Toate poeziile

Sunt mort în lumea asta vie?! Dar poate viu în acea moartă?! Aici nimeni nu mă ştie, Acolo nimeni nu m-aşteaptă. Mă rog lui Dumnezeu, El știe, Prin ce-am trecut, ce-am suferit. Mă scald-n praf de Poezie, Din care ies... mai fericit. poezie de Vladimir Potlog

Te respir cu-o teamă oarbă,

Din misterul unui vis,

Și în noapte stă să fiarbă,

Cerul tău și-al meu abis.

Mi-ai rămas în palma stângă,

Ca o rugă fără glas,

Ochiul drept ar vrea să plângă,

Fiindcă te-a pierdut de-un ceas.

Mi se scurge-n piept tăcerea,

Ca un fulger ne-nceput,

Și mă mistuie durerea,

C-am pierdut tot ce-am avut.

Nu e vis, și nu e moarte,

Sunt tot eu, cu trupul blând,

Peste lacrima-ți ascunsă, 

Într-un ochi ne lăcrimând.

Mi se frânge clipa-n pleoape,

Ca un cântec vinovat,

Și mă trec râuri de ape,

Când de somn sunt înțărcat. 

Tu, tăcere verticală,

Eu, un colb de început,

Suferim de aceeași boală,

Ce nicicând nu ne-a durut.

Poate-așa ni-i în destine,

Să fim doi, și niciodată...

Tu – răsfrângerea din mine,

Eu – o umbră ce te iartă.

Mor sărac, dar în țara mea,

Sub cerul blând ce-mi stă de stea,

Cu mâinile băgate-n lut,

Dar cu credința că am făcut

Tot ce-am știut și tot ce-mi iese,

Chiar dacă bolul n-are mese.

Să fiu o piatră, acolo jos,

La temelia unui rost.

Pe drumuri sparte, pline de colb,

Copiii cresc cu visul gol,

Iar pâinea e ca aurul

În case unde bate vântul.

Dar nu plec capul, nu mă-nclin,

Că n-am avut, dar port în sân

Un dor adânc, fără pereche –

Iubirea locului ce-apleacă.

Ne-mbată iar cu vorbă goală,

Cu zâmbet fals și față moale,

Dar tot pe noi ne lasă-n frig,

Cu inimi grele, puse-n chin.

Ei fură tot ce ne rămâne,

Dar vine clipa, vine mâine –

Căci niciun lanț nu ține veșnic

Foamea de viață și de drept.

E greu... dar alt pământ n-avem,

Nici altă mamă, nici alt stem.

Și dacă vrem să fim din nou

O țară vie, cu rostul său,

Fără rușine și păcat –

E timpul, fraților, curat,

Unirea noastră cea de azi

Să tragă hoții jos, pe dos.

Să nu mai stăm cu ochii-n cer,

Așteptând să vină-un sfânt mister.

Ci fiecare, cât de mic,

Să pună-n temelie-un strop de pic.

Nu la zid, ci la temei,

Să nu mai fim doar niște lei

Fără cuvânt, fără noroc –

Ci oameni drepți, de bun cojoc.

Și dacă mor, mă duc senin,

Că n-am trăit degeaba-n chin.

Mor sărac, dar cu fruntea sus,

În țara mea, sub cerul dus.

Și-am dus cu mine, ca o flacără,

Dorul de-o țară mai curată –

Lăsată-n urmă, NU trădată.

Nu putem ști cum e să simțim

Ceea ce niciodată nu am simțit 

Doar când ne vom fi despărțit

Vom duce dorul a ceea ce a pierit

Nu putem ști cum e să ne lipsească

Ceea ce niciodată nu am avut

Cum putem să știm ce am pierdut

Când totul în jur a fost tăcut

Nu putem ști cum e să fim

Când niciodată nu am existat

Am fost aici, dar nu am contat

Intalnirea cu viața am tot evitat

Nu putem ști ce e mandria

Când nimic nu am realizat

Și mediocritate am cultivat

Iluzii și himere la final am recoltat

Nu putem ști ce e iubirea

Când ea a fost mereu absentă

De mult diluată în apa timpului curentă

Ne-am mințit că este evidentă

Nu putem ști ce ne-a scăpat

Când niciodată nu am fost atenți

Ne-am amăgit că suntem suficienți

La schimbare mereu indiferenți 

Nu putem ști cum este să trăim

Când liberi niciodată nu am fost 

Ascunși în a timpului adăpost

Fugiți de răspundere cu orice cost

Nu putem ști ceea ce nu știm

Când divorțați suntem de înțelepciune

Iar întreaga noastră narațiune 

A început și a sfârșit prin ficțiune

    Eu nu sunt o lege...
    Nici măcar un cuvânt, 
    n-am scris în vreo carte...
    Dar am strălucit slab,
    ameninţând răcoarea lunii pentru tine...
    
    Nici râu, nici stâncă, nici furtună...
    Sunt doar durerea,
    Desfăcută-n fruct târziu
    Arătând lumii, miezul inimii mele bolnave...
    
    Dar fi-voi acolo - întotdeauna am fost, 
    o lacrimă, fragil, oglindind
    închisoarea ochilor tăi,
    în care-am murit umbră 
    şi m-am născut lumină...

Privire! Ochii îmi sunt însetați de frumos

Tu fugi ,fugi de la mine spre un loc luminos

Coboară în natură ca-ntr-un comod decor

Și răsplătește-mă c-un tablou fermecător

Hoinărește-te până la depărtata zare

Din când în când culegându-mi raze de soare

Colindă câmpul cu florile roșii de maci

Ciulinii in margarete albe să-i prefaci

Întoarce-te înflorită precum o doamnă

Împreună s-așteptăm brândușa de toamnă

Privire! Mereu de frumos ești însetată…

Am plecat din Piatra Neamț

Fiindcă Marce a lucrat mai mult,

Țara e ,,brazdată" de boala PPA

Și-i dificil de părăsit ,,corabia ".

Spre Botoșani drumul ne-a dus

La Frumușica în Vlădeni de Sus,

La gospodina Mihaela și Săvel

Unde putem gusta și-un păhărel. 

În curtea lor găsești de toate

Și vacă cu vițel și porc și rațe,

Și o livadă cu mulți meri și pruni

Din care facem țuică, din străbuni. 

Lângă livadă este via noastră

Ce se întinde pân' la fereastră,

Aici e muncă grea, nu e un joc

De vrei vinul să-l ai, în poloboc. 

De la Săvel dealul urcăm ușor

Spre casa părintească cu pridvor,

Unde părinții ne așteaptă-n prag

Cu 'mbrățișări și mai ales cu drag. 

 Vezi bucuria cum pe chip le-apare

Când poarta scârție, din balamale,

Dar care nu le-ascunde din tristețe

Acum, la anii mulți...cu bătrânețe.

Cu greutate, mama, tata se ridică

Cu lacrima ce pe obraz le pică,

Pe care-o șterg cu dosul palmei

Spunând...veniți copiii mamei. 

Emoționați, mâna le-o sărutăm

Și-apoi unii pe alții ne îmbrățișăm,

În timp ce ochii plânși se limpezesc

Și fericiți suntem când ei zambesc. 

E greu, când anii tot s-au adunat

Lăsând obrazul...de rid brăzdat,

Mama purtându-și trupul aplecat

Iar tata mijlocul...cu-n brâu legat. 

Dar și așa, ograda lor e plină

Și mama noastră, parcă-i albină,

Trebăluiesc, pâna seara târziu

Iar tata, mai gustă și-un rachiu. 

Când poarta se deschide...vezi

Că-i ordine deplină și tu...crezi,

Că-n astă curte sunt doi tinerei

Și nu bătrâni, în cârcă, cu ani grei. 

Povestea lor...e una minunată

Iar viața...le-a fost luminată,

În Cel de Sus,  credintă au avut

Iar Domnul...în viață, i-a ținut. 

Acum, cu toții ne rugăm la cer

Să fie sănătoși în trup și creier,

Iar când durerile îi mai încearcă

Ne spun că-s încercări și pleacă. 

La ei, cu drag, mereu vom reveni

De supărări, părinții...îi vom feri,

Vom alina a lor, tristă singuratate

Și rugi vom înălța...către Divinitate!

Sunt vinovat, iubito, că plouă de o lună,

Și pielea ta firavă de soare e privată,

Iar ochii tăi albaștri pe mine se răzbună,

Și stau ascunși în casă cu ușa încuiată.

Sunt vinovat, iubito, că pasărea nu cântă,

Și glasul tău de înger cu ea a muțit,

Îmi curge prin ureche tăcere voastră cruntă,

Și mă înțeapă zilnic în tâmplă un cuțit.

Sunt vinovat, iubito, că iarna nu mai pleacă,

Și flori nu mai răsar din lutul obosit,

Pe fruntea ta albită o umbră se apleacă,

Iar sângele din mine e stors și istovit.

Sunt vinovat, iubito, că pașii ți-s de gheață,

Și nu mai recunosc căldura de dincolo de prag,

Ți-e visul raza blândă, pierdută-n dimineață,

Iar eu, un cer căzut, ce nu-ți mai este drag.

Sunt vinovat, iubito, că lumea se sfărâmă,

Sub pleoapa ta aprinsă de-un vis incendiat,

Și plâng cu tine-n noapte, și dorul mă sugrumă,

Dar nu știu cum să vindec ce nu am vătămat.

Sunt vinovat, iubito, că frunza nu mai crește,

Că ramurile plâng cu toate în răspăr,

Și tu, de-atâta jale, blestemi culori celeste,

În loc de glas și zâmbet, în loc de adevăr.

Sunt vinovat, iubito, că-n tine se închide,

Un anotimp cu soare, cu râsul tău curat,

Ți-ai risipit lumina în vorbe prea rigide,

Și-n loc de drum spre tine, pustiu ai semănat.

Sunt vinovat, iubito, că totul ne desparte,

Că nu mai știu ce simți, ce vrei, ce te-a durut,

Și-aș da cuvântul vieții din mine mai departe,

Să-mi pot rosti iertarea, s-o iau de la-nceput.

Sunt vinovat, iubito, că-n clipa ce apune,

Nu știu să-ți spun durerea decât tăcând mereu,

Că-n mine stă o noapte cu zorii împreună,

Și pentru tot dezastrul, de vină-s numai eu...

Gonind spre cer aleargă nori

Din coșuri fumegă otravă

Transformă ploile-n stihii

Apele mătură-n ogradă

Căldura arde peste noi

Topește apele în grabă

Pământul crapă fără ploi

Flămând ne lasă fără hrană

E prea puțin ce-a mai rămas

Și totuși ardem în risipă

E prea pustiu omul de azi

Nu mai gândește nici o clipă

Razele soarelui cel bun

Privind un lacom se încruntă

Pământu-l arde cu necaz

Strigând cu flăcări ne alungă

Setea uscată arde surd

Cenușa fumegă în urmă

Pământul arde îndurând

Sunt prea puțini cei ce-l ascultă

Ți-a deformat percepția și înțelegerea de sine

Ți-a stabilit idealuri ce nu le poți obține

Te-a transformat pe tine în principalul inamic

Lupta cu tine însuți te face din ce în ce mai mic

Ți-a decorat o lume gri văzută cu suspiciune

Ți-a inspirat ideea că dialogul este slăbiciune

Și toate reflexele empatice a reușit să le înece

Lupta cu semenii tăi te face din ce în ce mai rece

Ți-a dat dușmani duium țesuți din fibre digitale

Ți-a distras atenția de la toate semnele vitale

Ți-a confiscat conștiința și totul tău efort

Lupta cu morile de vânt te face din ce în ce mai mort

Te-a ținut departe de veridicitate

Ți-a dat alternative la fapte și la realitate

Ți-a camuflat victoria într-un eșec

Lupta cu adevărul te face din în ce mai sec.

 .  A mai trecut un ceas... 
    şi s-a irosit în zadar,
    un ceas petrecut fără tine,
    fară şoapta zâmbetului tău, 
    fără umbra ta...
    Şi-apoi, un minut şi o secundă 
    a picurat, şi-a curs fecundă, 
    şi nimic n-a mai rămas, 
    nicio lacrimă n-a mai căzut, 
    peste seceta inimii mele.
    
    În această, tristă oră, 
    pe nimeni n-am iubit...
    Ci doar am urât, 
    şi nu voi mai fi val, 
    nici sărut, nici furtună...
    Căci fără tine mă sting, 

    şi mă pierd în neant,
    ca o stea, în prag de dimineaţă.

Am scris povestea cu noi pe foi ce dor de dor...

Am stins sub peniță promisiuni ce le-ai lăsat fără zbor. 

Azi las gândul stingher un alt, ultim poem să scrie

Că din tot ce-am trăit, eu am ars, tu te-ai prefăcut că nu exist pe lume....

Sper să te întâlnesc în următoarea viaţă, Să mă pot bucura de-o poveste cu final fericit,

Mi-aș fi dorit măcar puțin, să te mai strâng în brațe, la un vin 

Dar în viața asta, vom rămane doar vis... visul meu neîmplinit...

Că de-ar fi să te întâlnesc pe stradă întâmplător, 

Și ochii tăi ar căuta în ai mei vreo urmă de dor,

I-aș lăsa să-ți vorbească... să nu nege ce atât și-au dorit 

Însă povestea pierdută va fi, în timpul ce nu l-am putut stăpâni...