GHEARA VIDULUI

Plouă monoton... târgul e mort și gri,

O umbră de plumb în pieptul ascuns,

Frunze moarte cad în fiece zi,

Fără un gest, fără un ultim răspuns.

Și plouă, și-i plumb, și-i singurătate,

Nimic nu mai vine din zări uitate...

Vii mereu prin noroi, din zări de mizerie,

Prin felinare oarbe, din palid mister,

Lași pe buze un gust de agonie,

Apoi piei in sumbrul galben de cer.

Și plouă, și-i plumb, și-i singurătate...

Cad frunze uscate și visuri moarte...

În birtul murdar e doar praf de cavou,

O toamnă bolnavă în juru-mi suspină,

Un singur trombon plânge-n târgul pustiu,

Și totul e gheață, și plumb, și ruină.

Și plouă, și-i plumb, și-i singurătate...

În noaptea de moină, stinse mi-s toate.

Sunt astăzi un naufragiu de tăcere,

În care amintirea-ți mușcă din pereți,

Iar trupul meu, o veche mănăstire,

Își plânge sfinții desenați pe morți.

Nisipul greu al orelor ce vin

Îmi umple gura cu un gust de zgură,

Sunt un potir sculptat în mărăcini,

Din care moartea soarbe cu măsură.

Și nu mai sunt decât un rest de umbră

Ce rătăcește drumul spre apus,

O rană neînchisă, rece, sumbră,

În care chipul tău s-a scurs și s-a distrus.

O cioară-și frânge zborul pe un ram crăpat,

Iar cerul își varsă plumbul greu pe stradă,

Lumina moare-n parcul pustiit, uitat,

Și umbre reci încep în gol să cadă.

Se stinge-n lut și ultima suflare,

Pământul jilav își deschide gura,

Sub giulgiul nopții ce adânc coboară,

Își cern tăcerile și vântul și natura.

E timpul un abis ce suge pe tăcute, 

O fiară nevăzută cu pasii de pământ

Ce devorează clipele pierdute

Lăsând în urmă doar ecoul unui vânt.

Nu suntem decât umbre pe zidul de cenuşă,

lar soarele e-o rană ce apune-n mări de plumb,

Destinul trage-n spate o ruginită uşă

Lăsând în urmă doar un gol surd si mut.

Clepsidra s-a umplut cu oasele din vise

Nisipul e tăcere mắcinată de-un blestem,

lar timpul închide porţile ce-au fost deschise,

Spre marele Nimic, pe care toţi îl tem.

Te-ai stins în zeci de umbre, rătăcind prin vene

Lăsând în urmă doar un scrum de dor și fier,

Iar eu îți beau absența, grea, prin pleoape leneșe,

Când cerul se prăbușește, negru și stingher.

Nu mai aștept apusul să-mi aducă urmă,

Sunt doar un templu vechi de ziduri și blestem,

În carnea mea, tăcerea ta urlă și nu se curmă,

Sunt doar ecoul surd... al pașilor ce pier.

Sunt doar o masă de regret și smoală

Mă nasc din spaima ce te-apasă greu, 

Lovesc în pieptul tău cu forță goală

Și mă întorc în hăul sufletului meu.

Sunt acel strigăt fără de răspuns, 

Ce macină în gânduri mii de bucăți, 

Păstrând în adâncimi de nepătruns

Erori, dureri și vechi singurătăţi.

Te-nec în remușcări și te izbesc ca o plagă,

N-aduc nicio pace în mormântul de gând, 

Sunt vina ce curge veșnic întreagă

Pe țărmul pustiu al minții plângând.

Mă zbat devorator, sălbatic și orb

Să-ti spăl amintirea cu gust de venin,

Sunt valul de umbră în care te absorb, 

Un chin ce nu vrea să se facă senin.

Să cresc în tăcere
nu a fost o dorință a sufletului meu.
Am perceput-o întotdeauna
ca fiind un simplu apogeu.

Mi s-a spus că asta sunt,
atât trebuie să însemn…
Iar, de mic copil,
iubirea s-a preschimbat doar în ceva nedemn.

Atât sunt eu?
Doar o multitudine de frici constante…?
Felul în care iubesc —
nimic mai mult decât sentimente infectante…?

Cum aș putea să nu stau aici, să putrezesc,
dacă frustrarea a fost martorul
ce m-a privit cum cresc…?

Vorbim despre „Iad”,
în timp ce societatea e un infern.
De ce am preschimbat ideea de „frumos”
doar în ceva modern?

Sunt în punctul în care îmi este frică să iubesc…
Însă ar putea oare să-mi fie frică
de ceea ce mă agăț ca să trăiesc?

Întunericul profund, rece, infinit,
Se preschimbă absolut,
Într-un cadru mult iubit,
Și se întoarce iar la lut.

Lumina orbitoare ce promite,
O secundă efemeră,
Se întoarce-n timp și speră,
Trecutul să-l imite.

Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,

Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;

Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,

Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.

Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,

Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,

Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,

Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...

Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,

Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,

Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,

Să crească mica speranță a monarhului cel rău.

Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,

Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,

Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,

Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.

Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,

Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,

Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,

Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...

O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,

Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,

Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,

Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.

Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,

La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,

Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,

Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.

Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,

Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,

Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,

Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.

Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;

Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,

Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.

Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.

Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.

Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.

Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.

Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.

Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,

Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,

Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,

Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.

Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,

Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,

Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,

Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.

În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,

Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.

Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.

Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.

Aștept să răsari din văile apuse,

Să ne dai căldura demult râvnită

Înainte ca privirile ascunse,

Să înainteze spre poarta cea greșită.

Semnul cerului nu se mai arată,

Se ascunde dup-un colțișor,

Și bunicii care mereu ne iartă

Se prăpădesc, pe rând, încetișor.

Întreg altarul de cununi cu poamă

Va rugini și el la rândul lui,

Iar lângă capătul de la lopată

Vor fi citite nume sub un cui.

În jurul a mii de grădini cu buburuze,

Se va înălța un zid cu iarbă deasă,

Și care vor asculta de frumoasele muze,

Scufundați vor fi până la amiază.

Stoluri de păsări călătoare,

Se prăbușesc ca săgeți în fața lor.

Și gândul că ne părăsesc mă doare,

Milă de ele fie-vă că mor!

În pături găurite de molii,

Se adăpostește al meu popor,

Dar cârma de la marile corăbii,

Nu își mai revine după un ocol.

Încet se va stinge și lumina,

Păstrată în sufletul aprins de fiară,

Și-odată ce e trasă și cortina,

Nu mai întind mâna ca să ceară.

Nu mai au timp decât să se gândească,

Ce-ar fi fost dacă mai trăiau,

Așa cum e și plăcerea trupească,

Dacă nu era, mai bine mureau.

Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.

O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.

Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.

Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.

În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.

Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?