1  

Autorul Maricel Bouros

Constelația autorului
poezii.online Maricel Bouros
Inregistrat pe: 10 mai 25 creaţii 23 4

Total

25 creaţii
Lupa sorții
1 152 20 iunie
Amăgire
127 19 iunie
Ploaie tu
151 17 iunie
Timpul nu iartă
159 16 iunie
Impreună
211 13 iunie
Melancolie
254 12 iunie
Să vrei
236 11 iunie
În parc
264 10 iunie
Izbăvire
2 273 8 iunie
Măicuță sfântă
280 6 iunie
Măcar un răsărit
1 258 6 iunie
Iarna inocenței
1 265 4 iunie
Suflet de plumb
2 1 352 3 iunie
Rugăminte
1 277 1 iunie
Prețuiți copilăria
1 365 1 iunie
Iluzie
2 363 26 mai
Luna
1 307 25 mai
Parfum de salcâm
2 1 303 24 mai
Lângâ tine
1 1 431 19 mai
Iarba pe deal
306 17 mai
Pribeag
1 293 17 mai
Zori de zi
2 310 14 mai
Noaptea minții
2 353 13 mai
Poteci ascunse
3 453 11 mai
Fantezie
1 336 10 mai
Toţi autorii

Creaţii aleatorii :)

Străinul

Când te-am zărit ultima oară,

Erai doar un trecător,

Privirea ta n-a spus nimic,

Și nici a mea – decât dor.

Ne-am strâns cândva în palme zile,

Ne-am împletit în nopți târzii,

Dar astăzi tu ești doar un nume,

Și eu o umbră-n amintiri.

N-a mai rămas nici loc de „poate”,

Nici timp să ne mai regăsim.

Acum suntem doi străini care

Nici nu mai știu că s-au iubit.

Mai mult...

Azi.

Sub vântul rece și pustiu de-afară 

La orizont, se stinge iarăși un apus,

Cu el și amintirea de odinioară 

A poveștii noastre, rămasă pe papirus.

 

Și se mai sting cu ea dureri și vise 

Speranțe vii ce se cer moarte, 

Se sting și-mbrățișările promise

Trăirile în doi ce s-au ajuns deșarte.

 

Mi-s ochii iar de lacrimi orbiți 

Tulburi, uscati de un dor prea divin.

Ar vrea parcă să sclipească fericiți 

La un ultim, în doi, pahar de vin...

 

Și-un strigăt sec se-aude și mă asurzește 

Se-ntunecă, pe rând, mai tare ochii mei,

E durerea ce de-un an cu mine se mândrește 

Că mă înclin peste pământ, sub greutatea ei...

 

Și-mi amintesc căldura îmbrățișării tale

Și nici aroma vinului dulce... n-o pot uita! 

Și parcă prind putere cât pentru o viață 

S-aștept să vină din neant și ultima...

 

Dar azi nu vreau, decât de liniște să fiu curtată 

Să fiu doar eu cu sinea mea, în două,

Să uit de tot si eu, cum e să fii uitată,

Să fie soare și pe cerul meu să plouă.

 

 

 

Mai mult...

EL

Astăzi,te am văzut pe peronul gării îmbătrânite,trist și gânditor erai ,de fapt.Stateai singur cu o carte în mana,citind și răsfoind rapid paginile acelei cărți…de la depărtare se vedea doar o parte din titlul ei,însă mi am dat seama imediat,”Crima și pedeapsa”.Hm,frumoasă alegere,aș spune,însă cred ca mai bine alegeai de pe acel raft al bibliotecii,ce te cuprindea cu brațele ei feminine,”Sub aceeași stea”,ți ar fi adus aminte de mine,poate.Soarele îți mângâia părul castaniu,tuns scurt,iar albastrul infinitului se asorta cu ochii tăi ca valurile mării învolburate,ce nu se desprindeau deloc de acele cuvinte ale cărții.Fi-rar,sunt geloasă,uită te puțin spre cățelul ce stă trist lângă băncuța aceea,poate mă vei zări și îmi vei arunca un zâmbet…sau nu.In depărtare stau tristă și singură și te privesc atent și sârguincios:paltonul tău negru de cașmir îți acoperă acel corp perfect,helanca ta neagră îți apară pectoralii și gatul ,pe care odată îl sărutam cu foc,iar azi…azi doar suspin și sper ca măcar un “hei” aruncat cu sila îmi vei da.Ghiozdanul tău negru și plin de cărți,gânduri și iubiri uitate iti atârnă greu pe umerii tăi simpli și puternici.Inca stau și te privesc,te admir ca un copil care vede prima dată marea..hm,așa cum am fost și eu,un copil în brațele unui bărbat care,câteodată,se arunca în nebunia mea și mă iubea fără nicio prejudecată,însă care astăzi…m a uitat.
În gară sunt doar eu,tu și un cățel uitat de mama sa,atât.Cred ca încep să mă simt ca el,uitată și fără speranță..iar tu…tu ești captat atât de tare de cartea aceea incat nu vezi nimic in jur…sau poate gândurile tale îți sunt atât de tari și gălăgioase încât te împiedică să te uiți la mine.Asta nu voi ști niciodată,din păcate,dar sper ca acea carte e foarte interesantă,cred ca o voi citi și eu la un moment dat.
Doamna impiegat anunță venirea trenului,în care tu te urci agale și fără să te uiți în spate…câtă indiferență,aș spune,însă…mai bine tac.Usile trenului se împreunează și îmi spun ,parcă,cu un aer diabolic,”te rog,ia și tu următorul tren și pleacă,pe primul l ai pierdut deja”.Insa totul este doar in mintea mea,trenul își închide ușile,scoate sunetul său asurzitor și te văd așezându-te pe primul loc de la geam.Ah,uite,și a închis cartea,ce bine!
Dintr-odată,simt un fior neobișnuit ce îmi cuprinde tot corpul,iar când îmi mut privirea din nou spre tren,văd doar un peron bătătorit de vreme….trenul plecase.Dar ce a fost acel sentiment?acel fior?Am nevoie de o pauză,clar.Sunt nebună.
În timp ce așteptam trenul,mi am deschis cartea,sperând ca așa voi uita de ea și timpul va trece mai repede.Huh,încă 657 de pagini și termin….greu.Pe peron nu eram decât eu,o bătrânică și o mama cu fiica ei;care seama izbitor de mult cu ea:ochii albaștri,fața albă,părul negru,ah,părul acela negru ca întunericul nopții iernatice…oh,doamne,am luat o razna.İmi deschid cartea și citesc până ce trenul va ajunge,însă cu coada ochiului,in stanga mea,în depărtare o vad…atât de frumoasă,cu paltonul ei crem,ce îi acoperă picioarele până la glezne,cu părul ei negru ce i flutură în vânt,cu ghetele,mă rog,botinele,cum adesea mă corecta,ce o ajutau să ajungă să mă sărute tandru,cu ochii ei albaștri,ce semănau cu două diamante,cu care mă privea atât de calm și liniștitor,privindu mă în liniște.Nu mi întorc privirea deloc spre ea,asta m ar făcea să nu mă opresc să nu mă duc să o sărut,sa o ating sau să i mângâi părul drept,ce i acoperea umerii.Continui să mă prefac ca sunt implicat în carte,însă mă doare atât de tare să o văd descumpănită….
Nu face nimic,stă și mă privește….ah,a văzut și ea acel cățel singuratic,ce stă lângă acea băncuță…ce face?scoate ceva din geanta…Da,îi dă animalutului un sendviș și se îndreaptă spre coșul de gunoi,întinzând o biluță de aluminiu.Ce-i mai plăceau acele “jucării”,mereu râdea când îi confecționam câte una ..Ce vremuri!Apoi,revine în locul de unde s-a mișcat și își îndreaptă,din nou,ochii ei calzi spre mine.Dar eu,un insensibil modest,nu schițez niciun semn și răsfoiesc paginile cărții,așteptând ca ea să vină spre mine.
Oh,nu,se aude o voce de femeie,care anunță trenul.Voi pleca în curând…însă poate vine și ea!Trenul ajunge lângă mine,ușile se deschid măreț,iar eu urc fără a mă uita în spate.Caut repede un loc la geamul dinspre gară să o mai pot admira câteva secunde.Ah,uite,l am găsit,locul 12.Ma așez,închid cartea și mă fac ca mă uit în zare,însă o mai sorb câteva secunde din plin.Este atât de frumoasă,oh,doamne,nu mi pot lua ochii de la ea…ochii ei îți transmit căldură, dragoste și calmitatea,care te scoate din orice haos,iar trupul ei firav,acoperit de haine elegante,stil de care nu se poate despărți niciodată te face să simți nevoia să te debarasezi de orice și să aluneci în paradisul ei de prințesă.
În scurt timp,nu văd decât un câmp plin de maci…trenul plecase din gara..Nu vreau să mă gândesc la ea,însă acești maci îmi aduc aminte de ea,roșu..culoarea care nu îi plăcea deloc,însă care o avantaja cel mai mult.Trenul trece rapid printr o pădure…pădure care îmi aduce aminte de ea,ochii ei,uneori,verzi care mă priveau prelung și duios;fir-ar…nu e bine deloc…..ce mă fac?
Mai mult...

Din nou

În calea mea de vieți trăite,

Și-a celor ce așteaptă, umbrite,

În pasul tainic al nemuririi,

Fui o clipă a amintirii.

Din suflete iubite-n veacuri,

Și cele încă-n ascunși muguri,

Răsa-i-n mine, O!, retrăire,

Căci n-am uitat acea privire.

În anii mei, cu-acest mulaj,

Întâlnit-am chipuri de străini,

Ce-i recunoșteam ca prin miraj

Căci cândva le-am dat iubiri.

Vino dar în calea anilor ce-o calc,

Până m-oi întoarce-n ceru-nalt,

Să fim iarăși împreună,

Cum cândva, în taină, furăm.

Iar când timpul ne va rupe

Și-om trăi cum va fi dat,

Vieți la rând, schimbând și stele,

Pe-același drum vom fi purtați.

Mai mult...

Anorexică

Si persistă în agonia foamei,

Înaintează in euforia poamei

Poama corpului nehrănit

Coastele trupului subnutrit.

 

Avântul nemâncatului o ia pe neașteptate

Ca într-un uragan de păcate.

Păcatele strămoșilor

Ispășite de urmașii lor.

 

„Ești grasă!” spunea lumea

Acum leșină la munca lunea

O-ntreabă dacă-i bine

Le spune că e obosită după vineri

 

Coastele-s ca niște clape de pian

Ieșite din contxtul trupului cotidian.

Fața-i trasă pare  un tablou de mult șters

Iar oglindirea-i înfricoșătoare e-un efetc advers.

Mai mult...

Anotimp

Îmi las sufletul la soare

Vântul să mi-l judece

Și din el să ias-o floare

Pământul să-l vindece.

 

Ea s-a înmulțit alene

Peste codri și poieni

Prin petalele viclene,

Culese de magicieni.

 

Toamna, cu pașii tăcerii,

S-a-ntâlnit cu sfântul cer

Și-au negociat străjerii,

Trimițând un mesager.

 

Cu a sa simplă suflare,

Crivățul zvonește-acum:

Baba Iarna vine-agale,

Nu se-abate de la drum!

 

Dulce-amar, sublim blestem,

Nu se simte ca-n infern.

Continuăm să tot renaștem

În acest ciclu etern.

Mai mult...
#Interesant  Autor: Awdrraa
Acest site folosește cookies. Navigând în continuare, vă exprimați acordul asupra folosirii cookies. Politica privind cookies.
Radio Poezii.online Apasă play
AUTO
Află mai multe 🎙 Live