Categoria Casa Părintească

Prea repede ai trecut vreme

Și ani frumoși ,ai luat cu tine

Pe tâmple ai pus alb devreme

Și mult hazard pe prea mult bine.

Ai rupt hapsân din bucurie

Și încercând să nu lași urme

Ai prigonit în hău pe armonie

Lăsând ca vraja să se curme.

Îmi este dor mult ,nu puțin

Să umblu drumul spre bunica

Să dorm în podul cel cu fân

Nu noaptea ,totă ziulica.

Să zburd voios pe prispa de chirpici

Cu lingura de lemn să mănânc doară

În strachina de lut de crezi ,urzici

Tare frumos era să știi odinioară.

Făcea bunica mămăliga coaptă

Ceaunul sfârâia plăcut pe foc

Pe jar un bulz făcut ca roată

Îl tot sucea ,nu sta deloc.

Era totul făcut cu trudă

Dar dăruit din suflet doară

Acum am dor și îmi e ciudă

Că timpul anii îi măsoară.

Pe mijloc bete, albă ie și catrință

Oriunde cred astfel mergea

În trai decent ,multă credință

Mă răscolești ,bunica mea.

Am plecat departe de casă, dar m-am întors.

Mama m-a întâmpinat cu bucurie pe chip și m-a strâns în brațe, ca și cum timpul nu ne-ar fi despărțit niciodată.

Veneam dintr-o țară străină, însă sufletul meu a rămas mereu aici, pe pământul strămoșesc.

Aici, liniștea nu este doar tăcere, ci o armonie care cuprinde trupul și sufletul.

Ce bine este acasă, printre florile care înfloresc în fiecare primăvară, lângă dealurile care veghează și lângă izvorul care curge limpede, neobosit.

Aici am înțeles că rădăcinile nu se uită niciodată. Oricât de departe m-ar purta viața, drumul inimii mă va aduce mereu acasă.

Ți-am spus
mă voi ascunde de curcubee
de lume
de viață.
Brusc am reușit
am văzut lumina
am simțit iubirea
Unde s-a dus timpul?
a fugit de noi,
de oameni
lipsiți de răbdare
lipsiți de lumină
mizantropi.
Să plecăm acolo unde știm doar noi
copilărind între copaci
într-un paradis aglomerat.
Sunete de tren,
pleacă acum
poate cu noi
fără bagaje,
fără război.
Spune-mi când o să ne lase să coborâm
King's Cross
Palermo Centrale,
sau ne dăm jos acasă
la noi pe vale,
unde rugăm răsăritul să mai aștepte puțin.
Îmbătrânim,
vom ajunge?
Când din vreme ne vom stinge,
același loc al nostru,
unde rătăceam
va fi a noastră casă sufletească.
A existat vreodată
liniștea noastră?
Au fost doar iluzii,
sau am stat prea mult la perfuzii?
Dorul ne îneacă,
spune: stai!
dar e ca și cum
n-am auzit,
ca și cum am îmbătrânit.
Nu suntem acasă,
a trecut mult timp,
dar Dumnezeu știe:
mai e un pic.

Mi s-a făcut un dor aprig, nătâng

Să mă plimb, prin satul meu, dar plâng 

Se golește de bătrâni, de tineri, de copii

Ulițile-s triste fără zarva prichindeilor.

În trecut, toate drumurile îmi erau cunoscute,

Înserarea mă chema la poarta fetei iubite, 

Ce vorbeam nu știu, dar îmi era bine

Astăzi trec cu dor, găsesc banca doar, ruine.

Pe maidan, lângă făntână era un scrânciob și horă,

Mame de feciori veneau, să-și aleagă noră.

Ele de puneau ochii pe-o fată, nunta era asigurată

Mai rămânea de stabilit zestrea ....și o dată.

De s-ar întoarce anii neîncetat,

Din adâncul uitatei vremi.

Să-mi fie iar pragul călcat,

Tu, copilărie să mă chemi.

Să aud păsări cântând la geam,

Iar casa plină de vorbe dese,

Să vină al meu neam,

Cu povețe multe-neînțelese.

Să vină cei plecați devreme,

Să uit că zboară acel ceas.

Care mă izbăvește de probleme.

Doamne, puțin timp a mai rămas..

Cât mintea poate ca să ducă

Și amintirile nu vor pieri

Vor vrea și pașii să ajungă

De sate tu mă vei primi.

Te-am părăsit și am plecat

Tu dragă singur ai rămas

Cu sufletul parcă uscat

În lume rătăcit eu fac popas.

Mult dor îmi e de tine

Să iți miros pământul

Primește-mă pe mine

Pribeagul și măruntul.

În lumea cea străină

Am devenit prea mic

Tu dorul îmi alină

Primește-mă un pic.

Poienile desculț să calc

Prin iarba cea înaltă

De gol să mă dezbrac

Sătucul meu mă iartă.

Pe drumuri am umblat

Mi-i sufletul prea gol

Cu visuri am plecat

Dar nu mai pot de dor.

Te regăsesc în somn

Dară te pierd în zori

Te rog ,aș vrea să dorm

Pe dealul tău cu flori.

         Ce greu a fost pentru tatăl meu, că nu mai putea să ne 

hrănească.Era anul foametei, în urma căruia oamenii mureau 

căzând din copaci unde se încumetau să urce să culeagă fructele încă 

necoapte din acea primăvară. Noi, copii nu prea înțelegeam ce se petrece, 

dar dragi noștri părinți au trăit zile de groază.S au sfătuit ce să mai vândă

pentru un ciur de mălai, pentru câțiva pumni de grâu.Mai rămăsese zestra 

mamei, toată făcută de mâna ei și o păstra pentru fete. Cele mai frumoase 

prosoape cu cusături naționale, fețe de masă cu dantelă, cuverturi, covoare 

de perete.Primăvara le scotea la aerisit și le strângea cu grijă pentru ...fete

       În primăvara lui 1946, de sf Paște , mama nu a mai avt ce vinde, să ne 

facă rochițe noi, așa cum era obiceiul, a deschis lada și a ales cele mai frumoase 

prosoape, și cum era foarte pricepută, noi fetele am avut cele mai frumoase 

rochițele.Sfârșitul toamnei și începutul lui 1947, a fost cumplit pentru părinți,

dar noi copii nu prea am simțit. Mama nu s-a văitat, nu am văzut-o plângând.

      Ea căuta să pună ceva pe masă, era inventivă. Ne făcea terci din mălai,

tata se scula dimineață, făcea focul și pe plită ne prăjea felioare de mămăligă,

le freca cu usturoi să aivă gust. Mama, torcea și împletea numai pe alimente 

mâncare.Dacă câștiga un castron de grâu, se ducea la nenea Necula că avea 

râșniță făcea bulgur, din pod lua foi de viță la uscat,le opărea și făcea sarmale 

ce bune erau. Cu puțin mălai fermentat făcea o fertură numită -covașă-și seara 

nu ne culcam flămânzi. Într-o zi venind de la școală, mama zâmbind ne spune

        Azi avem ceva nou la masă, am auzit-o la vecini un fel de saramură, dar 

fără pește că-i înghețată balta:se fierbe apă cu sare ,cu un ardei uscat,sau mai 

puțin să nu fie ptea iute, se pune o crenguță de cimbru un pic de ulei și seamănă 

cu o saramură adevărată.

                                     -Va continua-                                         

Acasă nu e un loc,

e o senzație care mă prinde de piept

de fiecare dată când ajung

și nu știu dacă să plâng sau să zâmbesc.

E liniștea aia

care nu mă apasă,

ci mă ține

ca și cum, în sfârșit, nu mai trebuie să fiu puternică.

Printre vii,

nu mai sunt fata care trebuie să înțeleagă tot.

Sunt doar eu.

Doar eu, fără explicații.

Acolo, dorul nu doare la fel.

Se așează lângă mine,

ca un prieten vechi

care nu mai cere nimic.

Și parcă aerul știe

cât am dus în mine,

câte lucruri n-am spus

și câte am pierdut fără să vreau.

Acasă…

e locul unde nu mă simt înlocuită.

Unde nu trebuie să lupt

pentru un loc în inima nimănui.

Doar exist.

Și, pentru prima dată,

e suficient.

În orașul dintre vii,

nu fug de mine.

Mă regăsesc.

Pe prispă șade umbra

La ușă bate vântul hoinar

Ostenit se-așează șubred pe prag în așteptare

Mărul cărunt aruncă petale-n fereastră

Deschid încet pășind smerit

 ușa strigă trosnind răgușit

lemnul suspină ,bun venit’

arcuindu-se în reverență

Privirea umblă căutând în tăcere

Din colțul odăii fuiorul toarce depănând amintiri

vopsit strălucitor de truda măinilor dibace

Patul ascultă reflectând lipsit de somn

Pe plită ceaunul mestecă aerul veșted

În vatră a-nghețat cenușa timpului

Rușinată masa servește goală

ascuzându-se în hora scaunelor plictisite

Ies în grădină tremurând însingurat

Florile-mi cer înghesuit să mătur iarba

Și-atunci pierdut mă duc să-i strig unde-au plecat

Cu lacrimi calde fremătând s-aprind lumina

Am pășit pe un meleag ce-mi părea străin,

Unde iarba era verde, iar cerul senin.

Nu știam cât de mult îl voi putea iubi

Până n-am fost nevoită să plec într-o zi.

Eram copil și alergam printre flori în câmpii,

Eram trup și suflet cu pământul din moșii.

Copacii îmi cântau încet câte-o doină,

Pe care azi sufletul meu o mai îngână.

Dar am plecat subit

Într-o lume a viitorului grăbit,

Rămânând cu un dor aprins

Și cu inima rămasă într-un timp nedefinit 

Și-am înțeles abia în timp

Că tot ce iubesc se află acasă 

Unde din copaci doina răsună

Și câmpia încă mă așteaptă.

Acasă nu e doar o curte,

Nici poarta veche ce scârțâie în vânt.

E liniștea aceea adâncă

În care îți auzi sufletul cântând.

Și, Doamne, cât mai vreau în țara strămoșească,

În brațe calde ca odinioară 

Căci dorul tace

Când se simte acasă.

Plecarea nu a fost un pas,

ci o deschidere a lumii în fața tăcerii.

Satul a rămas așezat  în sine,

ca un altar al începutului,

unde fiecare uliță păstrează ordinea

invizibilă a memoriei.

Prietenii - umbre ale vârstei inocente -

s-au fixat în praguri,

și fiecare privire e un punct de reper

în schema eternă a lucrurilor.

Casa părintească,

cu pereții ei statornici și albi,

nu au opus rezistență.

Își recunoaște chemarea cosmică:

să rămână martoră a trecerii,

nu să rețină pașii.

Sub cerul impersonal și tăcut,

stelele nu veghează, ci măsoară.

Măsoară depărtarea,

nu cu unități de timp,

ci cu înțelesul unei absențe inevitabile.

Despărțirea nu este pierdere;

este legea mută a ființei:

subiectul se desprinde din locul originar

și devine spațiu interior,

care nu poate fi încă perceput în întregime.

Satul rămâne

ca o structură sacră a memoriei,

prietenii nu se schimbă,

iar casa veghează, eternă și întreagă,

ca un gând primordial.

Plecarea a instituit o singurătate funcțională

unde dorul nu este afect,

ci lege,

unde tăcerea devine

instrumentul cunoașterii.

Copilăria mea avea o casă mică,

cu ferestre joase și miros de pâine.

Diminețile se ridicau încet în curte,

iar soarele intra sfios,

ca un nepot cuminte.

Bunica vorbea puțin -

mâinile ei știau tot.

din palmele acelea aspre

cădea liniștea peste lume

ca o binecuvântare.

Bunicul tăcea adânc,

ca pământul înainte de semănat.

Satul nu se grăbea nicăieri.

Drumul de praf știa toate poveștile,

clopotul tăia aerul duminica,

iar seara cobora

cu pași mari de umbră

peste garduri.

Eram mic și lumea era întreagă.

Nu știam ce e lipsa,

nici cum se frânge o inimă.

Timpul nu avea colți

și nici uneltele lui ascuțite.

Apoi anii au intrat în mine

fără zgomot.

Casa s-a strâns în amintire,

bunicii s-au făcut tăcere,

iar satul - un nume -

rostit cu grijă.

Astăzi, când mă întorc,

nu mai sunt copil.

Doar pragul își amintește pașii mei,

iar eu am înțeles târziu:

inocența nu pleacă -

se așază adânc

și doare frumos.