Pact cu mine,

Nu mă judeca iubire,

Că nu îți ofer mai mult,

Am atâta trăire in mine, 

Te protejez de ce simt acum.

Nu mă judeca iubire,

Ce simt e profund și adânc,

Pot să îți ofer ca stare,

Protecție de tot ce-am ales în al meu drum.

Nu mă judeca nici mâine,

Când fug retrasa-n apus,

Eu mă refugiez in mine,

De tine durerea-mi ascund.

Nu mă judeca iubire,

Când tac și plâng pe ascuns,

Aleg să rămân doar cu mine,

Să-mi fiu eu leacul la tot ce-a durut.

Nu mă judeca iubire,

Când la distanță de mine te țin,

O clipă să stau doar cu mine,

Spre tine să vin când râd,nu când plâng.

Cei trei P ai vindecării,

Pe al meu drum m-au însoțit,

Au fost starea de pornire,

Mi-au rămas fideli și sunt.

Primul,,P,, a fost Pictura,

Prin culori eliberam,

Ce vedeam în vise ,pleaope,

Din profund eu tot scoteam...

Următorul ,,Poezia,,..a urmat ca un ecou,

Al cuvintelor nespuse ,se simțeau interior,

Mâna mea a scris in grabă fiecare vers cu har,

Curățăm cuvinte care nu-mi aparțineau total.

Cel din urmă,cel dintâi..,,P,, poate cel mai important,

Prezența în tot ce simt ,în ființa ce exist,

A însemnat mult exercițiu,a însemnat o întreagă fugă,

Să alerg și să mă prind,

Să ma iau ușor de mână și la mine sa revin.

Cum să o iau de la-nceput?                                                                              Când am văzut de mii de ori ,

Cum să incep un nou parcurs?                                                                         Când cei iubiți m-au tot rănit, 

Cum să mă distanțez de ei?                                                                             In jur mi-au pus stringuri prea groase...                                                       

Cum sa le tai sau sa le rup?                                                                               Iubirea lor nesănătoasă...

Cum pot să mă bucur de-a mea viață?                                                           Când după mine arunca ,,piatra,,....

Azi-noapte am visat atât de real,

Cum în brațele tale mă tot alintam,

Simțeam cum râsul meu zgomotos se auzea,

Ca un ecou în cameră răsuna,

Îmi era teamă să nu pierd tot,

Orice trăire sau râset cu foc,

Privirea-mi era prinsă în ai tăi ochi,

Căci o clipire mă trezea pe loc.

În gând te rugam, imploram să mai stai,

E întuneric afară,e noapte,

Și până în zori mai pot sta în brațe,

Și râsul îndată-i înlocuit,de gemete lungi spre răsărit.

Îmi este teama de clipa trezirii,

Când visul febril devine doar fum,

Și se consuma precum o țigară,

Te-aprinde,te arde și rămâne scrum.

Dezbracă-mă iubite și lasă-mi mintea goală,

Dezbracă-mă de gânduri de frici ce mă condamnă,

Dezbracă-mă iubite de umbre din trecut,

Dezbracă-mi trupul pur de tot ce nu am vrut..  

Dezbracă-te iubite in timp ce mă dezbraci,

De ce nu ne aparține și-n drum am preluat.

Dezbracă-mă iubite goală să rămân 

De tot ce e rușine,am vrut și ne-a plăcut.

Dezbracă-mă iubite de griji și de nevoi

Și cântă-mi la ureche tot ce-nseamnă noi. 

Si-acum iubitul meu că suntem dezbrăcați,

Să ne privim cu drag,căci suntem ușurați.

Iubire de fațadă, ce greu am descifrat-o,

Ascunsă sub cuvinte cu dulce-amar la gust,

În ani întregi din viață am refuzat să cred,

Că niște vorbe dulci nu au avut vreun sens..

Mi-am activat răbdarea și am crezut în vorbe,

Și tot priveam spre fapte ce nu mai apăreau,

Am tot rămas captivă în gratii de așteptări,

O colivie care se tot mărea din stări,

Din stări de așteptare, minciuni, dezamăgiri,

Frumoasele cuvinte în spate cu venin,

Ce luminau iluzii asemeni unui far,

Era aprins doar noaptea și ziua se oprea.

Și viața nu te lasă să stai captiv în tine,

Ea vine să-ți arate o altfel de iubire,

Începi să înțelegi, să rupi din toate acele gratii,

Poți zborul să ți-l iei, dar ești blocat de aripi,

Acele aripi frânte de atâtea lovituri,

Ce par atrofiate de tot ce înseamnă gând,

Privești spre libertate, ai conștiința trează,

Și tot nu poți zbura din colivia goală.

Te zbați, încerci și lupți și zborul să ți-l iei,

În jur e drumul liber, elanul cum ți-l iei?

Apar acele frici, zborul ați lua,

Și te trezești blocat în ce-i în mintea ta.

Iubirea de fațadă pe loc s-a disipat,

Când ai văzut și altfel, pe loc te-ai activat,

Oricât ai încerca să stai în cunoscut,

Te împinge și mai tare spre noul cel văzut.

De nu-ți iei zborul azi și tot amâni mereu,

Începe vântul cald și îți tot dă un semn,

Și-n frica de rămâi, apare o furtună,

Și, pe nepregătite, tu zbori din nou spre tine.

Te-ai stins în zeci de umbre, rătăcind prin vene

Lăsând în urmă doar un scrum de dor și fier,

Iar eu îți beau absența, grea, prin pleoape leneșe,

Când cerul se prăbușește, negru și stingher.

Nu mai aștept apusul să-mi aducă urmă,

Sunt doar un templu vechi de ziduri și blestem,

În carnea mea, tăcerea ta urlă și nu se curmă,

Sunt doar ecoul surd... al pașilor ce pier.

Umbrele cresc din pereţi reci si muți

Pasii se pierd pe sub punţi de pământ

Suntem doi străini de lumină blestemaţi,

Frunze uscate purtate de vânt.

Ceasul pulsează un timp fără rost

Secunde de plumb cad în cioburi pe podea,

Uiti cine esti, uiti cine ai fost

Noaptea ne înghite în bezna ei grea.

Cerul e-o rană de smoală si scrum

Stelele-au ars într-un rug nevăzut,

Mergem orbiţi pe un ultimul drum,

Spre un desert de tăcere născut.

Suferinzi, murim toți
Milă seacă, trecătoare
Condamnați, de inimi hoți
Plutind, o infinită mare

Valuri cugetă-nsetate
Tulburi ape, se încheagă
Și-nauntru înghețate
Singuri stropi, în apă neagră

Mințind, căci e onest
Simțind, căci suntem orbi
Sub formă de protest
Și rămânem totuși robi

Să te naști, sicriu fiind
Cu tristeți în inimi brute
Plângi cu trup, zâmbind
Cu ale noastre fețe, mute

Să-ți strângi iadul între mâini
Să-l privești ca pe un dor
Și să poți să nu te mânii
Când îi strigi un ajutor

Incleștând din dinți rubini
Sângerânzi de carne crudă
Sa-ți simt buzele străine
Să-ți simt silueta nudă

Al meu cimitir de zile
Îngropate-adânc credințe
De-ale vieții, legi fragile
Ce zdrobesc sărmane ființe

Urc o scară ce coboară în mine, 

Trepte de fum sub picioare de ceară 

În aer plutesc piane străine 

Cântând o absență de primăvară.

Luna e-o gaură neagră pe cer 

Prin care se scurg constelaţii de scrum,

Caii de ghips galopează-n mister

Pe-o mare de smoală, fără de drum.

Mă strigi dintr-o curte cu porţi de cristal 

Dar vocea e-o pasăre fără de glas 

Timpul e-un fluviu ce curge-n spirală 

lar umbra e tot ce din noi a rămas.

Mă trezesc si-i tot noapte, un negru oniric,

Oglinda-i o fereastră spre-un alt univers,

Unde tot ce-i real devine deliric, 

Si viata-i o strofă dintr-un ultim vers.

    Îndepărtează-te de mine dor,
    Să nu-mi mai ieși atât de des în cale...
    Mi-e greu să trec prin inimă acest fior,
    Cu sufletul pierdut în nesfârșitele-i spirale...
    
    C-am strâns în mine atâta chin,
    Atât de multă zbatere - multă durere...
    Că-ngenuncheat la tine-acuma vin,
    Să-ți dărui toată a minții mele-avere...
    
    Căci n-am fost decât ceea ce-s acum,
    O umbră ce-a trecut grăbit spre stele,
    Un boț de lut sfăr'mat de lume-n drum,
    Și risipit în colbul unor zile mult prea grele...
    
    Îndepărtează-te de mine dor, ai milă...
    Nu mai tăia și tu o rană de lumină-n mine,
    Căci îs prea plin și de durere mi-este silă -
    Împovărat cu viață, mă prăbușesc în rime…

Poussin și încă câțiva,
un Kepler de fundal,
evident e 3 și un pic,
n-am somn.

pe noptieră am un jurnal,
o parabolă,
ceva ediție din secolul al XV-lea,
Gutenberg era?

Îmi pierd timpul uitându-mă pe pereți,
nu știu ce aștept să văd -
deficiența asta de melatonină
...nici 50 mg nu m-ar salva.
În fine,
cred că-i mai bine cu un sedativ sau ceva.

Îmi pare că-l văd pe Tyler Durden,
o tragicomedie neagră.

Sufăr de un fel de sindrom Stockholm,
aforisme tâmpite,
mă atașez de lucruri trecătoare,
de aia n-oi avea somn.

În viitorul apropiat
sper să mă eliberez de lucrurile astea,
să pot să-mi pun capul pe pernă
și să cad în vise care n-ar fi studiu de caz freudian,
ci doar un om liniștit călătorind în subteran.

Era un Dostoievski care îmi plăcea,
însemnările sale de pe acolo,
mă regăsesc în paradoxalistul...
carevasăzică
„pornind de la lapoviță”.

Parcă aș vrea să fiu undeva în New York,
unde miroase a Tom Ford,
un jazz 55b
și confort.

Mă gândesc apoi
contemplativ,
și mă fâțâi din stânga-n dreapta.
Drepturile omului...
spunea un înțelept că
existența nu ți-e bazată pe niciun drept.

Apoi mă trezesc,
ce bine că n-a fost adevărat,
și-mi închipui ziua bună ce urmează,
de parcă
noaptea nu așteaptă-n hrubă.
„Mai bună-i inerția conștientă!”