Primele cuvinte le auzim de la cei apropiați. Poate că atunci nu înțelegem cât de importante sunt, dar ele rămân în noi pentru tot restul vieții.

  Pentru mine, limba română înseamnă mai mult decât un mod de a comunica. Înseamnă acasă. Înseamnă oamenii dragi, amintirile, locurile în care am crescut și toate acele lucruri simple pe care uneori le apreciem abia atunci când suntem departe.

  Un cuvânt poate părea ceva mic. Dar unele cuvinte poartă în ele o lume întreagă. „Acasă”, „mamă”, „dor”, „țară”, „bunici” – sunt cuvinte simple, dar în fiecare dintre ele se află o parte din sufletul nostru.

  Cred că fiecare popor își poartă istoria și prin limbă. În ea se păstrează poveștile celor de demult, cântecele, rugăciunile, tradițiile și felul în care oamenii au văzut lumea. De aceea, atunci când pierdem limba sau începem să ne fie rușine de ea, pierdem încet și o parte din propria identitate.

  Nu cred că trebuie să respingem alte limbi pentru a ne iubi limba noastră. Din contră, este bine să învățăm, să cunoaștem și să vorbim cât mai multe limbi. Lumea este mare și trebuie să putem comunica unii cu alții. Dar, în timp ce învățăm limbile altora, trebuie să avem grijă să nu o uităm pe cea care ne aparține.

  Limba română a ajuns până la noi datorită oamenilor care au păstrat-o și au transmis-o mai departe. Au fost vremuri în care identitatea nu a fost ușor de apărat. Au fost oameni care au continuat să vorbească, să scrie și să creeze în limba lor, iar noi suntem astăzi beneficiarii acestei moșteniri.

  Poate de aceea avem și noi o responsabilitate. Nu este suficient să spunem că iubim limba română. Trebuie să o folosim, să o respectăm și să o transmitem mai departe.

  Uneori mă gândesc că limba este asemenea unui fir care leagă generațiile. Prin ea, ceea ce a fost nu dispare cu totul. Bunicii vorbesc cu părinții, părinții vorbesc cu copiii, iar cuvintele trec mai departe. Se schimbă unele expresii, apar cuvinte noi, dar ceva din sufletul limbii rămâne.

  Și poate cel mai frumos lucru este că limba ne poate apropia chiar și atunci când suntem departe unii de alții. Când auzi, într-un loc străin, oameni vorbind românește, parcă nu mai ești chiar atât de departe de casă.

  De aceea spun că limba este principala mărturie a identității noastre. Ea spune cine suntem fără să fie nevoie să explicăm prea mult. O purtăm în fiecare zi cu noi, în cuvintele pe care le rostim și în felul în care ne exprimăm gândurile și sentimentele.

  Putem pleca dintr-un loc, dar locul acela poate rămâne în noi prin limbă. Putem trăi printre oameni care vorbesc alte limbi, dar atunci când ne întoarcem la limba noastră, ne întoarcem, într-un fel, și la noi înșine. Iar cât timp vom păstra limba, vom păstra și o parte din ceea ce suntem.

Aceste gânduri sunt dedicate Zilei Limbii Române!

Autor: Andrei GUȚU

E vântul cald al nopții pline,
De stea, de Rai, de tot ce-i bine.
Privesc în sus și mă strecor
Spre locu-n care n-am să mor.

Spre locul unde am mai fost,
Fără să știu de ce-l cunosc.
Și-n zbor, cu gândul, am ajuns
Atât de sus, și tot mai sus!

O lume care m-a visat,
Cu suflet bun și neschimbat,
Dar viața pe acest Pământ
A rupt bucăți din legământ.