Vorbe în pustiu

Te rog, tu, de mă iartă,

Ecou cu chipul palid.

Te rog de mă îmbracă

În ale vieții straie.

Am purtat prea mult

Doar zdrențe

Și-am pierdut bucăți

De viață.

Am suferit de absențe

Și-am irosit

Nădejdea.

Cred că am trecut

Hotarul.

Nicio șansă de întors.

Îmi înghit cu greu

Amarul

Și încep un nou

Frumos.

La un metru de-al meu mormânt

Stă o doamnă-n negre zdrențe,

Сompletează formularul:

„Azi l-apus s-a stins sonarul,

Nu mai strigă ea cu viața,

Nu mai vede a sorții ața, Nu mai speră, nu visează, E un mort.Asta contează.”

N-am avut curaj să-ți spun că m-a durut,

Și nu cred că am curaj să-ți spun

Că mă mai doare.

Îmi înjunghii inima iscusit

Și, ciclic, lași o rană însângerată.

N-ai regretat nicicând de ce-ai făcut,

Și nu cred că ai încercat vreodată.

Am fost copil, iar tu abia adult,

Când a început durerea vagabondă.

Am prea sperat să-ți fiu alături,

Cu chin valoros pe-alea timpuri.

N-am reușit să-ți fiu prieten,

Doar un ghinion în drum spre alți prieteni.

Am spulberat atâția ani în căutare

Și-am risipit credința-n vorbele deșarte.

Nu cred că știu ce-nseamnă să ai valoare,

Doar rost trecut în vorbele hoinare.

Am fost copil cu patimi de adult,

Azi-s adult cu durere de copil.

Mi-ai răscolit durerile din plin,

Ai irosit încredere, ai obținut venin.

Nu cred că știu ce ar trebui să fac

Spre a zidi din nou a sufletului cetate.

Sunt un copil naiv în masca de adult,

Sunt prea sătulă de vorbe devastate.

Am înțeles c-am vrut să te-nțeleg,

Dar am uitat să am grijă de mine.

Am încercat să sufăr fără să acuz,

Am fost doar eu, copil necruțat de tine.

Am ghigosit durerea printre inimi

Și-am măcinat cruzimea printre ani.

M-ai călăuzit prin forfot de cuvinte,

Dar mut, fără de strigat reciproc.

Mi-ai inculpat prea multe crime

Fără să-mi dai o șansă spre apărare.

Mi-ai remarcat și rănit subtilul,

Precum un vulcan, ai erupt în orgoliu.

Nu cred că-mi înțelegi durerea,

Și nu cred că vrei s-o faci vreodată.

Îmi umpli viața cu venin nedizolvat,

Treptat, fără de regrete încuiate.

Am cules prea multe gânduri

Dintr-un ciclu de erori.

Am agonisit durere

Cam vreo 404 ori.

Am surplus de informații,

Îmi e discul „C:” prea plin.

N-am nici spațiu, nici nădejde,

Sunt închis între valori.

Am extreme paradigme,

Chiar de ele sunt amare.

Poate aleg „Ctrl + Alt + Delete”,

Poate ultima din ele.

Te-ai născut la miez de noapte,

Când un fulger a trăsnit,

Tipărindu-ți a ta soartă

Și urându-ți bun venit.

Ai trăit cât ți-a fost scris,

Ai făcut ce-ai reușit.

Poate rar ai mai învins,

Poate nu ți-a fost sortit.

Ai fost bun, ai fost iubit,

Ai iubit și-ai dăruit,

Ai cules, ai împărțit,

Ți-ai trăit rostul smerit.

Iar acum te-ai și trezit

Încuiat în spații negre,

Absorbit fiind de teamă

Și de scurgerea de vreme.

Descompunerea începe,

Iar tu dormi, cu gândul treaz.

Îngenuncheat a fost de moarte

Și-al tău suflet de viteaz.

Cerșești mila de la viață

Să poți iar să fii erou,

Să te-neci în ale vremii

Dulce cântec de tangou.

Izolat ai fost de lume

Și de mersul ei dulceag,

Într-o limită de spațiu,

Într-o limită de veac.

Om cu trupul descompus

Și cu suflet de copil,

Ai ajuns să fii distrus,

Nu mai poți să fii tu viu.

Alaturi sunt doar stropi de lacrimi,

Vărsați de mamă, soră, tată,

Doar țărâna cea din veacuri,

A morții tale, demult uitată.

Vei fi materie, doar praf,

O stea cu lumina stinsă.

Vei fi uitat și îngropat,

Vei fi-ncuiat și lepădat.

Și vei pleca purtat de vânt,

Sorbind mireasma dimineții,

Privind în jos spre-al tău mormânt

Și spre sumbrul rost al vieții.

Îmi pare rău, dar e sfârșit.

Pân-aici ți-a fost sortit.

Inchide ochii, dormi ușor

Gîndesc și eu :"Nu vreau să mor..."

Spoticnită, buimăcită,

Rătăcită prin vreme —

Mi-am cusut sufletul

Cu trei feluri de ață,

Una de leac,

A doua de iertare

Și-a treia de uitare.

Cerșind vindecare,

În profundă tăcere —

Am uitat de-un azi,

de-un mâine,

Purtând doar ieri

În mii de gânduri.

M-am învățat

să merg înainte,

Eu cu mine,

fără popas,

Șchiopătând prin viață,

Răni adânci deschizând

Și cusându-le rar,

Mai des —

lăsându-le sângerânde.

M-am învățat să respir...

Inspirând din nimic,

Expirând dezamăgiri

În amestec cu regrete.

Am rămas doar eu,

Purtând în gând —

Trei sute de mii

de cuvinte rătăcite.

Sunt doar o masă de regret și smoală

Mă nasc din spaima ce te-apasă greu, 

Lovesc în pieptul tău cu forță goală

Și mă întorc în hăul sufletului meu.

Sunt acel strigăt fără de răspuns, 

Ce macină în gânduri mii de bucăți, 

Păstrând în adâncimi de nepătruns

Erori, dureri și vechi singurătăţi.

Te-nec în remușcări și te izbesc ca o plagă,

N-aduc nicio pace în mormântul de gând, 

Sunt vina ce curge veșnic întreagă

Pe țărmul pustiu al minții plângând.

Mă zbat devorator, sălbatic și orb

Să-ti spăl amintirea cu gust de venin,

Sunt valul de umbră în care te absorb, 

Un chin ce nu vrea să se facă senin.

Am văzut pentru prima dată un răsărit de lună,

Și m-am gândit că orice sfârșit ascunde un început.

Că poate unele vieți nu încep în lumină,

Ci în tăcerea nopții, când sufletul a obosit destul.

Poate și eu am fost ca luna,

Rătăcind prea mult prin același cer,

Crezând că trecutul mă va ține

Prizonieră între "ieri" și "de ce".

Dar am înțeles că nu trebuie

Să uit ca să merg mai departe.

E de ajuns să privesc în urmă

Fără să-mi mai doresc să mă întorc.

Iar luna urca încet,

Fără grabă, fără teamă,

Ca și cum mi-ar fi șoptit

Că și cele mai liniștite începuturi

Pot schimba o viață întreagă.

Și, pentru prima dată după mult timp,

Mi-am ridicat și eu privirea.

Nu ca să caut ce-am pierdut,

Ci ca să văd cine pot deveni.

Să-ți șoptesc un somn etern
Să-mi blestemi, în zece ani
Trupul lui, cald, efemer
Și-o blasfemie-n chip uman

Să-ți întorci, perle șiraguri
Înconjor de falnici arbori
Să îmi arzi cât pentru-o mie
Rămas scrum în seacă glie

Să te uiți adânc în lume
Să-mi lași frâu în depărtare
Căci susuri multe-s, sute
Însă-un iad n-are răbdare

Iarăși tu, păpușa-n scenă
Îmi ascunzi tipare scrise
Și eu, cum nu-mi impun
Nu m-adun în legi permise

Te-am văzut, scenetă dragă
Cât de surd să pot să fiu?
Să-ți închid cortina iarăși
Să-mi trag pleoapele, pustiu?

Îl iubesc profund prin limfă
Printre suflet și viscere
Supinat să-l țin de mână
Destin sadic simți chemare?

Cât să-ncerci, naiv să fii
Gheață-n tron carbonizând
Căci ți-am vrut, blesteamă-mă
Sânge smoală-oi dăinui

E vară,
papagalii fluieră descreierați,
imitând stăpâni neajutorați.

E vară,
și-mi cântă Rebetiko;
pe coastă
răsună-n piept și-n refren
un viitor obscen.

E vară,
mă gândesc la un clișeu latinesc:
e clipa s-o trăiesc,
cu malurile apei
care se sparg de stânci
și iar vin înapoi.

E vară,
și știu că-i pe sfârșite;
mă-ntorc acasă cu buzunarele rănite,
obosite de atâtea ispite,
dezgolite.

E vară,
de fapt,
imediat e toamnă,
cu coduri fiscale,
fără drumeții aristocrate;
mă gândesc la contribuții sociale
și la impozite locale.

E vară,
noi știm:
minciunile pot cumpăra vremelnicia,
un ultimatum care se termină avid
în sălcii și iarbă verde.

E vară,
floarea-soarelui s-a îmbătat
cu un dinamism ciudat;
eu îmi port ochelarii de soare în ploaie,
cu gândul la croaziere și fructe de mare.

E vară,
și stau de veghe în lanul de secară.
Se simte atât de copleșitor să îmbătrânești:
doare ca un glonț pentru o domnișoară
să te privești în oglindă și să devii murdară.

A fost vară!
Mi-am spart Ray-Ban-ii de niște stânci,
temperaturile scad ca piesele de domino,
și încerc să-mi amintesc de prieteni
privind peste mile întregi
unii-s la facultate,
alții-n libertate;
pare că ăsta-i norocul cerșetorului.

Al șaselea simț,
una trăncănește despre părul castaniu,
alta pledează că probabil l-am vopsit.

Am crescut între priviri,
între șoapte și stafii.
Oameni
„cognitivi”,
căutând
să reducă cine sunt
la un material de tul fin.

Convorbiri; afirmații
sticloase!
Remarci necurate,
cortexuri vizuale
distorsionate.

„Pare așa matură”
„pentru că [...]”.

De multe ori mi-am dorit
să mă închid
(am și făcut-o),
nu pentru că aș fi fost vreo introvertită.

Citită?
Mai degrabă doar privită.

Am fugit de ale lor
uitături,
probabil ca să nu mă văd singură
...

O privire fugară,
întrezăriri,
ca să nu admit că nu-s milostivi.

Însă ce maladie!
Cuvântul-cheie rămâne
mereu
„pare”.

În fine,
toate trec.
Și uneori „privilegiile” sunt,
mai degrabă,
niște grăunțe de suferință
presărate pe răni
deschise fără voia noastră.

dacă ar fi să existe

o hartă detaliată cu explicații

punctate pe margine, deci legendă,

despre corpul meu şi mintea mea,

ca un întreg care ar funcționa

îmbinat pentru şi spre binele meu,

nu cum o fac acum—hmm—

ar arăta cam aşa:

la stânga de tot cum stai şi te uiți,

deci la dreapta mea,

este o jumătate de coajă de măr,

nucile erau sfârşite, merele nu-mi plac,

sunt cele mai banale dintre fructe,

deci rezultă neironic că nu-mi

prea place partea mea dreaptă.

nu exagerez, şoldul drept chiar e

mai lat decât stângul,

la 23 am observat abia,

deci pentru explicații profesioniste

era prea târziu şi oricum nu cred

că afectează altceva decât esteticul,

iar esteticul nu e primordial;

stânga mea—dreapta ta acum,

tot pe afară suntem,

înăuntru oricum te las cu greu să intri,

de aia e mai haşurată partea de organe interne

a legendei;

legenda spune că m-am format ca tine,

în pântec la mama

şi medicina explică că de fapt

eu eram de fapt înfiripată deja încă

în pântecul bunicii—

dar, hei, medicină, eu am două bunici,

deci în pântecul căreia mă situam?

suntem ancestrali,

ha, logic;

am fost pântec în pântec,

de aia simt tot ce e de simțit

şi rău şi bun şi tragic şi

ah, stai, lumea nu se termină azi,

dar ia puțină panică demnă de

cauză de stop cardio-respirator

în uzualul pântec.

atât pentru azi,

biologia se învață în ani întregi,

de ce te-aş lăsa să o înveți pe a mea

în două minute?