Toate poeziile
Două lumi
Sunt mort în lumea asta vie?! Dar poate viu în acea moartă?! Aici nimeni nu mă ştie, Acolo nimeni nu m-aşteaptă. Mă rog lui Dumnezeu, El știe, Prin ce-am trecut, ce-am suferit. Mă scald-n praf de Poezie, Din care ies... mai fericit. poezie de Vladimir Potlog

Destine
Te respir cu-o teamă oarbă,
Din misterul unui vis,
Și în noapte stă să fiarbă,
Cerul tău și-al meu abis.
Mi-ai rămas în palma stângă,
Ca o rugă fără glas,
Ochiul drept ar vrea să plângă,
Fiindcă te-a pierdut de-un ceas.
Mi se scurge-n piept tăcerea,
Ca un fulger ne-nceput,
Și mă mistuie durerea,
C-am pierdut tot ce-am avut.
Nu e vis, și nu e moarte,
Sunt tot eu, cu trupul blând,
Peste lacrima-ți ascunsă,
Într-un ochi ne lăcrimând.
Mi se frânge clipa-n pleoape,
Ca un cântec vinovat,
Și mă trec râuri de ape,
Când de somn sunt înțărcat.
Tu, tăcere verticală,
Eu, un colb de început,
Suferim de aceeași boală,
Ce nicicând nu ne-a durut.
Poate-așa ni-i în destine,
Să fim doi, și niciodată...
Tu – răsfrângerea din mine,
Eu – o umbră ce te iartă.

Mor sărac, dar în țara mea
Mor sărac, dar în țara mea,
Sub cerul blând ce-mi stă de stea,
Cu mâinile băgate-n lut,
Dar cu credința că am făcut
Tot ce-am știut și tot ce-mi iese,
Chiar dacă bolul n-are mese.
Să fiu o piatră, acolo jos,
La temelia unui rost.
Pe drumuri sparte, pline de colb,
Copiii cresc cu visul gol,
Iar pâinea e ca aurul
În case unde bate vântul.
Dar nu plec capul, nu mă-nclin,
Că n-am avut, dar port în sân
Un dor adânc, fără pereche –
Iubirea locului ce-apleacă.
Ne-mbată iar cu vorbă goală,
Cu zâmbet fals și față moale,
Dar tot pe noi ne lasă-n frig,
Cu inimi grele, puse-n chin.
Ei fură tot ce ne rămâne,
Dar vine clipa, vine mâine –
Căci niciun lanț nu ține veșnic
Foamea de viață și de drept.
E greu... dar alt pământ n-avem,
Nici altă mamă, nici alt stem.
Și dacă vrem să fim din nou
O țară vie, cu rostul său,
Fără rușine și păcat –
E timpul, fraților, curat,
Unirea noastră cea de azi
Să tragă hoții jos, pe dos.
Să nu mai stăm cu ochii-n cer,
Așteptând să vină-un sfânt mister.
Ci fiecare, cât de mic,
Să pună-n temelie-un strop de pic.
Nu la zid, ci la temei,
Să nu mai fim doar niște lei
Fără cuvânt, fără noroc –
Ci oameni drepți, de bun cojoc.
Și dacă mor, mă duc senin,
Că n-am trăit degeaba-n chin.
Mor sărac, dar cu fruntea sus,
În țara mea, sub cerul dus.
Și-am dus cu mine, ca o flacără,
Dorul de-o țară mai curată –
Lăsată-n urmă, NU trădată.

Nu putem ști
Nu putem ști cum e să simțim
Ceea ce niciodată nu am simțit
Doar când ne vom fi despărțit
Vom duce dorul a ceea ce a pierit
Nu putem ști cum e să ne lipsească
Ceea ce niciodată nu am avut
Cum putem să știm ce am pierdut
Când totul în jur a fost tăcut
Nu putem ști cum e să fim
Când niciodată nu am existat
Am fost aici, dar nu am contat
Intalnirea cu viața am tot evitat
Nu putem ști ce e mandria
Când nimic nu am realizat
Și mediocritate am cultivat
Iluzii și himere la final am recoltat
Nu putem ști ce e iubirea
Când ea a fost mereu absentă
De mult diluată în apa timpului curentă
Ne-am mințit că este evidentă
Nu putem ști ce ne-a scăpat
Când niciodată nu am fost atenți
Ne-am amăgit că suntem suficienți
La schimbare mereu indiferenți
Nu putem ști cum este să trăim
Când liberi niciodată nu am fost
Ascunși în a timpului adăpost
Fugiți de răspundere cu orice cost
Nu putem ști ceea ce nu știm
Când divorțați suntem de înțelepciune
Iar întreaga noastră narațiune
A început și a sfârșit prin ficțiune

EU NU SUNT O LEGE
Eu nu sunt o lege...
Nici măcar un cuvânt,
n-am scris în vreo carte...
Dar am strălucit slab,
ameninţând răcoarea lunii pentru tine...
Nici râu, nici stâncă, nici furtună...
Sunt doar durerea,
Desfăcută-n fruct târziu
Arătând lumii, miezul inimii mele bolnave...
Dar fi-voi acolo - întotdeauna am fost,
o lacrimă, fragil, oglindind
închisoarea ochilor tăi,
în care-am murit umbră
şi m-am născut lumină...

AMBIENT
Privire! Ochii îmi sunt însetați de frumos
Tu fugi ,fugi de la mine spre un loc luminos
Coboară în natură ca-ntr-un comod decor
Și răsplătește-mă c-un tablou fermecător
Hoinărește-te până la depărtata zare
Din când în când culegându-mi raze de soare
Colindă câmpul cu florile roșii de maci
Ciulinii in margarete albe să-i prefaci
Întoarce-te înflorită precum o doamnă
Împreună s-așteptăm brândușa de toamnă
Privire! Mereu de frumos ești însetată…

Spre casa...părintească!
Am plecat din Piatra Neamț
Fiindcă Marce a lucrat mai mult,
Țara e ,,brazdată" de boala PPA
Și-i dificil de părăsit ,,corabia ".
Spre Botoșani drumul ne-a dus
La Frumușica în Vlădeni de Sus,
La gospodina Mihaela și Săvel
Unde putem gusta și-un păhărel.
În curtea lor găsești de toate
Și vacă cu vițel și porc și rațe,
Și o livadă cu mulți meri și pruni
Din care facem țuică, din străbuni.
Lângă livadă este via noastră
Ce se întinde pân' la fereastră,
Aici e muncă grea, nu e un joc
De vrei vinul să-l ai, în poloboc.
De la Săvel dealul urcăm ușor
Spre casa părintească cu pridvor,
Unde părinții ne așteaptă-n prag
Cu 'mbrățișări și mai ales cu drag.
Vezi bucuria cum pe chip le-apare
Când poarta scârție, din balamale,
Dar care nu le-ascunde din tristețe
Acum, la anii mulți...cu bătrânețe.
Cu greutate, mama, tata se ridică
Cu lacrima ce pe obraz le pică,
Pe care-o șterg cu dosul palmei
Spunând...veniți copiii mamei.
Emoționați, mâna le-o sărutăm
Și-apoi unii pe alții ne îmbrățișăm,
În timp ce ochii plânși se limpezesc
Și fericiți suntem când ei zambesc.
E greu, când anii tot s-au adunat
Lăsând obrazul...de rid brăzdat,
Mama purtându-și trupul aplecat
Iar tata mijlocul...cu-n brâu legat.
Dar și așa, ograda lor e plină
Și mama noastră, parcă-i albină,
Trebăluiesc, pâna seara târziu
Iar tata, mai gustă și-un rachiu.
Când poarta se deschide...vezi
Că-i ordine deplină și tu...crezi,
Că-n astă curte sunt doi tinerei
Și nu bătrâni, în cârcă, cu ani grei.
Povestea lor...e una minunată
Iar viața...le-a fost luminată,
În Cel de Sus, credintă au avut
Iar Domnul...în viață, i-a ținut.
Acum, cu toții ne rugăm la cer
Să fie sănătoși în trup și creier,
Iar când durerile îi mai încearcă
Ne spun că-s încercări și pleacă.
La ei, cu drag, mereu vom reveni
De supărări, părinții...îi vom feri,
Vom alina a lor, tristă singuratate
Și rugi vom înălța...către Divinitate!

Sunt vinovat...
Sunt vinovat, iubito, că plouă de o lună,
Și pielea ta firavă de soare e privată,
Iar ochii tăi albaștri pe mine se răzbună,
Și stau ascunși în casă cu ușa încuiată.
Sunt vinovat, iubito, că pasărea nu cântă,
Și glasul tău de înger cu ea a muțit,
Îmi curge prin ureche tăcere voastră cruntă,
Și mă înțeapă zilnic în tâmplă un cuțit.
Sunt vinovat, iubito, că iarna nu mai pleacă,
Și flori nu mai răsar din lutul obosit,
Pe fruntea ta albită o umbră se apleacă,
Iar sângele din mine e stors și istovit.
Sunt vinovat, iubito, că pașii ți-s de gheață,
Și nu mai recunosc căldura de dincolo de prag,
Ți-e visul raza blândă, pierdută-n dimineață,
Iar eu, un cer căzut, ce nu-ți mai este drag.
Sunt vinovat, iubito, că lumea se sfărâmă,
Sub pleoapa ta aprinsă de-un vis incendiat,
Și plâng cu tine-n noapte, și dorul mă sugrumă,
Dar nu știu cum să vindec ce nu am vătămat.
Sunt vinovat, iubito, că frunza nu mai crește,
Că ramurile plâng cu toate în răspăr,
Și tu, de-atâta jale, blestemi culori celeste,
În loc de glas și zâmbet, în loc de adevăr.
Sunt vinovat, iubito, că-n tine se închide,
Un anotimp cu soare, cu râsul tău curat,
Ți-ai risipit lumina în vorbe prea rigide,
Și-n loc de drum spre tine, pustiu ai semănat.
Sunt vinovat, iubito, că totul ne desparte,
Că nu mai știu ce simți, ce vrei, ce te-a durut,
Și-aș da cuvântul vieții din mine mai departe,
Să-mi pot rosti iertarea, s-o iau de la-nceput.
Sunt vinovat, iubito, că-n clipa ce apune,
Nu știu să-ți spun durerea decât tăcând mereu,
Că-n mine stă o noapte cu zorii împreună,
Și pentru tot dezastrul, de vină-s numai eu...

Arde pământul
Gonind spre cer aleargă nori
Din coșuri fumegă otravă
Transformă ploile-n stihii
Apele mătură-n ogradă
Căldura arde peste noi
Topește apele în grabă
Pământul crapă fără ploi
Flămând ne lasă fără hrană
E prea puțin ce-a mai rămas
Și totuși ardem în risipă
E prea pustiu omul de azi
Nu mai gândește nici o clipă
Razele soarelui cel bun
Privind un lacom se încruntă
Pământu-l arde cu necaz
Strigând cu flăcări ne alungă
Setea uscată arde surd
Cenușa fumegă în urmă
Pământul arde îndurând
Sunt prea puțini cei ce-l ascultă
Ce ți-a făcut telefonul
Ți-a deformat percepția și înțelegerea de sine
Ți-a stabilit idealuri ce nu le poți obține
Te-a transformat pe tine în principalul inamic
Lupta cu tine însuți te face din ce în ce mai mic
Ți-a decorat o lume gri văzută cu suspiciune
Ți-a inspirat ideea că dialogul este slăbiciune
Și toate reflexele empatice a reușit să le înece
Lupta cu semenii tăi te face din ce în ce mai rece
Ți-a dat dușmani duium țesuți din fibre digitale
Ți-a distras atenția de la toate semnele vitale
Ți-a confiscat conștiința și totul tău efort
Lupta cu morile de vânt te face din ce în ce mai mort
Te-a ținut departe de veridicitate
Ți-a dat alternative la fapte și la realitate
Ți-a camuflat victoria într-un eșec
Lupta cu adevărul te face din în ce mai sec.

A MAI TRECUT UN CEAS
. A mai trecut un ceas...
şi s-a irosit în zadar,
un ceas petrecut fără tine,
fară şoapta zâmbetului tău,
fără umbra ta...
Şi-apoi, un minut şi o secundă
a picurat, şi-a curs fecundă,
şi nimic n-a mai rămas,
nicio lacrimă n-a mai căzut,
peste seceta inimii mele.
În această, tristă oră,
pe nimeni n-am iubit...
Ci doar am urât,
şi nu voi mai fi val,
nici sărut, nici furtună...
Căci fără tine mă sting,
şi mă pierd în neant,
ca o stea, în prag de dimineaţă.

🎤 Nu este usor så te desprinzi de ceea ce porti adânc in suflet...
Am scris povestea cu noi pe foi ce dor de dor...
Am stins sub peniță promisiuni ce le-ai lăsat fără zbor.
Azi las gândul stingher un alt, ultim poem să scrie
Că din tot ce-am trăit, eu am ars, tu te-ai prefăcut că nu exist pe lume....
Sper să te întâlnesc în următoarea viaţă, Să mă pot bucura de-o poveste cu final fericit,
Mi-aș fi dorit măcar puțin, să te mai strâng în brațe, la un vin
Dar în viața asta, vom rămane doar vis... visul meu neîmplinit...
Că de-ar fi să te întâlnesc pe stradă întâmplător,
Și ochii tăi ar căuta în ai mei vreo urmă de dor,
I-aș lăsa să-ți vorbească... să nu nege ce atât și-au dorit
Însă povestea pierdută va fi, în timpul ce nu l-am putut stăpâni...

Bucură-te de: Poezii Romanesti, Poezii în Rusă, Poezii scurte, versuri ușor de reținut, Poezii pentru suflet, Autori contemporani, Autori începători. Scrie poezii, Compune versuri, Creează proze, Surprinde prietenii, Dezvolta-te ca scriitor, Poezii online