ÎMBRĂȚIȘEAZĂ-MĂ VIAȚĂ …

Îmbrățișează-mă  viață
Încă o dată…
Și reazemă de - al tău zid
Cu  iedera-ți verde răcoros
Culorile vieții  să le privesc
Vitralii ce-n ochi se risipesc
Precum  cioburi frumos colorate.

Îmbrățișează-mă viață
Încă o dată…
Iar eu am să-ți las urma
Dorințelor mele pe-al tău zid,
Pe-a ta  iederă înlăcrimată
Unde, privirea-mi zace  strivită
Când pleoapele reci mi se închid.
Îmbrățișează-mă viață încă o dată.


Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: Silvia Mihalachi poezii.online ÎMBRĂȚIȘEAZĂ-MĂ VIAȚĂ …

Data postării: 14 aprilie 2024

Adăugat la favorite: 1

Comentarii: 1

Vizualizări: 1204

Loghează-te si comentează!

Comentarii

Felicitări.
Comentat pe 27 aprilie 2024

Poezii din aceiaşi categorie

Un dar sau o pedeapsa?

Oh suflet drag,

Aceste sentimente-

Acest fapt- 

De a pune totul pe hârtie

Este o binecuvântare sau o pedeapsă ? 

Un dar sau nu ...

Iarăși în miez de noapte mă gândesc

La ce joc amuzant jucăm,

De ce numai iubirea și durerea

Versuri scot din poet.

Cum în angoase întunecate mă aflu

Fiori reci mă trec,

Suflu înghețat-tăios,

Mă poarta în vânt,

Asemenea unui fulg de zăpadă 

Prea mic și inocent 

Fară puterea de a alege 

Unde să se așeze ...

Fiindcă el doar plutește 

Într-un neant .

Așa că întreb :

De ce nu am somn,

Dar nici vlagă ?

Pare a mă fi certat cu odihna!

Oare sa supărat pe mine 

Când printre stele 

Iar am zăbovit? 

Sau când pe poteci de munte 

Am umblat?  

Când frunze de toamna

Am admirat,

Pe străzi întunecate 

Cu eșarfa-n vânt 

Dar cu zâmbet cald în suflet? 

Oare asta să mi fie pedeapsa ,

Prețul plătit,

Pentru acest dar ? 

 

 

Mai mult...

Memento mori

O voce eternă ne-aduce aminte,

Că-n praf de stele ne vom transforma.

Clopotul destinului ne anunță tăcerea serii,

Memento mori, sfarșitul nu-l putem schimba.

 

Cu fiecare pas, fiecare suflare,

În a vieții călătorie simțim o veșnică chemare.

Moartea ne șoptește prin umbrele nopții,

Memento mori, ceasul vieții se va opri.

 

În petale de trandafir, simbol al vieții,

Ironic, ne surâde dansul morții.

Doar amintiri vor mai rămâne,

Memento mori, totul se scurge.

 

În suflet însă, va rămâne

O flacără nemuritoare,

A cărții ce ne-o scriem fiecare.

Memento mori, suntem povestea vieții noastre.

Mai mult...

Când ziua-i doar o zi

În fiecare zi,
Poate  și mâine,
Îmi dau ,, bună dimineața,
Îmi  vorbesc
De ce e rău și ce e bine
Când,  ziua îmi dă povața
Să nu uit  nimic
Nici chiar pe mine.

……………………………………………….

Din timpul ce-a  rămas
Pentru  apus, extaz apus,
Iau dalta și  cioplesc
Neînțelesul  meu contur
O umbră, un crochiu
Lângă  candela-nserării
Când visele-mi vorbesc
de,,noapte bună,,
Eu  nu, nu le mai aud
Și vreau să le gonesc.

…………………………………………………..

Din când in când
Mi-am scris câte-o scrisoare:
,, Draga mea, tu, ce mai faci
De ieri,nimic
de tine nu mai știu,,.
Am lăsat arvună o vioară
Să-mi cânte-n primăvară
Când, va fi  ziua
Să nu mai șlefuiesc
Al meu contur.
Tu, dimineață, ziuă
Și tu,, noapte bună,,
Zilelor! Cu  reverență,
Pe toate vă adun.

Mai mult...

OMENIE

De ,,Omenie,, însetată
La porți străine am vrut să o cerșesc,
S-o cumpăr, sau măcar să o privesc
Dar porțile prin lacăte mă gonesc.

………………………………

Am dăruit iubire,
Cuvinte sfinte pe crengi de măslin
Gându-mi n-avea în el nimic meschin
Răsplata…un pahar plin cu pelin.

…………………………..

Mă-ndepărtez de toate
Cărarea-i aridă,mă rătăcesc
De undeva doi ochi, blând mă privesc
Un cățel  izgonit…În brațe-l cuibăresc
Și am înțeles, am înțeles
Ce-i ,,Omenia,, pe pământ.

Mai mult...

DOAMNE DOAR TU POȚI…

Dă-mi doamne-n fiecare zi

Un vers din  poemul   vieții

Mai lasă-mi ziuă până la apus

Și lumină-n timpul nopții

Să pot să  simt , să deslușesc

Șoapte în ploaia de stele

Doamne,  pios îți mulțumesc….

Îngenuncheat și resemnat

Îndrăznesc  timid, să te conjur

Dă  zilelor un nou contur

Lumina ochilor să o  scald

Printre cuvinte de smarald

Ce-n suflet mi s-au incrustat

Într-un  poem neterminat…

Coborând pe-a  vieți-mi trepte

Se sting stelele în noapte

Te rog îngăduie-mi  s-aud doar…

A lunii harpă cu tăcute șoapte.

Mai mult...

Nedumerire

Nu știu dacă magice miracole

Trebuiau s-apară fără obstacole,

Sau destinul unei vieți triumfale,

Soarta să nu o scoată în cale.

 

Oare în calea destinului mereu

Va flutura în vânt ca un clișeu,

Sămânța presărată a speranței,

Aducând pe cea a siguranței?

 

De ce atunci când dorim în viață

O lume plină de toleranță,

Ne lovim și întâlnim intoleranță,

Și ne scăldăm în nesiguranță.

 

Atunci când visăm la fericcire

Ne-mpiedicăm de zădărnicire.

Suntem împinși spre buimăcire

Și ne afundăm în pipernicire.

 

Mai mult...

Un dar sau o pedeapsa?

Oh suflet drag,

Aceste sentimente-

Acest fapt- 

De a pune totul pe hârtie

Este o binecuvântare sau o pedeapsă ? 

Un dar sau nu ...

Iarăși în miez de noapte mă gândesc

La ce joc amuzant jucăm,

De ce numai iubirea și durerea

Versuri scot din poet.

Cum în angoase întunecate mă aflu

Fiori reci mă trec,

Suflu înghețat-tăios,

Mă poarta în vânt,

Asemenea unui fulg de zăpadă 

Prea mic și inocent 

Fară puterea de a alege 

Unde să se așeze ...

Fiindcă el doar plutește 

Într-un neant .

Așa că întreb :

De ce nu am somn,

Dar nici vlagă ?

Pare a mă fi certat cu odihna!

Oare sa supărat pe mine 

Când printre stele 

Iar am zăbovit? 

Sau când pe poteci de munte 

Am umblat?  

Când frunze de toamna

Am admirat,

Pe străzi întunecate 

Cu eșarfa-n vânt 

Dar cu zâmbet cald în suflet? 

Oare asta să mi fie pedeapsa ,

Prețul plătit,

Pentru acest dar ? 

 

 

Mai mult...

Memento mori

O voce eternă ne-aduce aminte,

Că-n praf de stele ne vom transforma.

Clopotul destinului ne anunță tăcerea serii,

Memento mori, sfarșitul nu-l putem schimba.

 

Cu fiecare pas, fiecare suflare,

În a vieții călătorie simțim o veșnică chemare.

Moartea ne șoptește prin umbrele nopții,

Memento mori, ceasul vieții se va opri.

 

În petale de trandafir, simbol al vieții,

Ironic, ne surâde dansul morții.

Doar amintiri vor mai rămâne,

Memento mori, totul se scurge.

 

În suflet însă, va rămâne

O flacără nemuritoare,

A cărții ce ne-o scriem fiecare.

Memento mori, suntem povestea vieții noastre.

Mai mult...

Când ziua-i doar o zi

În fiecare zi,
Poate  și mâine,
Îmi dau ,, bună dimineața,
Îmi  vorbesc
De ce e rău și ce e bine
Când,  ziua îmi dă povața
Să nu uit  nimic
Nici chiar pe mine.

……………………………………………….

Din timpul ce-a  rămas
Pentru  apus, extaz apus,
Iau dalta și  cioplesc
Neînțelesul  meu contur
O umbră, un crochiu
Lângă  candela-nserării
Când visele-mi vorbesc
de,,noapte bună,,
Eu  nu, nu le mai aud
Și vreau să le gonesc.

…………………………………………………..

Din când in când
Mi-am scris câte-o scrisoare:
,, Draga mea, tu, ce mai faci
De ieri,nimic
de tine nu mai știu,,.
Am lăsat arvună o vioară
Să-mi cânte-n primăvară
Când, va fi  ziua
Să nu mai șlefuiesc
Al meu contur.
Tu, dimineață, ziuă
Și tu,, noapte bună,,
Zilelor! Cu  reverență,
Pe toate vă adun.

Mai mult...

OMENIE

De ,,Omenie,, însetată
La porți străine am vrut să o cerșesc,
S-o cumpăr, sau măcar să o privesc
Dar porțile prin lacăte mă gonesc.

………………………………

Am dăruit iubire,
Cuvinte sfinte pe crengi de măslin
Gându-mi n-avea în el nimic meschin
Răsplata…un pahar plin cu pelin.

…………………………..

Mă-ndepărtez de toate
Cărarea-i aridă,mă rătăcesc
De undeva doi ochi, blând mă privesc
Un cățel  izgonit…În brațe-l cuibăresc
Și am înțeles, am înțeles
Ce-i ,,Omenia,, pe pământ.

Mai mult...

DOAMNE DOAR TU POȚI…

Dă-mi doamne-n fiecare zi

Un vers din  poemul   vieții

Mai lasă-mi ziuă până la apus

Și lumină-n timpul nopții

Să pot să  simt , să deslușesc

Șoapte în ploaia de stele

Doamne,  pios îți mulțumesc….

Îngenuncheat și resemnat

Îndrăznesc  timid, să te conjur

Dă  zilelor un nou contur

Lumina ochilor să o  scald

Printre cuvinte de smarald

Ce-n suflet mi s-au incrustat

Într-un  poem neterminat…

Coborând pe-a  vieți-mi trepte

Se sting stelele în noapte

Te rog îngăduie-mi  s-aud doar…

A lunii harpă cu tăcute șoapte.

Mai mult...

Nedumerire

Nu știu dacă magice miracole

Trebuiau s-apară fără obstacole,

Sau destinul unei vieți triumfale,

Soarta să nu o scoată în cale.

 

Oare în calea destinului mereu

Va flutura în vânt ca un clișeu,

Sămânța presărată a speranței,

Aducând pe cea a siguranței?

 

De ce atunci când dorim în viață

O lume plină de toleranță,

Ne lovim și întâlnim intoleranță,

Și ne scăldăm în nesiguranță.

 

Atunci când visăm la fericcire

Ne-mpiedicăm de zădărnicire.

Suntem împinși spre buimăcire

Și ne afundăm în pipernicire.

 

Mai mult...
prev
next

Alte poezii ale autorului

Vise în zori

Umblând printre spini
La apus de soare,
Picioarele-s goale
Nimic nu mă doare.
Sângerează  în vale
Câmpul cu ciulini.
Caut sămânță
De doruri purtătoare
S-o arunc pe coline
La anul roditoare
De clipe și destine
Fără sentință.
Și adese ori
După ecou alerg
Nu uita sunt călător,
Destinul nu mi-l șterg
Și mă întorc trăitor
De vise în zori.

Mai mult...

Sunt

Sunt pe scara vieții trecător
Și fiul tatălui ceresc
Cobor și urc,  zilnic,povara
De greutăți nu mă-ndoiesc.

Sunt prinț rătăcit al zilei
Și locatarul unei scări
Am gânduri adunate seara
Și numărate în visări.

Sunt pământeanul supus faptei
Legat cu-n vis mereu etern,
Treaptă  lângă treaptă scara
O urc cu pasul meu content.

Mai mult...

Frunza răzvrătită

Pe aleea părăsită
De flori, de oameni și de bănci
Mă strecor într-un decor
Cu frunzele  care cad
Triste, galbene și mor.
Doar  cele răzvrătite
Cer copacului ajutor:
Sunt frunza îngălbenită
Copacule, sunt frunza ta
Nu mă lăsa strivită
Sub talpă înnegrită
Roagă-te, strigă spre cer…
În zadar  un ram s-apleacă
Către frunză s-o cuprindă
Este  vântul ce-o alungă
Sub o talpă prea grăbită.
Într-o pripășită toamnă
Eu sunt frunza răzvrătită.

Mai mult...

Suflet păcătos

Părinte!
Eu sunt păcătos.
Dar tu, câte păcate ți-a fost dat
s-auzi , Părinte,
învață-mă bisericos
și zi-mi câteva cuvinte
din rugăciunea ta
de om evlavios.
Prin beznă drumu-i lung
nu-i nimeni să mă  îndrume
și sufletul îmi cade
precum o piatră
aruncată în genune.
Rogu-te,
te rog Părinte
din psalmul învierii
dă-mi un licăr de lumină,
și binecuvântează-mă în pioșenie.
Sunt păcătos Părinte…Sunt!

Mai mult...

O zi

Dimineața mă nasc
Din resemnarea viselor
Ziua culorile
Înoată pe irisul meu
In susul  timpului
Spre apus, unde copacul
Bea seva din somnul
Gândurilor mele
Îmbrățișându-și  tulpina
S-audă cum îi cresc
Crengile și rădăcina.
Doar o stea, o singură stea
Și ea căzătoare
Îmi spune adevărul
De ce soarele
Dimineața răsare.

Mai mult...

BASTONUL ALB

… Domnul își  continuă pașii călăuziți de bastonul lui alb ca într-o plimbare în amurg. Merge agale, nu deranjează trecătorii, dar uneori  trecătorii grăbiți, involuntar îl lovesc cu sacoșele lor, cu neatenția lor, chiar și cu nepăsarea. Fatalitate, ar spune unii, se înnopta și  trecătorii erau nervoși, chiar înjurau că nu se aprinde iluminatul stradal mai repede deși nu era chiar întuneric de nu se putea merge pe stradă. Omul cu bastonul alb se oprește , lovește ușor un coș de gunoi stradal și lasă în coș un șervețel cu care s-a șters la ochii, poate a șters câteva lacrimi…Continuă drumul cu pasul lui controlat, ajungând în dreptul unui gard de fier ce străjuia curtea și biserica ,, Izvorul Tămăduirii,,. Pipăie sulițele gardului, se lipește de el, cuprinde bastonul alb intre palmele împreunate ca în  rugăciune și cu ochii îndreptați spre cer, se aude  glasul ce-i mulțumește lui Dumnezeu  pentru toate putințele și neputințele lui de a percepe lumea și tot ce-l înconjoară cu ochii sufletului, cu simțul  trăirii și al discernământului, toate  considerându-le daruri cerești. Se îndepărtează de gard și precum s-ar adresa cuiva din fața lui, spune încet, din când in când mai tare : ,,Tatăl nostru care ne ești în ceruri…..Facă-se voia ta…..Și mă iartă Doamne….Și eu iert greșelile greșiților mei…!,,. Apoi își face semnul crucii,coboară bastonul alb, sprijinul lui permanent, fixând cu el pământul ,caută direcția drumului spre întoarcerea acasă. Crucea ce străjuia turla principală a bisericii strălucind în noapte se înălța  spre cer, parcă  vrând să se contopească cu stelele,sau, poate  dând zbor rugăciunilor spre neant.
Cu același pas domul omul cu bastonul alb trece pe lângă vitrine luminate, oameni grăbiți, oameni veseli,poate unii  triști, dar tristețea nu se poate auzi, ea, poate fie văzută, simțită…
Din față veneau spre el glasuri de copii veseli, zglobii și  deodată in jocul lor lovesc bastonul, îl lovesc pe domnul care se dezechilibrează, cade  și bastonul se rulează departe de el…
- Vă rog dați-mi bastonul, vă rog bastonul dați-mi-l!
Tatăl și copiii care se jucau, imediat îi dau ajutor să se ridice, îi dau bastonul și mereu se scuză,  se roagă să fie iertați,  se interesează dacă în cădere nu s-a lovit. Zâmbetul politicos luminează chipul nevăzătorului care îi asigura pe copii că totu-i bine și apoi își spun la revedere. Copiii plecă privind triști în urmă. Omul mai rămâne pe loc, își trece palmele peste bastonul alb,  tactil caută să se localizeze mai aproape de partea  laterala a trotuarului…Mersul îi este puțin șchiopătat  , durerea  nu-i oprește drumul către  casă. Își spune ca pentru el,  că-i pare rău ca le-a stricat veselia ștrengarilor.
În sensul celălalt al drumului, tatăl cu cei doi copii dojeniți de el, încearcă să le explice de ce  domnul nevăzător are bastonul alb deși nu vede culorile, spunându-le că bastonul este alb să fie văzut de cei care văd, pentru a nu  deranja persoanele nevăzătoare, cum au făcut ei. Unul dintre copii îi spune că mai bine era ca domul să fie însoțit de cineva, să-l țină de mănă așa cum sunt ținuți de mână copiii…Tatăl profund impresionat le spune că uneori oamenii care văd sunt neatenți, nepăsători față de cei ce văd doar cu sufletul.
Un om și bastonul lui alb urcă în liniște treptele scării care duc spre apartamentul lui. De la etajul unu se deschide o ușă:
- Mulțumim frumos domnule Petru, să știți că a  venit de la deranjamente cineva și a remediat iluminatul pe casa scării, datorită apelului telefonic făcut de dumneavoastră.
Cu același  zâmbet politicos, domnul , se bucură că s-a  rezolvat cu iluminatul pe casă scării și îi urează vecinului noapte bună.
- Noapte bună vă spun și eu, domnule . Dar, de ce șchiopătați, ce-ați pățit ?
- De data aceasta, vecine, a fost seara mai întunecată, nimic altceva...                                                     
E noapte pentru văzători . Nevăzătorii și ei visează...  Bastonul nevăzătorilor este alb să fie văzut de cei ce văd...Povestea aceasta cu adevărurile ei nu-i scrisă în alfabetul Braille, este scrisă doar pentru văzători.

Mai mult...

Vise în zori

Umblând printre spini
La apus de soare,
Picioarele-s goale
Nimic nu mă doare.
Sângerează  în vale
Câmpul cu ciulini.
Caut sămânță
De doruri purtătoare
S-o arunc pe coline
La anul roditoare
De clipe și destine
Fără sentință.
Și adese ori
După ecou alerg
Nu uita sunt călător,
Destinul nu mi-l șterg
Și mă întorc trăitor
De vise în zori.

Mai mult...

Sunt

Sunt pe scara vieții trecător
Și fiul tatălui ceresc
Cobor și urc,  zilnic,povara
De greutăți nu mă-ndoiesc.

Sunt prinț rătăcit al zilei
Și locatarul unei scări
Am gânduri adunate seara
Și numărate în visări.

Sunt pământeanul supus faptei
Legat cu-n vis mereu etern,
Treaptă  lângă treaptă scara
O urc cu pasul meu content.

Mai mult...

Frunza răzvrătită

Pe aleea părăsită
De flori, de oameni și de bănci
Mă strecor într-un decor
Cu frunzele  care cad
Triste, galbene și mor.
Doar  cele răzvrătite
Cer copacului ajutor:
Sunt frunza îngălbenită
Copacule, sunt frunza ta
Nu mă lăsa strivită
Sub talpă înnegrită
Roagă-te, strigă spre cer…
În zadar  un ram s-apleacă
Către frunză s-o cuprindă
Este  vântul ce-o alungă
Sub o talpă prea grăbită.
Într-o pripășită toamnă
Eu sunt frunza răzvrătită.

Mai mult...

Suflet păcătos

Părinte!
Eu sunt păcătos.
Dar tu, câte păcate ți-a fost dat
s-auzi , Părinte,
învață-mă bisericos
și zi-mi câteva cuvinte
din rugăciunea ta
de om evlavios.
Prin beznă drumu-i lung
nu-i nimeni să mă  îndrume
și sufletul îmi cade
precum o piatră
aruncată în genune.
Rogu-te,
te rog Părinte
din psalmul învierii
dă-mi un licăr de lumină,
și binecuvântează-mă în pioșenie.
Sunt păcătos Părinte…Sunt!

Mai mult...

O zi

Dimineața mă nasc
Din resemnarea viselor
Ziua culorile
Înoată pe irisul meu
In susul  timpului
Spre apus, unde copacul
Bea seva din somnul
Gândurilor mele
Îmbrățișându-și  tulpina
S-audă cum îi cresc
Crengile și rădăcina.
Doar o stea, o singură stea
Și ea căzătoare
Îmi spune adevărul
De ce soarele
Dimineața răsare.

Mai mult...

BASTONUL ALB

… Domnul își  continuă pașii călăuziți de bastonul lui alb ca într-o plimbare în amurg. Merge agale, nu deranjează trecătorii, dar uneori  trecătorii grăbiți, involuntar îl lovesc cu sacoșele lor, cu neatenția lor, chiar și cu nepăsarea. Fatalitate, ar spune unii, se înnopta și  trecătorii erau nervoși, chiar înjurau că nu se aprinde iluminatul stradal mai repede deși nu era chiar întuneric de nu se putea merge pe stradă. Omul cu bastonul alb se oprește , lovește ușor un coș de gunoi stradal și lasă în coș un șervețel cu care s-a șters la ochii, poate a șters câteva lacrimi…Continuă drumul cu pasul lui controlat, ajungând în dreptul unui gard de fier ce străjuia curtea și biserica ,, Izvorul Tămăduirii,,. Pipăie sulițele gardului, se lipește de el, cuprinde bastonul alb intre palmele împreunate ca în  rugăciune și cu ochii îndreptați spre cer, se aude  glasul ce-i mulțumește lui Dumnezeu  pentru toate putințele și neputințele lui de a percepe lumea și tot ce-l înconjoară cu ochii sufletului, cu simțul  trăirii și al discernământului, toate  considerându-le daruri cerești. Se îndepărtează de gard și precum s-ar adresa cuiva din fața lui, spune încet, din când in când mai tare : ,,Tatăl nostru care ne ești în ceruri…..Facă-se voia ta…..Și mă iartă Doamne….Și eu iert greșelile greșiților mei…!,,. Apoi își face semnul crucii,coboară bastonul alb, sprijinul lui permanent, fixând cu el pământul ,caută direcția drumului spre întoarcerea acasă. Crucea ce străjuia turla principală a bisericii strălucind în noapte se înălța  spre cer, parcă  vrând să se contopească cu stelele,sau, poate  dând zbor rugăciunilor spre neant.
Cu același pas domul omul cu bastonul alb trece pe lângă vitrine luminate, oameni grăbiți, oameni veseli,poate unii  triști, dar tristețea nu se poate auzi, ea, poate fie văzută, simțită…
Din față veneau spre el glasuri de copii veseli, zglobii și  deodată in jocul lor lovesc bastonul, îl lovesc pe domnul care se dezechilibrează, cade  și bastonul se rulează departe de el…
- Vă rog dați-mi bastonul, vă rog bastonul dați-mi-l!
Tatăl și copiii care se jucau, imediat îi dau ajutor să se ridice, îi dau bastonul și mereu se scuză,  se roagă să fie iertați,  se interesează dacă în cădere nu s-a lovit. Zâmbetul politicos luminează chipul nevăzătorului care îi asigura pe copii că totu-i bine și apoi își spun la revedere. Copiii plecă privind triști în urmă. Omul mai rămâne pe loc, își trece palmele peste bastonul alb,  tactil caută să se localizeze mai aproape de partea  laterala a trotuarului…Mersul îi este puțin șchiopătat  , durerea  nu-i oprește drumul către  casă. Își spune ca pentru el,  că-i pare rău ca le-a stricat veselia ștrengarilor.
În sensul celălalt al drumului, tatăl cu cei doi copii dojeniți de el, încearcă să le explice de ce  domnul nevăzător are bastonul alb deși nu vede culorile, spunându-le că bastonul este alb să fie văzut de cei care văd, pentru a nu  deranja persoanele nevăzătoare, cum au făcut ei. Unul dintre copii îi spune că mai bine era ca domul să fie însoțit de cineva, să-l țină de mănă așa cum sunt ținuți de mână copiii…Tatăl profund impresionat le spune că uneori oamenii care văd sunt neatenți, nepăsători față de cei ce văd doar cu sufletul.
Un om și bastonul lui alb urcă în liniște treptele scării care duc spre apartamentul lui. De la etajul unu se deschide o ușă:
- Mulțumim frumos domnule Petru, să știți că a  venit de la deranjamente cineva și a remediat iluminatul pe casa scării, datorită apelului telefonic făcut de dumneavoastră.
Cu același  zâmbet politicos, domnul , se bucură că s-a  rezolvat cu iluminatul pe casă scării și îi urează vecinului noapte bună.
- Noapte bună vă spun și eu, domnule . Dar, de ce șchiopătați, ce-ați pățit ?
- De data aceasta, vecine, a fost seara mai întunecată, nimic altceva...                                                     
E noapte pentru văzători . Nevăzătorii și ei visează...  Bastonul nevăzătorilor este alb să fie văzut de cei ce văd...Povestea aceasta cu adevărurile ei nu-i scrisă în alfabetul Braille, este scrisă doar pentru văzători.

Mai mult...
prev
next