Categoria Gânduri

As vrea sa mai fim

Și pe apel sa tot vorbim 

Cum făceam atunci 

Când eram doar copiii

As vrea sa mai fim

Sa te joci în parul meu

Cum obisnuiai mai mereu

As vrea sa mai fim

La Biserica sa ne rugam 

În rugăciune sa nu-ncetam 

Credeam ca te cunosc

Dar totu-i era pe dos

Toate erau fără folos 

Buchetele de flori la usa

Serile în care lângă magazin te așteptăm

Pe tușă 

As vrea sa mai fim 

Nu doar sa gândim 

Nu e loc de promisiuni 

Ma iei de mana și ma treci prin furtuni

În viata mea făceai minuni 

,, Încă port haina ta"

Oare asta-i dragostea?

Cuvinte de prisos

Vorbim prost 

Și fără rost 

Totu-i nefolos

As vrea sa fim 

De mana sa ma ții 

Iar în fata opțiunii 

Tot cu mine sa ramai 

Pentru mine

Și munții sa-i dărâmi

Dar astea sunt doar vise

Făceam doar compromise

Îmi mi-e dor de zilele în care soarele geamul pătrundea

Și razele care ședeau pe a mea perdea

Zilele în care totul mirosea a scorțișoară

Asa era odinioară 

Zilele în care nu ma gândeam la tine

Ci la dulce copilărie

De serbările școlare 

Și când vineri după scoala 

Ma duceam la plimbare 

Zilele în care nu aveam anxietate

Ci ma bucuram de toate în parte

Mi-e dor de soarele de la 10 dimineața

Și de culorile ce-mi luminau față

Ma grăbeam sa cresc

Acum nici pe mine nu ma găsesc

Doar la tine ma gândesc

Vreau sa mai fim

Doar ca nu o sa mai vorbim

Ci doar în vise

Sper,fără compromise...

— Mamă, de ce spui mereu că trebuie să avem grijă de limba noastră? întrebă Mihai, așezat lângă Anna.

Anna zâmbi și îl privi câteva clipe înainte să-i răspundă.

— Pentru că, Mihai, limba nu este doar ceea ce vorbim. Este și ceea ce suntem.

— Dar dacă învățăm și alte limbi, ce este rău în asta?

— Nimic. Din contră, este bine să cunoști cât mai multe limbi. Fiecare limbă îți deschide o altă ușă către lume. Dar să nu uiți niciodată ușa prin care ai intrat tu prima dată în viață.

Mihai rămase puțin pe gânduri.

— Și care este ușa aceea?

Anna îi răspunse simplu:

— Limba în care ai auzit pentru prima dată „mamă”.

Băiatul zâmbi.

— Atât de important poate fi un singur cuvânt?

— Uneori, un singur cuvânt poate păstra o viață întreagă, spuse Anna. Când vei fi mai mare și vei ajunge departe de casă, poate într-o țară în care oamenii vorbesc altfel, vei înțelege. Poate vei auzi sute de cuvinte într-o zi, dar dacă cineva îți va spune „bună” în limba ta, inima ta va recunoaște acel cuvânt înaintea minții.

— De ce?

— Pentru că limba se învață nu doar cu mintea, ci și cu sufletul.

Mihai o privi curios.

— Dar dacă oamenii uită limba lor?

Anna oftă încet.

— Atunci uită, puțin câte puțin, și o parte din drumul lor. Nu înseamnă că uită totul deodată. Se întâmplă încet. Un cuvânt nu mai este folosit, apoi o expresie, apoi o poveste. Și, într-o zi, copilul nu mai înțelege ce îi spunea bunicul.

— Și ce putem face?

Anna îi puse mâna pe umăr.

— Să vorbim. Să citim. Să scriem. Să le spunem copiilor noștri poveștile pe care le-am primit de la părinții noștri. Și, mai ales, să nu ne fie rușine de limba noastră.

— Crezi că limba poate dispărea?

Anna privi pe fereastră, apoi se întoarse spre el.

— O limbă poate supraviețui multor lucruri, Mihai. Dar are nevoie de oameni care să o iubească. Limba nu trăiește doar în cărți. Trăiește în casa oamenilor, în conversațiile lor, în cântece, în rugăciuni și în cuvintele pe care le spun atunci când le este dor.

Mihai tăcu.

După câteva clipe, întrebă:

— Mamă, și dacă eu voi pleca departe?

Anna zâmbi trist.

— Poți pleca oriunde, copilul meu. Dar să iei cu tine și câteva cuvinte de acasă.

— Care?

Anna îi răspunse fără să stea pe gânduri:

— „Mamă”, „acasă”, „dor” și „iubire”.

Mihai zâmbi.

— Și dacă le uit?

Anna îl privi în ochi.

— Atunci întoarce-te la limba ta. Ea îți va aminti cine ești.

Acest dialog imaginar este dedicat Zilei Limbii Române!

Autor: Andrei GUȚU

  M-am întrebat uneori ce rămâne din noi atunci când plecăm departe de locul în care am copilărit. Putem lăsa în urmă casa, strada, satul sau orașul în care am crescut. Putem ajunge printre oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată și într-un loc în care totul ne este străin, dar există ceva ce luăm cu noi oriunde mergem: limba.

  Limba este una dintre primele moșteniri pe care le primim. Înainte să știm să citim sau să scriem, învățăm să vorbim. Primele cuvinte le auzim de la cei apropiați. Poate că atunci nu înțelegem cât de importante sunt, dar ele rămân în noi pentru tot restul vieții.

  Pentru mine, limba română înseamnă mai mult decât un mod de a comunica. Înseamnă acasă. Înseamnă oamenii dragi, amintirile, locurile în care am crescut și toate acele lucruri simple pe care uneori le apreciem abia atunci când suntem departe.

  Un cuvânt poate părea ceva mic. Dar unele cuvinte poartă în ele o lume întreagă. „Acasă”, „mamă”, „dor”, „țară”, „bunici” – sunt cuvinte simple, dar în fiecare dintre ele se află o parte din sufletul nostru.

  Cred că fiecare popor își poartă istoria și prin limbă. În ea se păstrează poveștile celor de demult, cântecele, rugăciunile, tradițiile și felul în care oamenii au văzut lumea. De aceea, atunci când pierdem limba sau începem să ne fie rușine de ea, pierdem încet și o parte din propria identitate.

  Nu cred că trebuie să respingem alte limbi pentru a ne iubi limba noastră. Din contră, este bine să învățăm, să cunoaștem și să vorbim cât mai multe limbi. Lumea este mare și trebuie să putem comunica unii cu alții. Dar, în timp ce învățăm limbile altora, trebuie să avem grijă să nu o uităm pe cea care ne aparține.

  Limba română a ajuns până la noi datorită oamenilor care au păstrat-o și au transmis-o mai departe. Au fost vremuri în care identitatea nu a fost ușor de apărat. Au fost oameni care au continuat să vorbească, să scrie și să creeze în limba lor, iar noi suntem astăzi beneficiarii acestei moșteniri.

  Poate de aceea avem și noi o responsabilitate. Nu este suficient să spunem că iubim limba română. Trebuie să o folosim, să o respectăm și să o transmitem mai departe.

  Uneori mă gândesc că limba este asemenea unui fir care leagă generațiile. Prin ea, ceea ce a fost nu dispare cu totul. Bunicii vorbesc cu părinții, părinții vorbesc cu copiii, iar cuvintele trec mai departe. Se schimbă unele expresii, apar cuvinte noi, dar ceva din sufletul limbii rămâne.

  Și poate cel mai frumos lucru este că limba ne poate apropia chiar și atunci când suntem departe unii de alții. Când auzi, într-un loc străin, oameni vorbind românește, parcă nu mai ești chiar atât de departe de casă.

  De aceea spun că limba este principala mărturie a identității noastre. Ea spune cine suntem fără să fie nevoie să explicăm prea mult. O purtăm în fiecare zi cu noi, în cuvintele pe care le rostim și în felul în care ne exprimăm gândurile și sentimentele.

  Putem pleca dintr-un loc, dar locul acela poate rămâne în noi prin limbă. Putem trăi printre oameni care vorbesc alte limbi, dar atunci când ne întoarcem la limba noastră, ne întoarcem, într-un fel, și la noi înșine. Iar cât timp vom păstra limba, vom păstra și o parte din ceea ce suntem.

Aceste gânduri sunt dedicate Zilei Limbii Române!

Autor: Andrei GUȚU

E vântul cald al nopții pline,
De stea, de Rai, de tot ce-i bine.
Privesc în sus și mă strecor
Spre locu-n care n-am să mor.

Spre locul unde am mai fost,
Fără să știu de ce-l cunosc.
Și-n zbor, cu gândul, am ajuns
Atât de sus, și tot mai sus!

O lume care m-a visat,
Cu suflet bun și neschimbat,
Dar viața pe acest Pământ
A rupt bucăți din legământ.

Iar îmi treci prin ventricule, 

Spune-mi ce găsești pe acolo?

Cât vei mai înota să-ți vezi numele?

Nu, nu vei supravețui valului meu de sânge,

Încă pompează auzindu-mi cântecul ritmului

Ai știi să revii înapoi chiar dacă de tot te vei îneca?

Un ochi râde, altul plânge;

Îmi sună atât de familiar;

Trupu -mi în două mi -l frânge 

SI mă transform în biet hoinar.

Între două lumi paralele 

Mă zbat să nu mă rătăcesc,

Să nu-mi pierd cumva urmele 

Și -n goluri să mă prăbușesc.

Atunci când zâmbetul pălește,

Lacrima obrazul frige,

Lanțul durerii mă lovește 

Și flacăra din mine stinge.

Când mă sufoc în chinuri,

Cerșesc un petic din senin,

Să pot dărâma acele ziduri,

Ce-n strânsoare mă țin.

Deschid larg fereastra,

Respir cu sete din lumină 

Cu dor înaripat de -a zbura ,

Mă smulg din rădăcină.

Amarul să mi-l las în umbră,

Păstrat în cufărul sub lacăt,

În odaia din mine, obscură 

Bântuită veșnic de-un freamăt.

Un întreg buchet de asemănări

Au în comun aceste două ființe.

Cu forță duc greul pe spinări

Și cu rezistență înfruntă suferințe.

Își urmează cu abilitate a lor cale

Și cu inteligență capătă echilibru.

Găsindu-și simpatii cu zaharicale

Loialitatea lor este de bun „calibru”.

Cu sensibilitate se comportă-n viață

Dacă sunt iubiți și tratați cu blândețe.

Când sunt vânduți pe doi bani la piață

Memoria prinde viteză în umbra de tristețe.

Dar au în comun și multe defecte.

Aplomb și năravuri comportamentale.

Vicii, stări ce produc multe efecte

Și care-ncalcă regulile fundamentale.

Răspund la unele fapte cu agresivitate,

Răvășiți, cercetează fapta scormonind.

Crezând c-a lor modalitate este realitate

Și se comportă rău, și totul prigonind.

Dar aceste ființe pline de splendoare

Create pe pământ din picături divine,

Le iubim, căci au calitățile de valoare:

Sublimi și chiar cu nobil sânge-n vine.

Mi-am propus să fiu optimist,

La ce m-ar ajuta să fiu trist ?

Timpuri grele, au fost și vor fi,

Nu vom scăpa de ele, cât vom trăi.

Dar acum vin peste noi grămadă,

Mulți se străduiesc să nu le vadă.

Dar nu le poți ignora când vin,

Când primesc facturile, simt gust de venin.

Uneori, mă întreabă boala ce fac ?

O asigur, că nu i-am găsit leac,

Pentru leacul ei, îmi trebuiesc milioane,

Să mă tratez, ar trebui să fac foame.

Dacă am undeva o datorie veche, mică

Iluzorie sau uitată, o plătesc de frică 

Pentru că mă cheamă chiar și-n tribunal,

Sau plătesc majorări, multe-anual.

Era bine când eram un biet optimist,

Dar chiar natura, mă face să fiu trist,

Soarele mă arde, apele scad în vaduri urât,

Toate le trăiesc acum și port un nod în gât.

Valuri pe țărmuri,

Două umbre devin una

Sub clar de lună.

Poate iubirea nu pleacă dintr-odată,

Ci se destramă încet, în fiecare zi,

În fiecare cuvânt nerostit,

În fiecare pas făcut în direcții diferite.

Poate empatia nu dispare la prima ceartă,

Ci se pierde încet cu fiecare "nu" nespus la timp 

Cu fiecare "vei fi bine",spus nesigur 

Și cu fiecare clipă în care te simți de unul singur 

Poate grija nu se pierde niciodată 

Rămâne undeva, într-un gând nespus, în fiecare seară.

În fiecare "sper că vei fi bine" spus în gând 

Si în fiecare lucru ce pare mărunt 

Și poate noi nu ne-am răcit dintr-o dată 

Nu a fost brusc,ci poate doar am simțit 

Că n-aș putea să mai respir lângă tine 

Iar tu n-ai mai putea fi "tu" lângă mine

Uneori, Dumnezeu nu ne pedepsește refuzându-ne dorințele, ci împlinindu-le.