NUMELE TAU - MAMĂ
MAMĂ! !Numele tău e viață.
MAMĂ! Numele tău e iubire.
Mereu te strig, mereu mă chemi…
Ești anotimpurile toate cu începutul in primăvara primului ghiocel. Lumina din razele de soare o culegi pentru mine ca să-mi dai căldura verii , păstrând culoarea cerului senin în ochii tăi, uneori din ei câte un nor lăcrimează… Mamă, ești toamna fără de rugină, ești un poem în care frunzele, una câte una căzătoare, sunt zile din anii tăi. Mamă, te strig pe albul sufletului curat, te privesc cum vii, cum pleci prin ninsoarea anotimpului ,lăsându-mi aceeași scrisoare cu un singur și unic conținut: ,, COPILUL MEU, MAMA TE IUBEȘTE,,. Mamă, acum, te-aștept pe treptele scării care te-au urcat către cer, în suflet păstrând cele patru anotimpuri ale tale : NAȘTEREA, IUBIREA, IERTAREA și BUNĂTATEA :
MAMĂ,
numele tău toți îl purtăm
cu rugăciune spre tine ne îndreptăm
să primim, să mai simțim
a ta îmbrățișare.
Mamă,
tu pentru noi ești sărbătoare
nimic nu ceri ,știi doar
să dăruiești,
din bunătatea ta, casa vieții ne-o zidești.
MAMĂ!
Azi, cea mai frumoasă floare-ți dăruiesc,
o stea acolo sus în UNIVERS.
Categoria: Poezii dedicate Mamei
Toate poeziile autorului: Silvia Mihalachi
Data postării: 2 martie
Comentarii: 1
Vizualizări: 883
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
Azi de ziua ta
Azi de ziua ta,
Iubirea ți-o aștern pe foaie,
Pentru că, iubirea ta mama,
Nici în vise nu-i mai mare!
Roșie ca trandafirul,
Puternică ca vârtejul,
Veșnică-i puterea ei,
Răsarită dintr-un tei,
De dragoste de mamă!
De la fiica pentru mama
Cu palmele te cuprind de picioare...
De atâtea ori m-ai dus în brațe
Si poate te dureau genunchii,
Dar plânsul meu te durea mai tare.
Câte năzbâtii am făcut, nu mai ții minte.
Ții minte doar cum mă ascundeam, de rușine,
Petrecând ore întregi prin grădină
Așteptând să- ți treacă supărarea pe mine.
De câte ori m-am pornit să fug de-acasă...
Eram sigură că nu mai vin niciodată,
Dar făceam trei metri dupa poartă
Si mă întorceam speriată.
De câte ori nu vroiam să stau la masă,
Sau cu lacrimi în ochi mușcam din pâine,
Pentru că nu vroiai să mă lași
Să mă frezez, ca să fiu frumoasă.
De câte ori ți-am ascuns adevărul,
De câte ori îl aflai nu de la mine;
Nu ți-am spus niciodată de ce:
Nu vroiam să crezi că te fac de rușine.
De câte ori am ridicat tonul vocii-
Mi-a părut rău de fiecare dată.
Vroiam doar să asculți ce- ți spun eu,
Nu vroiam să te știu supărată.
De câte ori nu am ținut cont de sfaturi...
Stiam că numaidecât ai dreptate,
Dar nu știam că mă și înțelegeai -
Credeam că o făceai din autoritate.
De câte ori am fost egoistă...
De fapt, toată viața am fost așa,
Că m-am gândit întîi la mine,
Pe primul loc a fost alegerea mea.
Acum, când anii mi-au jucat festa,
Alegerea pe care aș face-o mereu
Ar fi aceea să te știu aproape,
Să pot să văd adânc, în sufletul tău,
Să-ți iau din griji și din orice durere
Când te razemi cu capul de mâna mea,
Așa cum tu mă sărutai peste picioarele julite
Si de fiecare dată, imediat, îmi trecea.
Să pot fi alături la orice sărbătoare
Si după, să ne așezăm lângă prag,
Să discutăm toate cele făcute,
Așa cum ne-a fost, totdeauna, mai drag.
...toți anii au trecut. Privesc destramarea,
Dar cu câte amintiri dorul îmi vine;
Doar scrisorile mă aduc lângă tine,
Doar ele mai răzbat depărtarea.
Iubirea de mamă în sărăcie
Într-o colibă mică, sub cerul plumburiu,
Se naște o iubire ce crește ca un râu,
E simplă, dar adâncă, fierbinte-n orice ceas,
O mamă-și dă tot sufletul, deși nu are glas.
Când pâinea-i doar o umbră pe masa de pământ,
Iar nopțile-s mai reci decât un aspru vânt,
Ea țese mângâiere din palmele trudite
Și-ți spune povești blânde, de stele răsărite.
Cu haina-i peticită îți șterge lacrimi grele,
Și face din nimic minuni sub clar de stele.
Un singur lucru are — iubirea ei nestinsă,
Un foc ce nu se stinge, chiar dacă-i suferință.
Pe pat de paie aspre, te-nvelește-n sărutări,
Și ochii ei ți-s ceruri, ferestre spre visări.
Ea știe să transforme amarul în lumini,
Și-n zâmbetul ei cald găsești toți anii plini.
În sărăcie cruntă, o mamă-i un palat,
Cu ziduri de iubire ce nu cad niciodat’.
Și oricât te-ai zbate prin lume-n depărtare,
Tot la ea te-ntorci, căci doar acolo-i soare.
Căci mama, fără vorbe, te-nvață ce-nseamnă
Să ai un suflet nobil, chiar și-n lipsuri grele, calmă.
E cea mai mare avere pe care ai putea-o ști:
Iubirea ei curată, ce nu va împuțina zi.
Mama mea
Of...Mama mea cu ochii blânzi
Un foc profund în mine-aprinzi.
Mă tem că vei îmbătrâni?
Că într-o zi nu vei mai fi.
Mergi doar pe unde vrei
Și știu că ai alte idei,
Dar vreau să-ți dăruiesc
Un simplu te iubesc...
Aștepți să mă căiesc ,
Să nu mă-npotmolesc.
Am să-ți cer ceva
Ce nu vei observa.
Știu c-am greșit mereu,
Dar uneori e greu
Și vreau să-ți cer acum
Iertare oarecum.
Doar tu știi tot despre mine ,
Mereu mă vei susține ,
Pentru asta-ți mulțumesc
Și copilul tău eu mă numesc.
Ai încercat, te-ai străduit
Pentru-n viitor mai strălucit
Și-ai salvat viețile noastre
Trecând pe mările albastre.
MaMa
De când m-ai adus pe lume
Mi-ai dăruit tot...
Mi-ai dăruit un cămin
Și o haina pe care sa o port..
Mi-ai dăruit clama ta preferată
Și brățara norocoasă
Mi-ai dăruit un sărut pe frunte
Înainte de orice povață..
Mi-ai dăruit o frumoasă educație
Și-o iubire necondiționată..
Și pentru toate astea, MAMA
Iți doresc cea mai frumoasă viața !
RĂSARE LUNA...
RĂSARE LUNA...
Din cetină albastră tremurândă,
din doină, lacrimi şi dureri,
răsare luna cea plăpândă...
La poartă, tu... aştepţi de ieri!...
Din zbor de fluturi alb-albaştri,
din iarbă, noapte şi viori,
răsare luna printre aştrii...
La poartă, tu... aştepţi în zori!...
Din gânduri adormite pe-o cămaşă,
din vise rătăcite printre vremuri,
răsare luna nărăvaşă...
La poartă, tu... aştepţi şi tremuri!...
Din dimineţi ascunse în rouă,
din flori şi doruri ce înfrângi,
răsare luna, luna nouă...
La poartă, tu... aştepţi şi plângi!...
Din zumzet dulce de albină,
din floarea de salcâm şi crini,
răsare luna, luna plină...
La poartă, tu... aştepţi, suspini!...
Din doruri scrise în calendar,
din amintiri pierdute în noapte,
răsare luna de cleştar...
La poartă, tu... şi a' tale şoapte!...
Din flori de nufăr alb pe lac,
din lebede, conduri şi ciocârlani
răsare luna în hamac...
La poartă, tu... de mii de ani!...
Dintr-o poveste milenară,
din barba albă de pitic,
răsare luna iar şi iară...
La poartă, tu... nu zici nimic!...
Din neputinţe, patimi şi război,
din umbre, flăcrări şi tăciuni,
răsare luna peste noi...
La poartă, tu... în rugăciuni!...
Noi vrem să răsărim din soare
şi să ne iei de mână (ca atunci!),
dar suntem duşi în lumea care doare...
La poartă, tu... şi nu te culci!...
Noi vrem să răsărim din lună
şi să îţi trimitem sărutări,
dar suntem duşi în lumea cea nebună...
La poartă, tu... în depărtări!....
Noi vrem să răsărim din stele
şi să ne strângi cu braţul drept,
dar suntem duşi în lumea cu zăbrele...
La poartă, tu... cu mâinile pe piept!...
Azi de ziua ta
Azi de ziua ta,
Iubirea ți-o aștern pe foaie,
Pentru că, iubirea ta mama,
Nici în vise nu-i mai mare!
Roșie ca trandafirul,
Puternică ca vârtejul,
Veșnică-i puterea ei,
Răsarită dintr-un tei,
De dragoste de mamă!
De la fiica pentru mama
Cu palmele te cuprind de picioare...
De atâtea ori m-ai dus în brațe
Si poate te dureau genunchii,
Dar plânsul meu te durea mai tare.
Câte năzbâtii am făcut, nu mai ții minte.
Ții minte doar cum mă ascundeam, de rușine,
Petrecând ore întregi prin grădină
Așteptând să- ți treacă supărarea pe mine.
De câte ori m-am pornit să fug de-acasă...
Eram sigură că nu mai vin niciodată,
Dar făceam trei metri dupa poartă
Si mă întorceam speriată.
De câte ori nu vroiam să stau la masă,
Sau cu lacrimi în ochi mușcam din pâine,
Pentru că nu vroiai să mă lași
Să mă frezez, ca să fiu frumoasă.
De câte ori ți-am ascuns adevărul,
De câte ori îl aflai nu de la mine;
Nu ți-am spus niciodată de ce:
Nu vroiam să crezi că te fac de rușine.
De câte ori am ridicat tonul vocii-
Mi-a părut rău de fiecare dată.
Vroiam doar să asculți ce- ți spun eu,
Nu vroiam să te știu supărată.
De câte ori nu am ținut cont de sfaturi...
Stiam că numaidecât ai dreptate,
Dar nu știam că mă și înțelegeai -
Credeam că o făceai din autoritate.
De câte ori am fost egoistă...
De fapt, toată viața am fost așa,
Că m-am gândit întîi la mine,
Pe primul loc a fost alegerea mea.
Acum, când anii mi-au jucat festa,
Alegerea pe care aș face-o mereu
Ar fi aceea să te știu aproape,
Să pot să văd adânc, în sufletul tău,
Să-ți iau din griji și din orice durere
Când te razemi cu capul de mâna mea,
Așa cum tu mă sărutai peste picioarele julite
Si de fiecare dată, imediat, îmi trecea.
Să pot fi alături la orice sărbătoare
Si după, să ne așezăm lângă prag,
Să discutăm toate cele făcute,
Așa cum ne-a fost, totdeauna, mai drag.
...toți anii au trecut. Privesc destramarea,
Dar cu câte amintiri dorul îmi vine;
Doar scrisorile mă aduc lângă tine,
Doar ele mai răzbat depărtarea.
Iubirea de mamă în sărăcie
Într-o colibă mică, sub cerul plumburiu,
Se naște o iubire ce crește ca un râu,
E simplă, dar adâncă, fierbinte-n orice ceas,
O mamă-și dă tot sufletul, deși nu are glas.
Când pâinea-i doar o umbră pe masa de pământ,
Iar nopțile-s mai reci decât un aspru vânt,
Ea țese mângâiere din palmele trudite
Și-ți spune povești blânde, de stele răsărite.
Cu haina-i peticită îți șterge lacrimi grele,
Și face din nimic minuni sub clar de stele.
Un singur lucru are — iubirea ei nestinsă,
Un foc ce nu se stinge, chiar dacă-i suferință.
Pe pat de paie aspre, te-nvelește-n sărutări,
Și ochii ei ți-s ceruri, ferestre spre visări.
Ea știe să transforme amarul în lumini,
Și-n zâmbetul ei cald găsești toți anii plini.
În sărăcie cruntă, o mamă-i un palat,
Cu ziduri de iubire ce nu cad niciodat’.
Și oricât te-ai zbate prin lume-n depărtare,
Tot la ea te-ntorci, căci doar acolo-i soare.
Căci mama, fără vorbe, te-nvață ce-nseamnă
Să ai un suflet nobil, chiar și-n lipsuri grele, calmă.
E cea mai mare avere pe care ai putea-o ști:
Iubirea ei curată, ce nu va împuțina zi.
Mama mea
Of...Mama mea cu ochii blânzi
Un foc profund în mine-aprinzi.
Mă tem că vei îmbătrâni?
Că într-o zi nu vei mai fi.
Mergi doar pe unde vrei
Și știu că ai alte idei,
Dar vreau să-ți dăruiesc
Un simplu te iubesc...
Aștepți să mă căiesc ,
Să nu mă-npotmolesc.
Am să-ți cer ceva
Ce nu vei observa.
Știu c-am greșit mereu,
Dar uneori e greu
Și vreau să-ți cer acum
Iertare oarecum.
Doar tu știi tot despre mine ,
Mereu mă vei susține ,
Pentru asta-ți mulțumesc
Și copilul tău eu mă numesc.
Ai încercat, te-ai străduit
Pentru-n viitor mai strălucit
Și-ai salvat viețile noastre
Trecând pe mările albastre.
MaMa
De când m-ai adus pe lume
Mi-ai dăruit tot...
Mi-ai dăruit un cămin
Și o haina pe care sa o port..
Mi-ai dăruit clama ta preferată
Și brățara norocoasă
Mi-ai dăruit un sărut pe frunte
Înainte de orice povață..
Mi-ai dăruit o frumoasă educație
Și-o iubire necondiționată..
Și pentru toate astea, MAMA
Iți doresc cea mai frumoasă viața !
RĂSARE LUNA...
RĂSARE LUNA...
Din cetină albastră tremurândă,
din doină, lacrimi şi dureri,
răsare luna cea plăpândă...
La poartă, tu... aştepţi de ieri!...
Din zbor de fluturi alb-albaştri,
din iarbă, noapte şi viori,
răsare luna printre aştrii...
La poartă, tu... aştepţi în zori!...
Din gânduri adormite pe-o cămaşă,
din vise rătăcite printre vremuri,
răsare luna nărăvaşă...
La poartă, tu... aştepţi şi tremuri!...
Din dimineţi ascunse în rouă,
din flori şi doruri ce înfrângi,
răsare luna, luna nouă...
La poartă, tu... aştepţi şi plângi!...
Din zumzet dulce de albină,
din floarea de salcâm şi crini,
răsare luna, luna plină...
La poartă, tu... aştepţi, suspini!...
Din doruri scrise în calendar,
din amintiri pierdute în noapte,
răsare luna de cleştar...
La poartă, tu... şi a' tale şoapte!...
Din flori de nufăr alb pe lac,
din lebede, conduri şi ciocârlani
răsare luna în hamac...
La poartă, tu... de mii de ani!...
Dintr-o poveste milenară,
din barba albă de pitic,
răsare luna iar şi iară...
La poartă, tu... nu zici nimic!...
Din neputinţe, patimi şi război,
din umbre, flăcrări şi tăciuni,
răsare luna peste noi...
La poartă, tu... în rugăciuni!...
Noi vrem să răsărim din soare
şi să ne iei de mână (ca atunci!),
dar suntem duşi în lumea care doare...
La poartă, tu... şi nu te culci!...
Noi vrem să răsărim din lună
şi să îţi trimitem sărutări,
dar suntem duşi în lumea cea nebună...
La poartă, tu... în depărtări!....
Noi vrem să răsărim din stele
şi să ne strângi cu braţul drept,
dar suntem duşi în lumea cu zăbrele...
La poartă, tu... cu mâinile pe piept!...
Alte poezii ale autorului
O iederă pe sârma ghimpată
Mă simt captivă între două porți
Una-i uitare, alta-i iubire
Amândouă lovesc, lovesc
Gânduri țintuite-n amintire.
Nu am curajul să mai privesc
Oglinzi cu chipuri suprapuse
Rămân iedera încolăcită
Pe o sârmă cu ghimpi ce mă strivesc.
Să nu mă chemi, nu pot să vin
Să nu mă strigi, nu pot s-aud
Rezemată de un trunchi putrezit
Un vrej de iederă mă împresoară.
Cerul mă privește printre nori,
Iar eu îi strig în rugă îngerii
Număr unu câte unu cocorii
Cum, în zbor se-ntorc…E primăvară
O iederă se-nalță printre ghimpi.
Mamei mele
Unde sunt ochii tăi
Ochii
Unde sunt mâinile tale
Mâinile
Unde sunt cuvintele
În lacrimi
Unde sunt florile…
Suntem noi
Ești și tu.
Ce ne-am face
Ce ne-am face
fără instinctul
de a ne opri….
Am fi infiniți
și cu noi durerea.
Ce ne-am face
fără dorința
de a uita…
Am fi răstigniți
și cu noi tăcerea.
Ce ne-am face
fără lacrima
din plâns…
Am fi secați
și cu noi iubirea.
MĂ ÎNTREB ȘI-MI RĂSPUND
Nu știu să strig
De ce?
Știu doar să plâng
cuvintele în mine se răsfrâng.
Nu știu să cer
De ce ?
Știu să-mi doresc frumosul
în tot și-n toate să-l iubesc.
Nu pot să văd
De ce?
Pot să privesc
lumina-n suflet s-o primesc.
Nu știu să plec
De ce?
Aș suferi încă o dată că rămân
și totuși sunt în mine
veșnicul stăpân.
Nu știu să iert
De ce?
E mult,prea mult că tolerez
convingerile mi le păstrez.
De ce?
Știu și pot și vreau
Alături de mine să m-așez
Îmbrățișându-mă cu drag…
Eu, niciodată nu m-am trădat.
ÎNTREBĂRI- RĂSPUNSURI (din frânturi de gânduri)
- Ai vrea să fii o rază de soare să ridici privirea copilului pe-o floare?
- Aș vrea…Și floarea să fie floare de câmp!
- Ai vrea să fii duhovnicul căruia i se spovedește călugărul din vechiul schit, când a uitat să bată toaca, a uitat și rugăciunea?
- Sufletul meu nu este pregătit!…
- Ai vrea să fii alpinistul ce poartă steagul biruinței pe culmea neputinței, lăsând pe cărarea abruptă urmele tale de străduință.?
- Aș vrea să fiu șerpașul a cărui urmă se șterge…
- Ai vrea să fii…?
- Sunt, sunt copilul ce bate toaca, își spune rugăciunea sub cupola cerului, în timp ce călugărul cântă din caval doina ce mângâie florile câmpului.
- ,,Cogito, ergo sum,,.
FRÂNTURI DIN GÂNDURI ,,I,,
Frânturi de trăiri într-o zi de sabat,în calendarul zilelor e sâmbătă. Cu flori și o lumânare ,cu umbra-mi însoțitoare mă strecor printre morminte cu lujeri de iriși uscați ce mai plâng pe fire de iarbă .Ajung la cărarea ce separă mormintele pământ, de marmura si lucirile metalice purtând pe frontispiciu epitaful ,, memento more,,. Murmurând îmi repet, sau mărturisesc cu lacrimi, nu uit, nu uit că voi muri …Îngenunchez pe piatra rece îmbrățișată de ramuri de iederă. Privesc a nu știu căta oară trei nume și date sculptate , flancate între naștere și moarte, mă uit in jurul meu, strig si plâng picătura de viață și a ei odihnă veșnică. Turla bisericii proiectată pe albastru azuriu despică cerul spre a cere îndurare pe pământ. O cruce, piatră corodată de vreme,pe ea se așează un corb ce mă privește și eu îl privesc…O fi corbul lui Edgar Allan Poe ?.Privirea se pregătea să-mi găsească cărarea de întoarcere la poarta ce separă ținutul vieții temporare, de cel cu veșnică odihnă. Lumânările pâlpâie,mâinile așează florile și mângâie crucea ce veghează pe cei absenți și atât de prezenți în sufletul meu. Un trăsnet de clopot, izbire de plumb peste alamă se amestecă cu țipătul croncănit a corbului ce-și fâlfâie aripile într-un zbor speriat,o pasăre urgisită de culoare…Clopotul, își reglează bătăile timpului ca intr-un bocet prelung, pașii mei derulează cărarea , iar un cortegiu funebru intră pe poarta deschisă, mult prea deschisă …Triști, cu umerii obosiți patru oameni poartă corpul inert, ce se îndreaptă spre veșnică odihnă. Traversez marcajul de pe o singură stradă, ea este hotarul dintre două stări a materiei în univers. Cu fiecare pas, cu fiecare răsuflare mă simt înconjurată de viața urbană printre râsete, vitrine luminate,perdele la geamuri larg deschise, mașini ultra grăbite;mi se dă un salut, dăruiesc un zâmbet, o urare ,, fii sănătos,, toate mă conduc până la poarta casei mele. Printre straturi cu flori doi ochi se ascund, dorind cu un ,, bau!,, să mă sperie copilărește. Îmbrățișându-mă, copilul întreabă unde am fost. Am fost,îi spun eu, în parcul unde anumiți oameni se odihnesc. Rezist următoarelor întrebări, printre care și aceea dacă în acel parc sunt si copii, balansoare și tobogane .Simt un nod în gât , rog genele să-mi oprească lacrimile. Consider că nu am auzit toată întrebarea, dau un răspuns din cuvinte bâlbâite cum că, acolo este un parc cu un singur balansoar în care se leagănă timpul și apoi se lunecă pe un singur tobogan până la un loc de odihnă. Imediat îl rog să-mi aducă un pahar cu apă și eu ii voi da dulceață,dulceața preferată de el, din petale de trandafir și apoi ne vom juca de-a generațiile. Copilul strigă ,, uraa!,, să vină și mama și tata să ne jucăm de-a generațiile. Am să mă joc, zic eu, cu tata, cu mama, cândva,am să mă joc de-a v-ați ascunselea,eu am să mă ascund în parcul de odihnă și ei mă vor căuta. Copilul zâmbește și mai înfige o dată lingurița în borcanul cu dulceață, șoptindu-mi :,,te voi căuta și eu!,,.
O iederă pe sârma ghimpată
Mă simt captivă între două porți
Una-i uitare, alta-i iubire
Amândouă lovesc, lovesc
Gânduri țintuite-n amintire.
Nu am curajul să mai privesc
Oglinzi cu chipuri suprapuse
Rămân iedera încolăcită
Pe o sârmă cu ghimpi ce mă strivesc.
Să nu mă chemi, nu pot să vin
Să nu mă strigi, nu pot s-aud
Rezemată de un trunchi putrezit
Un vrej de iederă mă împresoară.
Cerul mă privește printre nori,
Iar eu îi strig în rugă îngerii
Număr unu câte unu cocorii
Cum, în zbor se-ntorc…E primăvară
O iederă se-nalță printre ghimpi.
Mamei mele
Unde sunt ochii tăi
Ochii
Unde sunt mâinile tale
Mâinile
Unde sunt cuvintele
În lacrimi
Unde sunt florile…
Suntem noi
Ești și tu.
Ce ne-am face
Ce ne-am face
fără instinctul
de a ne opri….
Am fi infiniți
și cu noi durerea.
Ce ne-am face
fără dorința
de a uita…
Am fi răstigniți
și cu noi tăcerea.
Ce ne-am face
fără lacrima
din plâns…
Am fi secați
și cu noi iubirea.
MĂ ÎNTREB ȘI-MI RĂSPUND
Nu știu să strig
De ce?
Știu doar să plâng
cuvintele în mine se răsfrâng.
Nu știu să cer
De ce ?
Știu să-mi doresc frumosul
în tot și-n toate să-l iubesc.
Nu pot să văd
De ce?
Pot să privesc
lumina-n suflet s-o primesc.
Nu știu să plec
De ce?
Aș suferi încă o dată că rămân
și totuși sunt în mine
veșnicul stăpân.
Nu știu să iert
De ce?
E mult,prea mult că tolerez
convingerile mi le păstrez.
De ce?
Știu și pot și vreau
Alături de mine să m-așez
Îmbrățișându-mă cu drag…
Eu, niciodată nu m-am trădat.
ÎNTREBĂRI- RĂSPUNSURI (din frânturi de gânduri)
- Ai vrea să fii o rază de soare să ridici privirea copilului pe-o floare?
- Aș vrea…Și floarea să fie floare de câmp!
- Ai vrea să fii duhovnicul căruia i se spovedește călugărul din vechiul schit, când a uitat să bată toaca, a uitat și rugăciunea?
- Sufletul meu nu este pregătit!…
- Ai vrea să fii alpinistul ce poartă steagul biruinței pe culmea neputinței, lăsând pe cărarea abruptă urmele tale de străduință.?
- Aș vrea să fiu șerpașul a cărui urmă se șterge…
- Ai vrea să fii…?
- Sunt, sunt copilul ce bate toaca, își spune rugăciunea sub cupola cerului, în timp ce călugărul cântă din caval doina ce mângâie florile câmpului.
- ,,Cogito, ergo sum,,.
FRÂNTURI DIN GÂNDURI ,,I,,
Frânturi de trăiri într-o zi de sabat,în calendarul zilelor e sâmbătă. Cu flori și o lumânare ,cu umbra-mi însoțitoare mă strecor printre morminte cu lujeri de iriși uscați ce mai plâng pe fire de iarbă .Ajung la cărarea ce separă mormintele pământ, de marmura si lucirile metalice purtând pe frontispiciu epitaful ,, memento more,,. Murmurând îmi repet, sau mărturisesc cu lacrimi, nu uit, nu uit că voi muri …Îngenunchez pe piatra rece îmbrățișată de ramuri de iederă. Privesc a nu știu căta oară trei nume și date sculptate , flancate între naștere și moarte, mă uit in jurul meu, strig si plâng picătura de viață și a ei odihnă veșnică. Turla bisericii proiectată pe albastru azuriu despică cerul spre a cere îndurare pe pământ. O cruce, piatră corodată de vreme,pe ea se așează un corb ce mă privește și eu îl privesc…O fi corbul lui Edgar Allan Poe ?.Privirea se pregătea să-mi găsească cărarea de întoarcere la poarta ce separă ținutul vieții temporare, de cel cu veșnică odihnă. Lumânările pâlpâie,mâinile așează florile și mângâie crucea ce veghează pe cei absenți și atât de prezenți în sufletul meu. Un trăsnet de clopot, izbire de plumb peste alamă se amestecă cu țipătul croncănit a corbului ce-și fâlfâie aripile într-un zbor speriat,o pasăre urgisită de culoare…Clopotul, își reglează bătăile timpului ca intr-un bocet prelung, pașii mei derulează cărarea , iar un cortegiu funebru intră pe poarta deschisă, mult prea deschisă …Triști, cu umerii obosiți patru oameni poartă corpul inert, ce se îndreaptă spre veșnică odihnă. Traversez marcajul de pe o singură stradă, ea este hotarul dintre două stări a materiei în univers. Cu fiecare pas, cu fiecare răsuflare mă simt înconjurată de viața urbană printre râsete, vitrine luminate,perdele la geamuri larg deschise, mașini ultra grăbite;mi se dă un salut, dăruiesc un zâmbet, o urare ,, fii sănătos,, toate mă conduc până la poarta casei mele. Printre straturi cu flori doi ochi se ascund, dorind cu un ,, bau!,, să mă sperie copilărește. Îmbrățișându-mă, copilul întreabă unde am fost. Am fost,îi spun eu, în parcul unde anumiți oameni se odihnesc. Rezist următoarelor întrebări, printre care și aceea dacă în acel parc sunt si copii, balansoare și tobogane .Simt un nod în gât , rog genele să-mi oprească lacrimile. Consider că nu am auzit toată întrebarea, dau un răspuns din cuvinte bâlbâite cum că, acolo este un parc cu un singur balansoar în care se leagănă timpul și apoi se lunecă pe un singur tobogan până la un loc de odihnă. Imediat îl rog să-mi aducă un pahar cu apă și eu ii voi da dulceață,dulceața preferată de el, din petale de trandafir și apoi ne vom juca de-a generațiile. Copilul strigă ,, uraa!,, să vină și mama și tata să ne jucăm de-a generațiile. Am să mă joc, zic eu, cu tata, cu mama, cândva,am să mă joc de-a v-ați ascunselea,eu am să mă ascund în parcul de odihnă și ei mă vor căuta. Copilul zâmbește și mai înfige o dată lingurița în borcanul cu dulceață, șoptindu-mi :,,te voi căuta și eu!,,.
Cornelia Buzatu