Toate poeziile
Ultima durere
Mi-am despicat trupul pentru tine
De ce mi-ai călcat inima?
Inima-mi bătea,
Singurul organ ce mai simțea
Cu sânge cald pompa...pompa.
Frumusețea ta m-a ruinat,
Nu mi-a mai ramas nimic de dat
Mi-ai distrus puritatea cu cuvinte reci
Ai reușit până si sufletul sa mi-l fereci
Privirea ta m-a moleșit
Ceva ce nu am mai simțit
Ochii-ti scanând încăperea,
Repede m-au găsit
Posibil sa ma fi căutat?
Poate intr-un gand neterminat.
Oare o fi fost un blestem?
O glumă pentru a te distra?
Dacă mi-ai arata si zambetul acela
Problema e ca sigur te-as si ierta.
Esti noua mea adicție...
Pe cat de păcătoasă,
Pe atât de dureroasă
Deții prea multă putere asupra mea
Si asta clar îți plăcea.
L'école du libertinage și un tango post-mortem
Sper să fiu iertată
că am avut încredere în ce am văzut,
uitându-mă la tot, nu prin tot.
Mercur în retrograd,
Venus în blănuri;
știi că n-am treabă cu sintagme, horoscoape
și cu Wanda nu vreau să mă asemăn.
Diferite culori,
pictate din lacrimile noastre,
se supun unui tablou anarhist,
unul în care nu am să mă complac.
Societatea degradantă,
babiloniană,
încă nu știu cum a ajuns atât de oarbă:
tarot,
haremuri, neomarxism,
ezoterism...
un fel de uroborus.
dar nu mai sta în sens antiorar,
respingând cu vehemență
fii un om între oameni,
ai perechea de chei,
nu le pune lângă altele care nu sunt ale tale,
fă-le să-ți aparțină,
fă-le să nu devină drumul tău către infern.
Maestru și o margaretă,
Câmpiile Elizee,
și de fapt răspunsul e unul și singur:
Dumnezeu.
Așa că nu mai rătăci,
oricum n-ai să ajungi unde trebuie făcând-o,
trezește-te degrabă,
devino liber prin cumpătare,
fii asemenea bobului de grâu care aduce roadă multă,
străbate întunericul lăuntric
pentru a renaște luminii.
Setea asta a intelectualului
stă în antiteză acum cu ceea ce contează,
așa că, suflete drag,
cât mai poți,
eliberează-te de chinul acesta etern
și realizează că ce este acum nu va mai fi;
starea interioară ocârmuiește viața.
Totul este atât de trecător
iar noi nu realizăm;
cuvântul care insuflă
seamănă dragoste,
și pe aceea o vei culege.
The Traveler's Portal
I am just a cub,
Alone in a garden of flowers.
And as much as I delight in being seen by others,
Ilong, with all my being, to finally know myself.
As the world pauses to take a breath,
I press forward with quiet courage.
Freedom unfurls its petals within me,
Opening in this very moment.
So I take the leap of faith, and jump.
At the beginning of that journey,
The garden feels as though it tears my flesh apart
A disturbingly pleasant sensation,
For I have walked among these realms before,
Before I even knew how to shape sound with my voice.
Without rushing,
Without making the water tremble,
The conscious mind gives way,
Leaving space for the adventure to blossom.
So it begins.
The traveler's portal opens its radiant chest,
And the cub passes through.
From that realm of truth, I drift back in time,
Peering through binoculars at ancient predators,
Studying their movements,
Tracing them like vines across memory.
Once, the creatures noticed my gaze
And though they attacked,
I escaped With only a scratch on my paw,
A scar like a thorn's kiss.
I return to the present garden,
But the traveler aches for more.
And so, it begins again.
The next realm blooms in Atlantis.
The cub now breathes beneath sapphire waters,
Transformed into a creature of the deep,
A flower of the ocean's secret garden.
I drift among coral columns and temple ruins,
Their stories flowing into me
Like nectar through a stem.
My touch gathers their forgotten whispers,
Petal by petal, memory by memory.
At last, the fuel of wonder fades,
And the traveler must return.
The garden door calls softly,
Its blossoms swaying in welcome.
I leap once more,
And with gratitude,
reality gathers me gently
Back into its fragrant arms.
Voice of the Flowers
Time has passed fast,
Yet it kept me awake
Constantly living that moment,
That spark of eternity,
That ray of glowing sunshine,
Luminous and delightful as the bluebell
Photographed by a pair of big, earthy eyes,
Kept alive on the surface of my retina,
Along neuronal pathways,
Planted like a sunflower seed
Deep inside my consciousness,
Flourishing and thriving,
Sweet as a lavender mousse.
So if the memory of our first encounter
Is delicate as a jasmine flower,
Or mesmerising as a sunset hibiscus,
You, my beloved, are the Rose of Venus
As Aphrodite dances around Gaia,
Leaving traces of red jasper petals,
Keeping us on the path to greater love-
So do you.
As the pure ones walk through the Garden of Eden,
Or as Iris brings the majestic rainbow
As a messenger of the gods,
Growing straight along its path to wisdom,
Bringing strength and boldness
To those who are blessed enough to see
So do you.
Entities Masquerade
There comes a time of year
When the grand bargain begins,
Not on the streets filled with vitality,
But in the shadows of the necropolis.
That time when the Four O'Clock flower breaks,
Shattered glass strewn across morality,
Violins echoing through chrysanthemums—
An entire ballad of the false prophets.
And in such a dreadful realm,
The White Dahlia enters with petals shrinking,
Trembling as the winds begin to embrace her.
Two pairs of eyes seize her gaze:
One's Deadly Nightshade,
the other's Devil's Hand.
One is there to devour her soul;
The other to protect and shield her:
Unfortunately, all entities wear masks.
What gleams is venom,
What offers refuge seems lethal.
The first waltz with the broken,
virtuous entity Unfolds in darkness,
Flowers shivering in the aura that surrounds him.
Warnings drip from his affection;
Her vitality seeps into his mask.
The long, agonizing sway ends in tears.
The second dance with the wicked one
Casts beams of pearly light across the floor,
Flickers of hope and sparks tangled in mysterious smiles.
Tiny, precise steps lure her core into an abyss.
She blooms once more
Only to be severed again with the final sigh of her stamina.
What happened to them, you might ask?
Devil's Hand betrays his loving core, vanishing into obscurity.
White Dahlia, dripping tears of blood, continues to bloom
Brighter, fiercer than ever.
Deadly Nightshade aches still,
Hunting those ruby tears with insatiable hunger:
One astray, one reaching the focal point, one hollow within its own elegance.
Spleen
câteodată mi se pare
poate-i doar o iluzie
că mi-a fost bine
"cândva"
timpul ăsta,
prețios cum ni se pare,
fuge,
uită și el
cât de repede se moare.
e succint,
scurt,
nici dorul nu mai strigă
de data asta nu mai spune „stai”,
de fapt,
cred că nu mai spune nimic altceva decât
"existai"
cum rămâne cu recunoștința?
mereu în alt loc,
departe de aici,
departe de acum.
hipomnezie.
am uitat de prea multe ori
nu-mi vine să-mi mai amintesc,
„tot ce trebuie să decidem este ce să facem cu timpul care ni s-a dat.”
dacă-aș fi mulțumită
n-aș mai crea,
n-ar mai fi "artă"
tot ce fac
în fapt
este fericirea pe care n-o simt,
pe care
n-am simțit-o.
tot ce-a fost și n-a fost
timp, timp, timp
ești plata regretelor
amalgamul amintirilor...
accidental,
îmi aduc aminte acum.
Tu?
Vraja copilăriei mele !
Când îmi este dor de viața mea trecută,
Mă ajută gândul, purtându-mă departe,
Pe potecile înguste dintre livezi și vii,
Pe unde, anii copilăriei, m-au purtat întâi.
Amintiri legate de nucul de la vie ;
De voiam să mă pierd, pe lângă sat
Mă chema parcă falnicul pom
Cu ce descântece, atrăgea un pui de om?
Pe crengele lui erau, cuiburi mititele
Urcam sprintem și mă uitam la ele,
Păsările cloceau, nu se mai temeau
Uitându-mă așa, mai și ațipeam.
Mă urcam spre vărf, și mă simțeam mare
Norii mă umbreau, mă apărau de soare,
Dragii mei părinți, știau unde sunt,
Crengile mă legănau ușor, din fluier să cânt.
Pe unde am umblat, l-am avut în minte,
Nucul meu, pom cu daruri sfinte,
Te-am regăsit în timp, tot mai însingurat
Mi-a fost dor de tine, dar nu te-am uitat !
Laguna albastră
-Nu poți să-ntingi pânea-n salată și să mănânci și roșii-n același timp: ori una, ori alta! Mai sunt și alții la masă!
"-Ba iaca, pot!", îmi zic eu zâmbind drăcește în gând, căci pe vremea aia mai aveam încă o urmă de rușine față de cei mai în vârstă decât mine...
-Lasă!, zice bunica împăciuitoare și încântată că ne avea pe toți la masă. Câ mai tăiem vreo două roșe! Ie cu pâne! Câ s-o mai coace încâ una-n rolâ!
Cocoșul cântă nebun de după-amiezi. E cald și toată suflarea o căzut lenii dulce de după masă. Când și când vreo curcă cârâie încet, mulțămită că are gușa plină de urluială. Cânele mormăie și el încet, deranjat de la siestă. E chiar prea cald și pentru el. Mă duc la găleata cu apă, dau capacul de lemn încropit de bunicul deoparte, iau cana de tablă albă emailată cu o floare roșie pe-o parte, o cufund în apa rece și o sorb cu plăcere, ostoindu-mi setea, plescăind cu zgomot...
O pernuță zboară-n direcția mea ratându-și ținta, fiindcă fusei mai rapid. Îl văd pe unchiu-miu cu coada ochiului, suduindu-mă printre dinți că i-am stricat siesta. (Da', dă-i băietului paci, bre!) Cu cana reumplută ochi de apă, mă îndrept către castronul de tablă a cânelui. Lanțul zornăie sonor de pragul cuștii. Cânele însetat dă din coadă încântat:
-... câ ț-o hi seti șî țîia!, îi zic eu mângâindu-l pe cap cu blândețe. După ce be, îi dezleg lănțugul de la gât și-i zic: Hai la gârlă!
(-Bre, da' di ci nă-i pus capacu' la găleatâ, c-o dat muștili-n ie! Ian du-ti di grabă la fântânâ șî adu oleacâ di apă răci câ tari mi-i di săti! M-oi duce bunică, mintenaș! Iaca de-amu am plecat!, mai zic eu punând găleata plină ochi cu apă rece de la fântână pe scăuieșul de lângă sobă...)
Cu cânele urmându-mi pașii, trec prin colbul uliței, urmând fâneața cu lucernă "di pisti drum", culeg un strugure baban, copt și parfumat din vie hăpăindu-l cu poftă și stupindu-i sâmburii lemnoși în direcția cânelui care o luase înainte. Apoi, la umbra salcâmilor, îmi dau jos tricoul, și bâl-bâ-dâc!, mă zvârl în apa răcoroasă. Cânele mă urmează numaidecât sărind caraghios în apă și împroșcând apa-n jur, spărgând în cioburi liniștea și speriind vreo două rațe somnoroase cu care împărțeam vrând-nevrând laguna cea albastră...
Plutind pe spate în voia curentului, pândeam norii cu ochii mijiți pe un cer și mai albastru, și mai adânc... Cânele o ieșit din apă zburătăcind rațele indignate, iar eu îmi auzeam inima-mi sbătându-se înfundat în urechi, imaginându-mi un dinozaur cu gura căscată, întruchipat în forma unui nor alb și burduhănos...
Cosașii țiuiau în iarba înaltă și deasă, cântându-și la cobză nefericirile, iar eu cu mintea golită de gânduri, respiram cu zgomot șuierător spre încântarea cânelui care lătra la mine de pe mal...
Obosit de unduirea leneșă a lagunei, am ieșit pe mal să mă zvânt sub soarele neiertător: mâlul mirosea a iarbă udă iar din când în când auzeam torsul vreunei libelule cu ochi mari, trup subțire, albastru-metalic și aripi transparente...
Îmi înfing degetele în mâlul moale și cleios și încep să-l întind pe picioare ca să mai sting din usturimea soarelui. Apoi, ocolind budigăii din pânză neagră, continui să întind mâlul răcoros pe stomac, piept, gât, față și mâini, până când ajung să fiu negru din cap până în picioare... Ademenind cânele și prinzându-l cu proteste, îl mozolesc cu mâl, în pofida sbaterilor și schelălăielilor.
Chiar și așa, soarele, numaidecât, face ca mâlul să se usuce rapid, încrețindu-mi pielea până la usturime. Am rezistat așa vreo juma' de oră, apoi am intrat din nou cu cânele în apă, bălăcindu-ne cu zgomot, implicând cânele în aport la o ciozvârtă de salcie...
Soarele, înduioșat de "munca" noastră, își întoarce fața către amurg, în timp ce greierii îi cântau frenetic plecarea, luând locul cosașilor obosiți de cântarea de după-amiază.
Odată cu ultimul strop de soare, mă îndrept către casa bunicilor. În curte, mare sfat: vreo două babe speriate povestesc în colțurile năframelor ridicate înspre colțul gurilor, audienței, cum venind încoace, au văzut, ptiu! ptiu! ducă-se pi pustii!, doi diavoli mititei cum se zbenguiau pe malul gârlei, juruind adevărul și făcând cruci mari până la pământ...
-Da' pi undi ai umblat băieti? Câ uiti, țața Ileana o văzut cum umblă necuratu' prin vecini!
-De la pădure cu cânele!, mint eu cu ușurința adolescentului înghesuit la colț cu întrebările. Da 'cum arăta necuratu'?
-Ei, cum sâ hie! Negru și urât ca noaptia! Hait!, treci di ti spală după urechi!, zice cu asprime în glas bunica. Pi masă, ie niște plăcinte cu brânză cu lapti din canâ! Apoi, țațâ Ileană, cruși di aur cu noi în casâ! Câ ni-o păzi Domnul! Mereți cu grije, noapti bunâ! Iar, tu ci stai ca vaca-n drum?, îmi zice iară bunica, la culcare!
Încerc să protestez că nici găinile nu s-or culcat încă, dar mă opresc brusc, citind în ochii verzi și tăioși ai bunicii, că frauda mea fusese descoperită: mâlul de după urechi m-o dat de gol! Zâmbesc ușor în colțul gurii și mă vâr la somn cu mâinile împreunate sub ceafă.
Curând, laguna cea albastră mă leagănă încet și dulce, pe-o undă amplă care se risipește pe albastrul întunecat al cerului: stelele clipesc în raze verzi, ori sunt lucirile tăioase din ochii bunicii? O liniște împărătească se lasă greoi peste laguna copilăriei mele ca o ceață groasă. Greierii nu se mai aud nici ei. Au plecat cu toții la culcare. Cânele nu mai latră, doar cufundacul țiuie rar, ca un far călăuzitor în noapte. Noapte bună!, îi zic în gând. Mâne, în zori, om lua-o de la capăt, cu sau fără drăcușorii cei mânjiți de mâlul cleios al lagunei albastre...
Cuvântul lipsă
Nu-ți voi spune niciodată
Că undeva, între ochii mei și ai tăi,
De când e lumea există
Acest cuvânt lipsă.
Un cuvânt ce persistă
Și, nerostit, continuă să crească,
Așa cum cresc în fiecare dimineață
Primele raze de viață.
Crește tăcut între noi,
Mai ales când ești departe
Și nu-mi rămâne decât să-mi imaginez
Cum arăți când ești plină de noapte.
Aș putea să ți-l spun...
Dar simt că nu profit destul că nu poți să-mi răspunzi,
e poezia mea și nu mărturisesc:
Cuvântul lipsă este te...
(nu-ți spun, doar ca să te enervez).
Între timp, cât te frămânți,
Și te gândești la cuvântul lipsă,
Îmi adun toată puterea
Să-ți trimit o îmbrățișare mare, mare
Din tot sufletul meu,
Să ne topim lângă inima celuilalt…
Când tu, când eu.
Când Dumnezeu a uitat să-nchidă cerul
În noaptea-n care luna plânge
Cu lacrimi reci peste pământ,
Mi-e inima o floare-n sânge,
Un clopot frânt de-al tău cuvânt.
Ți-am pus în păr lumina verii,
Și-n palme macii cei dintâi;
Dar toamna, hoț la poarta serii,
Mi te-a furat dintre statui.
Te caut încă-n apa lină
În care cerul se răsfrângea;
Dar numai umbra ta senină
Mai știe unde mă durea.
Se scutur teii peste drumuri,
Ca niște îngeri osteniți;
Eu strâng din frunze vechi parfumuri,
Tu strângi doar anii risipiți.
Mi-e dorul pasăre rănită,
Ce bate-n cer fără hotar;
Iubirea, pâine ne-mpărțită,
Rămasă rece pe altar.
De-ai ști ce liniște mă doare,
Ce viu e tot ce-a fost pierdut,
Ai plânge fiecare floare
Ce n-a-nflorit când te-am avut.
Și dacă timpul mă destramă
Ca vântul spicele din lan,
Eu tot îți voi rosti, prin vamă,
Numele sfânt, din an în an.
Că sunt iubiri ce nu se-ngroapă
Sub lespezi, ierni ori amintiri;
Ele rămân adâncă apă
În setea altor răsăriri.
Iar când voi adormi sub stele,
Cu sufletul tăcut și frânt,
Să știi: n-au fost mai grele rele
Decât să te iubesc... tăcând.
Tu, om ciudat
Tu vrei salvare, om ciudat,
Dar cât de mult nu ai dori
Și cât de mult nu ai lupta,
Din viață scrum ai adunat.
Tu ești orbit de țeluri false,
Uitând de tot ce-i important,
Uitând de fraze de pe hârtie
Ce-au fost la miez de noapte arse.
Dorințele ce au fost scrise
Pe foi multiple, an de an,
Au rămas cenușă în pahar,
Nu-s realizări, ci doar vise.
Ești crud cu tine, om ciudat,
Dar nici măcar nu-mi pare rău.
Atâția ani ai regretat,
Dar nimic nu ai schimbat.
Ai fost străin în a ta viață
Și n-ai urmat al tău destin.
Ai îmbrăcat frustrat o mască,
Dar s-a cusut cu regret și chin.
Tu, om ciudat, îmi ești dușman,
Ești cenușa unei vieți lăsată la hotar.
Ai acceptat să pieri fără ecou.
N-am ce să-ți fac, eu sunt doar om.
Vei fi uitat
Te-ai născut la miez de noapte,
Când un fulger a trăsnit,
Tipărindu-ți a ta soartă
Și urându-ți bun venit.
Ai trăit cât ți-a fost scris,
Ai făcut ce-ai reușit.
Poate rar ai mai învins,
Poate nu ți-a fost sortit.
Ai fost bun, ai fost iubit,
Ai iubit și-ai dăruit,
Ai cules, ai împărțit,
Ți-ai trăit rostul smerit.
Iar acum te-ai și trezit
Încuiat în spații negre,
Absorbit fiind de teamă
Și de scurgerea de vreme.
Descompunerea începe,
Iar tu dormi, cu gândul treaz.
Îngenuncheat a fost de moarte
Și-al tău suflet de viteaz.
Cerșești mila de la viață
Să poți iar să fii erou,
Să te-neci în ale vremii
Dulce cântec de tangou.
Izolat ai fost de lume
Și de mersul ei dulceag,
Într-o limită de spațiu,
Într-o limită de veac.
Om cu trupul descompus
Și cu suflet de copil,
Ai ajuns să fii distrus,
Nu mai poți să fii tu viu.
Alaturi sunt doar stropi de lacrimi,
Vărsați de mamă, soră, tată,
Doar țărâna cea din veacuri,
A morții tale, demult uitată.
Vei fi materie, doar praf,
O stea cu lumina stinsă.
Vei fi uitat și îngropat,
Vei fi-ncuiat și lepădat.
Și vei pleca purtat de vânt,
Sorbind mireasma dimineții,
Privind în jos spre-al tău mormânt
Și spre sumbrul rost al vieții.
Îmi pare rău, dar e sfârșit.
Pân-aici ți-a fost sortit.
Inchide ochii, dormi ușor
Gîndesc și eu :"Nu vreau să mor..."
Bucură-te de: Poezii Romanesti, Poezii în Rusă, Poezii scurte, versuri ușor de reținut, Poezii pentru suflet, Autori contemporani, Autori începători. Scrie poezii, Compune versuri, Creează proze, Surprinde prietenii, Dezvolta-te ca scriitor, Poezii online
Cheia de argint
Vlad VIDA
20 iulie
Metafore superbe și un ritm impecabil! M-ai purtat dincolo de umbre și mit cu fiecare vers.
"Noi"
Vlad VIDA
20 iulie
O poezie extrem de vulnerabilă! Metafora cu montagne russe și contrastul dintre Eu și Tu redau perfect durerea despărțirii, iar finalul cu vinul si îm...
Cheia de argint
Florin Petricean
20 iulie
Îți mulțumesc!
Ma iartă!... căci, te iert...
Florin Petricean
20 iulie
O sensibilitate aparte. Metafora „infarctului sufletului” este extrem de puternică. Un poem profund, scris direct din inimă.
Cheia de argint
Bogdana Ivanov
20 iulie
Frumos scris!👏
Pahar turnat în vânt
Bogdana Ivanov
20 iulie
Versuri absolut superbe!
Îți amintești?
Oana Dragomir
19 iulie
Emoție pură în cuvinte simple. O poezie superbă despre dor și amintiri care nu mor niciodată!
Când te iubesc
Silvia Mihalachi
18 iulie
Poezia ,, CÂND TE IUBESC,,, murmură iubirea trăită , mărturisită în versuri de o frumusețe înălțătoare într-o rugăciune ,, rugăciunea pe care n-o...
Nepăsare
Maddy94
18 iulie
Mulțumesc
Secunda de mătase
Maddy94
18 iulie
Frumos ❤️
Amintiri vii
Maddy94
18 iulie
Tristă si in același timp plină de speranță! Frumos scrisă 🌹❤️
IUBIRE ETERNA
Maricel Bouros
18 iulie
dragoste ,iubire profundă ,trăiri adevărate......foarte frumos !
Sticla din colțul serii
Betty Boop
17 iulie
Frumoasă poezie! Plină de o nostalgie dureroasă...
✨ Pentru ultima vară
edi petecuță
16 iulie
Mulțumesc pentru susținerea si încurajarea pe care mi-o oferiți🥹apreciez enorm
✨ Pentru ultima vară
Sabrina Pușcașu
15 iulie
Superbă creație!