Orchestra din dumbravă

Venim  plângând se pare

Și în întâia vizitâ în lume

Prin puritatea noastră mare

Ne mijim ochii fără un  nume.

Primim   un zâmbet rătăcit

Țintiți pe cerul din tavan

Gândim ori nu ,e totul încâlcit

Ne agățăm de viață cu elan.

Nu știm ce ne așteaptă

Nu că mult ar conta

Vom crește și îndată

Prin ceață vom căta.

Descoperim o lume

A noastră parcă nu-i

Am vrea parcă a spune

Eu sunt al nimănui.

Primești iubire multă

Ori nu primești deloc

Zâmbești ori te încruntă

În lume ai un loc.

Se pare că destinul

Ți-e scris pân să exiști

Nu știi dar tu ții firul

Pe care chiar te miști.

Să zăbovim puțin

Pe drumul chiar trasat

Să nu ne repezim

De timp ar fi păcat.

De inima îți este tot mai rece

De simți că vrei să te ascunzi

De apăsarea grav te trece

Nu poți păși ,doar te afunzi.

În ceață deasă bâjbâie privirea

Prin beznă cată zâmbetul pierdut

În întrebări retorice se pierde firea

De ce tăcerea ,punțile a rupt.

Soluție pare tu crezi ,e izolarea

Dorești să fugi dar spațiul e închis

În luptă cruntă este acceptarea

Cum dară ai ajuns așa de stins.

Te prind continuu negre gânduri

Crezi soarta nedreaptă și rea

Din ochii umezi pleacă cârduri

Pe chiupul încruntat vor tot brăzda.

Doar perna știe ,poate ca să spună

Câtă durere sufletul tău poartă

Și nu e noaptea ,nici dimineața bună

Sunt pași în gol ce caută în soartă.

Ce curs are destinul pentru tine oare

Va fi lumină totuși prin tunelul tău

Ți-e teamă a răspunde ,te și doare

În loc de să fii bine ,tu ești foarte rău.

Stafie umblătoare simți că parcă ești

Că mori în fiecare zi puțin câte puțin

Ca să renunți în a iubi ,te poticnești

Nu înțelegi cum sentimentele rămân.

Icoana simplității clare

De lacrimi sticla ta e mată

Dar fila scrisă vieții tale

Măicuță e imaculată.

Te port cu mine zi de zi

Doar că exist pe astă lume

Presimt că poți a mă simți

Când dragă maică nu îs bine.

Sensibil cred îs ca și tine

Nu am putut să fiu altfel

Mă rog mereu tu să fii bine

Și să mai stai maică nițel.

Nițel mai mult măicuță sfântă

Fie cu părul tău cărunt

Să nu îmi lași inima frântă

În dor de tine prea pierdut.

Ești a mea dragoste dintâi

Când am deschis ochii în lume

Te rog măicuță mai rămâi

Mereu nevoie am de tine.

Chiar dacă vremea a pus semne

Pe chipul și toată ființa ta

Iubirii sacre dar și demne

Tu faci doar cinste maica mea.

În dor de tine mă trezesc

Îs bucuros să știu că încă ești

Puțin am spus că te iubesc

Aștept mereu măicuță vești.

Izvor al nemuriririi

Cu ape tremurânde

Inspiri doar teamă firii

Sevă gândirii strâmbe.

Prin  harul tău divin

Ți-ai nimicit menirea

Când cupa cu venin 

Ți-a contemplat privirea.

Ai devenit securea

Copacului cel falnic

Privești cum luptă crusta

Să-l țină ,chiar ești jalnic.

Ești spinul cel de plumb

Prea chin ai devenit

Te-ai poticnit în trup

Când vârful ai înfipt.

În haină muritoare

Te zbați dar în zadar

Pășești în viață oare?

Ori stai de veghe doar?

Mergi pe cărări întunecate

Ajungi în adăpost ,târziu

Exiști dar fugi prin noapte

Ce lași ,e doar pustiu.

E golul ce te umple

Pe scurtul drum ales

Speranța lasă urme

Pe spiritul tău șters.

Prea grabnică ești alergare

Alungi pe calm când îl repezi

Clipei îi dai doar disperare

De bine ,știi doar să te pierzi.

Prea fierbe sângele în clocot

Furia lui de vene se lovește

Nu este liniște în piept ,e tropot

Sub el suspinul se chircește.

Strigăt lăuntric fără vlagă

Nu mișcă măcar tresărirea

Ce poate inima să înțeleagă

E că așteaptă regăsirea.

Pierdută e de al ei ritm

Lăsată doar cât să existe

Cu pași prea repezi și în chin

Încearcă ,speră să reziste.

Rigidă maxim e simțirea

Nevoia binelui e dusă

În gust uitat e fericirea 

Iubirea e demult apusă.

Uitată inimă tu ești

Pe drumul vindecării tale

Și de nu poți să reușești

Vei înceta a bate tare.

Ai suferit sub pasul tău

Prea apăsat și prea rapid

Cauți regretul în ecou

Ascuns de trupul cel perfid.

Tu sărut dulce tremurând

Al buzelor noastre fierbinți

Ai lăsat pașii tăi în gând

Să faci pe dor ieșit din minți.

Mereu e clipa veșniciei

În așteptări să fim doar noi

Cărările chiar și o mie

Le vom găsi doar amândoi.

În ochii tăi privesc iubirea 

Simțită doară pentru mine

Când te cuprind îți simt trăirea

Mă simt dorit când sunt cu tine.

În foc intens al pasiunii

Arde prin noi iubirea

Nu este loc nici rațiunii

Să curme fericirea.

Chiar și cuvintele nu sunt

Rostirea lor nu-și are sens

Când ne iubim e legământ

Prea intim ,sincer ,de neșters.

Iubita mea în astă lume

Să fiu al tău ai așteptat

De mă iubești , te rog a spune

Crezi draga mea s-a meritat?

Cuget să cred că împreună

Hazardul ,soarta ne doresc

Să nu ne dăm drumul de mână

Să spunem pururi ,te iubesc.

Luna se preface într-o minge de foc

Cand luna se împacă cu încălzirea globală

Luna se preface într-o minge de gheață

Întreaga galaxie devine glaciară

Cand în galaxie începe să plouă

Sahara devine oază de verdeață.

dezmăț

în piața uruk

căutând nemurirea

viermele voalează uimirea

E cald și m-am întins la umbra

copacului ce l-am sădit cândva,

Și care acum drept mulțumire,

mă protejează cu coroana sa.

O nucă în pământ am îngropat,

pe când eram copil în sat,

Și mai apoi vlăstarul l-am îngrijit

și, rădăcina cu apă i-am udat.

Ușor, ușor câte o frunza a crescut,

pe rămurelele plăpânde,

Iar peste ani la cer s-a înălțat, iar

eu având unde m-ascunde.

Ascunzătoarea era să fug de

mama, că multe ghidușii făceam,

Și doar acolo sus printre ramuri,

de mătura si furia ei scăpam.

Aminte îmi aduc cum mă chema

să merg cu vaca,

Și pentru împăcare, voie îmi dădea

 să mă plimb cu barca.

O mică urecheala tot căpătam,

când jos cu frică coboram,

Dar asta era o dojeneală, venită

de la mama pe care-o adoram.

Toate astea mi-au venit în minte,

stând pe iarba verde de acasă,

Nu mai sunt copilul cu năzbâtii și,

nici mama măturând în casă.

Vreau o vorbă nucului să-i spun,

dar nu m-aude,

E bătrân cu ramul rupt, fructele

să-i gust nu pot că-s crude.

Mă ridic când soarele se duce să-si

îmbrățișeze luna,

Iar pe stâlpii din comună, primăria

a aprins lumina.

.........................................................

Mult îmi place să mă întorc în

satul cu copilăria mea,

C-aici eu m-am născut, crescut și

am plecat să-mi caut...fericirea!

     E toamnă, și plouă  și plouă 

Deși este toamnă târzie,

Natura pare că-i vie,

Copacii își păstrează coroana,

Crezantemele, prin grădini ne zâmbesc.

Norii pe cer dau năvală,

Îmi iau umbrela și hoinăresc.

Stropii de ploaie, încet se preling,

Urme îmi lasă, de parcă plâng.

În suflet se țese o melodie,

Ploaie, ploaie, eu încerc 

Să te cânt!

Uitându-mă la ploaie,

Simțind un vânt plăpând,

Remarcat-am o schimbare,

A caldei vremi de până când!

Și stând așa, spre cer privind,

Spre norii falnici, grămădiți,

Un stol de păsări văd pornind,

Spre un loc mai cald și mai senin.

E anotimpul grandios...

Ba chiar – misterios,

Îl privesc ca pe un dar,

E toamnă-n gând și-n calendar!

In oraşul de pe Tibru,

Ploaia cade, timpul trece,

Parcă ceva prevesteşte:

Un peisaj funebru - Rece.

În oraşul cel Etern,

Cerul este înegrit.

Totul a încremenit,

În acest-nghețat infern.