O FILĂ DINTR-O CARTE ….

Pentru timpul  din infinit
Orologiu bate sacadat
Tributar de secundar
Minutarul a strigat
ANUL NOU a și sosit.
Așezat în calendar
Ne-a  lăsat câte-o urare:
,,Sănătate și la mulți ani !,,

Umblând printre spini
La apus de soare,
Picioarele-s goale
Nimic nu mă doare.
Sângerează  în vale
Câmpul cu ciulini.
Caut sămânță
De doruri purtătoare
S-o arunc pe coline
La anul roditoare
De clipe și destine
Fără sentință.
Și adese ori
După ecou alerg
Nu uita sunt călător,
Destinul nu mi-l șterg
Și mă întorc trăitor
De vise în zori.

Din frumoase crizanteme

Din frunze și foșnitoare șoapte

Peste noi și peste toate,

Toamna colanul și-a lăsat

Scriindu-și din tușe poeme.

Vântul fermecat de-a ei eșarfă

Adie ușor pe coarde de harfă

Și-alină genele nopții galant,

Cu brumă rece presărate.

Toamna zâmbește, în zare privește

Și ochii pomilor goi o privesc

Prin geamul umed al ploii

Frânturi de vitralii se risipesc

Pe veșmântul de mantie colorată,

Cu triste și vesele amintiri.

Dar,cohorte de nori se ivesc

Ar vrea toamna s-o alunge.

Îngrijorată , ea, strigă către cer:

Nu! Nu-i încă vremea de plecat…

Crizantemele petalele și le-au păstrat,

Mai am multe zorele înflorite

Și brândușele încă nu m-au sărutat.

Cerul, înduioșat, norii risipește

Iar peste noi și peste toate , toamna,

Toamna, încă, ne zâmbește.

IUBIREA ,o  piatră prețioasă cu fiecare sărutare , cu fiecare îmbrățișare este mai frumoasă, este  mai armonioasă…

Pe frontispiciul lăcașului ei am citi jurăminte din cuvinte dăruite și cuvinte rămase în  stoc:  empatie, dragoste veșnică, fericire, luna de pe cer… Ce mirific loc!

În timp am deslușit , greu lizibil, că  printre toate mai sunt și lacrimi  dulci-amare care , uneori picură câte o melancolie…

IUBIREA e  floarea ce înflorește în  grădina celui ce o sădește și din inimă nu-i alungată.

IUBIRE , am vrut
Numele  tău să-l scriu
În sărutul ce l-am dat
Pe o petală de crin
Dar, trandafirul cu rouă parfumat
Într-un  rubin s-a transformat  
Și scrisul s-a pierdut în timp
Într-un  efemer  anotimp   …. 
  

Am vrut  IUBIRE
Numele să ți-l sculptez 
 În marmură chiar și-n granit
Dar, regret că nu am reușit
 Prea dură era piatra 
Și dalta  nu era  pregătită
S- atingă piatră neșlefuită,
Piatră rece și  înăsprită…

Resemnată, am lăsat  
Granitul și dalta
 Alături de un  diamant 
Privindu-l părea un  pedant
Cu multe fațete șlefuite
Dar, printre ele nu am găsit
 Sclipirea care să  te-nalțe    
IUBIRE , până la zenit 

Poate-i târziu…
Sau, prea devreme…
IUBIREA  n-a  mai așteptat
Singură s-a incrustat 
Pe rubinul dintr-o inimă anonimă …
Păstrând IUBIREA drept talisman, uneori dorul îmi dă zborul să mă întorc la locul din sufletul meu unde IUBIREA ,ctitorește dragostea.

Mă înconjor cu amintirea
Frunzelor ce și-au pierdut pădurea
Alerg  spre unde tu m-ai ajuns
Să culeg din toate un răspuns
Frumoasă-mi este astăzi toamna
De n-aș uita să-i sărut palma…

Nu-i vina ta copile
Că geamul sufletului tău
În seara sfântă de Ajun
Mereu privește în neștire,
Privește depărtarea ca pe-un hău.
Nu-i vina ta copile
Părinții la muncă au plecat
Tu ai rămas plângând în prag
De mână cu bunica
lacrimile ea ți-a alinat.
Pe-un drum greu,  bolovănos, uscat
Părinții pașii își târau,
Trecând  înlăcrimați pârâul
Din gând în gând privindu-vă cu drag.

……………………………………………

Din prea multă liniște în casă
Evlavios colinde cântă harpa
Tu, copile,la fereastră într-un oftat
Aștepți pe mama, aștepți pe tata…
Să - ți dea  promisă   mângâiere.
Fulgi albi  colindă  pe o ghirlandă
Neîmpodobit , într-un ungher uitat,
Brăduțului   crengile i s-au uscat.
Nu-i vina ta copile…

………………………………………………………

Cu mâinile împreunate,
În genunchi stând la  icoană
Spune Crezul bătrânica
Cu glas domol se roagă
Pentru  nepot să i-s-aducă
În visul ce-i alintă  somnul,
Un brăduț frumos împodobit.

…………………………………………………

Din picuri de singurătate
Noian de gânduri trimite
Bunicuța,  spre depărtate zări
Apoi,  de noapte bună,
Copilul primește-o caldă sărutare
În seara sfântă de Crăciun.

Știu,
Cred,
Voi iubi,
Nu există frică, nici îndoieli,
Doar fericire de a crea.

Sunt valuri de căderi,
Dar am puterea să mă ridic,
Și toți, cu uimire,
Văd cine pot deveni.

Ești unică,
Iubește-te pe tine însăți,
Nu lăsa vorbele rele
Să-ți întunece sufletul.

Cred,
Știu,
Vei fi mereu plină,
Doar de tine însăți,
Și îndrăgostită de viață.

Excentric, hazardul cărmaci zâmbește malițios

Unde mergeți vă rog?

Cobor la prima’.... e departe?

Sper să fie căt mai departe.

Nu știu, vedem.

Poate-i aici după colț,

poate două trei străzi mai încolo.

Râse coleric și continuă

Sunteți nou pe-aici.

Defapt toți sunt așa

de nicăieri apar și nicăieri dispar.

Hai, urcă și vâslește!

oricum asta e,

ce-o fi o fi, înapoi nu există.

Poate ai noroc de vreme bună.

M-am rătăcit în turma voastră blândă,

Purtând în piept un altfel de instinct,

Privit de toți cu teamă și osândă,

Un lup ce-nvață-n taină cum s-a stins.

Văd lâna albă, liniștea din cale,

Dar sub blândețea voastră de acum,

Eu simt cum se trezește o mare jale

Umbrele unor colți uitați pe drum.

Voi vă feriți de umbra mea fugară,

Vă e frică de privirea mea din zori,

Dar oare cine v-a-nvățat să taceți oare

Și să uitați că ați fost stăpâni până în nori?

Un lup nu poate sta cu oile-n turmă,

Chiar dacă ele-au obosit să muște,

Căci legea sângelui nu lasă-n urmă

Decât pământ ars și instincte înguste.

Ați fost odată stăpâni pe-acest munte,

Ați sfâșiat furtuna cu al vostru pas,

Iar astăzi stați cu ochii plecați în frunte,

Așteptând ciobanul... ceas în ceas.

Eu plec din turma voastră, nu pot să rabd

Să văd cum mândria din voi s-a stins.

Un lup rămâne lup, chiar și când e slab...

Iar voi... ați uitat focul ce a mocnit.

Lăcomia este așa de mare ,

Lupta pentru putere ,fără de hotare

Încă nu s-a gândit nimeni

Să pună dări pe aer și pe soare?

Par bine pretins prin imagine,

Plăsmuită printr-un ideal de margine,

Mărginit real de nevoi adunate de parabole,

Lenevind la lecții, înlesnind vocale

Ce par goale, simțind gustul moale,

Levitând printre animale la vale.

Vlăguit de venin, venind spre tine,

Tinerețea terminând liniștea ce ține...

Sau trebuia—urând și urmând, tremurând,

Visând, râzând cu fiecare gând,

Plutind spre tine, absorbind,

Când mă întind, uitând, vorbind, apoi luminând

Amintirile ce ies ca firele,

Legând lesne lovituri către sinele

Ce, cu ceasul la gât, manipulând timpul,

Blând, dar timpuriu albind, alăturând ipocritul aidomă cu mitul—

Favorabil prin dogmă, cu noimă spre noi.

Oi fi orbit ori ironizând același gunoi?

Cu ochii goi, prin imagini vioi,

Sloi la sol, slăvind soli vâlvoi.

Cu iubirea prin fire, plin de uimire,

Reunind reușita cu simțire,

Ceasul credul ce pare umil,

Simțindu-l de mult senil...

Pe vinil pornind subtil

Aceeași piesă ce oferă speranță,

Prin credință, la ceva pur, la suprafață,

Acum mă lasă să urlu, ignorând din viață.

Cu vină, ce devine odată cu mine,

Prin ruine termină, cu silă susține

O pierdere—pierind prin imagine, pretind

Că tind la mai mult, dar mereu mințind.

Plăpând, plăcut, până pe pană să apar,

Parvenit precum prezint ce separ,

Speriat, preparând pomul împodobit,

Pomenit prin podoabă, împotmolit.

Erou când e rău, prin minte salvând,

Fața zâmbind în mine lăsând cu sacrificii,

Enervând etica elaborată, eradicând,

Când ridicând ecranul răzuit de elegii,

Te văd și încerc să te uit,

Uitând ce văd, căutând să fiu dorit.

    În mintea mea, mașinăria se mișcă mereu,
    În cazne ușoare sau în adâncul cel greu,
    Rotițele ei s-or învârti tot mai încet,
    Plătind cu tăcere, datorii din caiet...
    
    Neatent, cafeaua de-azi, am dat-o în foc,
    Rătăcit în mine, prin ale gândurilor stoc,
    Tulburând neanturi în spuză fierbinte,
    Am ucis și-au murit mii de cuvinte...
    
    C-amar mi-e greul, dulce mi-e năpasta,
    Și n-am regret mai mare în lumea asta:
    Să uit în praf poeme, schițate doar în gânduri,
    Pierdute pe vecie vor fi aceste rânduri...
    
    Căci iată, din ruine, un viers se zbate slab,
    Ca un cărbune roșu, strălucind în mihrab,
    Să iasă din uitare, într-a cernelii nemurire,
    Căutându-mi penelul, cerșind o revenire...
    
    Dar mintea-mi zboară, nepăsătoare, rece,
    Eliberată-n timpul, ce veșnic, se va trece,
    Poemele moarte, hrăni-vor alte rădăcini,
    Din care poate, cândva, vor crește alți crini…