Dar e primăvară!
E-o primăvară
Parcă mai goală
Ca după boală,
La noi în țară,
Decât oricând!
...
Trage să moară
Totul în țară
Și timpul zboară
Și dă să dispară
Țara, curând!
...
Dar e primăvară!
Un spectacol de gală
De verdeață-i afară,
Imperială
Natură-nflorind!
...
Și-n primăvară,
Ne înconjoară
O catedrală
Monumentală,
De viață mustind!
Categoria: Poezii de primavara
Toate poeziile autorului: Nicu Hăloiu
Data postării: 21 mai 2022
Vizualizări: 1358
Poezii din aceiaşi categorie
Ghiocelul
Cine mi te-a rupt din soare,
Floare albă, floare rară
Și mi te-a adus în cale
La-nceput de primăvară?
Cine de sub pătura albită
Își dorește să răsară,
Să vestească primăvara
La toți oamenii din țară?
De sub stratul de zăpadă
S-a ivit o mândră floare,
Cu petalele albite
Și la corp cam subțirică.
Apărută din nămeți,
Ca o fată din povești,
Dar cu nume de băiat,
Este un ghiocel curat.
Floare de nufăr
Ţi-ai pus petale în clipire
când zorii zilei îi supui,
cu roua vieţii în privire
eşti vis hoinar al orişicui.
De sunt bolnav de-a ta fiinţă,
în trupul tău aș vrea să pier,
din cupa ta să iau căinţă,
prin albul pur să par mister.
Când vântul frânge o dorinţă
din gânduri vechi prin care zbor,
din şir de lacrimi dă-mi sentinţă
să-ți fac din vorbe un covor.
E somnul zilei prins în ceaţă,
pe lacul tău mă simt stingher,
iubesc un nufăr plin de viaţă,
iubesc al florilor mister.
În umbre vin spre maluri urme
de flori întinse peste lac
sclipiri de cer iubiri să scurme
prin dorul meu mereu sărac.
De la Claude Monet - Metropolitan Museum of Art, CC BY-SA 2.5, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=8947762
Gingășia primăverii
În ghiveciul din verandă
Șade-un mic boboc de floare
Ce să fie oare,
Un bujor sau o garoafă?
Ce să vezi, e-o lăcrămioară
Este mică,delicată
Și de-un alb imaculat
Se confundă cu o comoară.
Are formă ușor ovală
Chiar globulară
Gingașă și elegantă
Dă apă la moară.
Se prinde de o tulpină
Alături de alți boboci
Așteptând să înflorească
În clopoțeii parfumați.
Frunzele verzi și alungite
Oferă un contrast frumos
Cu albul pur dăruit bobocului
Dă un aer norocos.
A ÎNVIAT NATURA !
SE SCUTURĂ FLOAREA ,
COVOR FERMECAT ,AȘTERNE CĂRAREA ,
DIN VIȘINI ,CIREȘI CAD PETALE ,
RĂSUNĂ UN TULNIC ÎN VALE .
UN VOAL STRĂVEZIU ACOPERĂ CERUL ,
AROME DULCI ÎMPRĂȘTIE MĂRUL ,
CU SACI GREI MICUȚA ALBINĂ
POLENUL DIN FLORI ÎL ADUNĂ! .
UN TRUBADUR GREIERAȘ
PROASPĂT CHIRIAȘ
ÎȘI ACORDĂ CHITARA ,
CÂND SE APROPIE SEARA!...
Mărțiguș
Mărțișoare pe câmpii
Cresc vioaie, râd sub Soare
În palete de culori
Vii și proaspete, curate flori
Viorele, toporaşi
Ghiocei și brebenei
Râd, înalță către cer
Noi speranțe, fel de fel
A trecut bătrâna iarnă
Lăsând loc unui ghioc
E plăpând, dar nu-i e teamă
Să răsară peste tot
Boarzele încep s-apară
Din neant, acum afară
Și în case, flămânzite
Ciurde noi, neobosite
Alb și roșu sunt la modă
Împletite, înrudite
Își fac loc în piepți de fete
Mândre-acum că sunt cochete
Plânge Dochia și tună
Îi miroase-a mărțisoare
Caută să se răzbune
Că afară-i Primăvară!
Vremea pare că o minte
Și cu Soarele-n spinare
Lepădându-și flendurite, vechi cojoace
Piere zgâbă, amortiță de frisoane
Marius Ene, Polonia, 10.03.2024
Primăvara
Firav și gingaș ghiocel ,
Cu tine începe primăvara.
Mireasma ta ce mă îmbie
Să zburd de bucurie .
E vremea aceea
Când natura renaște
Și păsările încep să cânte.
La fel și sufletul, ca primăvara,
Renaște și înflorește,
Iubește nebunește
Și se bucură ca un copil
De tot ce îl înconjoară
Și fericirea pe care o simte
Pentru clipele ce le trăiește.
🦋 S. ALY 🦋
Ghiocelul
Cine mi te-a rupt din soare,
Floare albă, floare rară
Și mi te-a adus în cale
La-nceput de primăvară?
Cine de sub pătura albită
Își dorește să răsară,
Să vestească primăvara
La toți oamenii din țară?
De sub stratul de zăpadă
S-a ivit o mândră floare,
Cu petalele albite
Și la corp cam subțirică.
Apărută din nămeți,
Ca o fată din povești,
Dar cu nume de băiat,
Este un ghiocel curat.
Floare de nufăr
Ţi-ai pus petale în clipire
când zorii zilei îi supui,
cu roua vieţii în privire
eşti vis hoinar al orişicui.
De sunt bolnav de-a ta fiinţă,
în trupul tău aș vrea să pier,
din cupa ta să iau căinţă,
prin albul pur să par mister.
Când vântul frânge o dorinţă
din gânduri vechi prin care zbor,
din şir de lacrimi dă-mi sentinţă
să-ți fac din vorbe un covor.
E somnul zilei prins în ceaţă,
pe lacul tău mă simt stingher,
iubesc un nufăr plin de viaţă,
iubesc al florilor mister.
În umbre vin spre maluri urme
de flori întinse peste lac
sclipiri de cer iubiri să scurme
prin dorul meu mereu sărac.
De la Claude Monet - Metropolitan Museum of Art, CC BY-SA 2.5, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=8947762
Gingășia primăverii
În ghiveciul din verandă
Șade-un mic boboc de floare
Ce să fie oare,
Un bujor sau o garoafă?
Ce să vezi, e-o lăcrămioară
Este mică,delicată
Și de-un alb imaculat
Se confundă cu o comoară.
Are formă ușor ovală
Chiar globulară
Gingașă și elegantă
Dă apă la moară.
Se prinde de o tulpină
Alături de alți boboci
Așteptând să înflorească
În clopoțeii parfumați.
Frunzele verzi și alungite
Oferă un contrast frumos
Cu albul pur dăruit bobocului
Dă un aer norocos.
A ÎNVIAT NATURA !
SE SCUTURĂ FLOAREA ,
COVOR FERMECAT ,AȘTERNE CĂRAREA ,
DIN VIȘINI ,CIREȘI CAD PETALE ,
RĂSUNĂ UN TULNIC ÎN VALE .
UN VOAL STRĂVEZIU ACOPERĂ CERUL ,
AROME DULCI ÎMPRĂȘTIE MĂRUL ,
CU SACI GREI MICUȚA ALBINĂ
POLENUL DIN FLORI ÎL ADUNĂ! .
UN TRUBADUR GREIERAȘ
PROASPĂT CHIRIAȘ
ÎȘI ACORDĂ CHITARA ,
CÂND SE APROPIE SEARA!...
Mărțiguș
Mărțișoare pe câmpii
Cresc vioaie, râd sub Soare
În palete de culori
Vii și proaspete, curate flori
Viorele, toporaşi
Ghiocei și brebenei
Râd, înalță către cer
Noi speranțe, fel de fel
A trecut bătrâna iarnă
Lăsând loc unui ghioc
E plăpând, dar nu-i e teamă
Să răsară peste tot
Boarzele încep s-apară
Din neant, acum afară
Și în case, flămânzite
Ciurde noi, neobosite
Alb și roșu sunt la modă
Împletite, înrudite
Își fac loc în piepți de fete
Mândre-acum că sunt cochete
Plânge Dochia și tună
Îi miroase-a mărțisoare
Caută să se răzbune
Că afară-i Primăvară!
Vremea pare că o minte
Și cu Soarele-n spinare
Lepădându-și flendurite, vechi cojoace
Piere zgâbă, amortiță de frisoane
Marius Ene, Polonia, 10.03.2024
Primăvara
Firav și gingaș ghiocel ,
Cu tine începe primăvara.
Mireasma ta ce mă îmbie
Să zburd de bucurie .
E vremea aceea
Când natura renaște
Și păsările încep să cânte.
La fel și sufletul, ca primăvara,
Renaște și înflorește,
Iubește nebunește
Și se bucură ca un copil
De tot ce îl înconjoară
Și fericirea pe care o simte
Pentru clipele ce le trăiește.
🦋 S. ALY 🦋
Alte poezii ale autorului
A fi
Raza de Soare
Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)
Cerc logic
Îmi place să tac. Să tac și s-ascult.
În juru-mi, atîta tumult
Și strigăte și ecouri de glasuri subțiri,
Să te privesc la fel de pierdut,
În vraja primei iubiri!
Oriunde-aș fi printre străini,
Oricum ar fi ei de haini,
Câtă vreme-s lângă tine,
De nimeni și nimic nu-mi pasă
Pentru că mă simt acasă
Și-mi este bine!
...
Când vrei să mă-ntrebi
De-mi este bine,
Gândește doar că sunt cu tine,
Și lângă tine-atâta știu:
Sunt acasă și sunt viu!
...
Mai mult de-atât, ce să-ți mai spun?
Multe n-am să-ți povestesc,
Fiind cu tine, sunt mai bun
Fiind mai bun, o, te privesc
Și privindu-te îți spun
Soarele meu, cât te iubesc!
Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții!
Popor fără demnitate care te comporți slugarnic,
Cum maimuțărești prostia care supurează-afară,
Ți-ai ales un președinte ce stă pe post de paharnic
Unui Bruxelles căzut în groapă, ce trage deja să moară!
...
Cum vine la noi vreo loază cum sari să-i faci plecăciunea,
Te-ngămădești la măscărici de parcă ar fi sfinte moaște,
În timp ce-l slujim, Bruxelles-ul ne pregătește-ngropăciunea,
Noi zâmbim spre toată lumea dar nimeni nu ne cunoaște!
...
Cum de-ai ajuns așa de iute slugarnic și fără demnitate,
Ce demon ți-a intrat în creier și te-a lăsat fără minte?
Cum de ți-ai pierdut curajul de a lupta până la moarte
Să-ți păstrezi țara din străbuni și tradițiile ei sfinte?!
...
Ce-ți mai trebuie popor, să te deștepți din somnul morții?
Cât mai rabzi jugul robiei până-ți iei soarta în mâini?
Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții,
Și dați afară trădătorii ce ne-au dat țara la străini!
...
Nu mai ieșiți români în fața măscăricilor de-afară,
Vedetelor simandicoase care ne privesc de sus,
Popor fără demnitate, când ai ajuns așa supus,
Nepăsător de țara ta, care acum trage să moară?
...
E-adevărat că doar răbdarea îți poate-aduce mântuirea,
O, popor mult prea slugarnic, dar răbdarea are-un rost,
Ieși din casă și te-adună și schimbă orânduirea,
Nu mai fi așa slugarnic, nu te lăsa prostit de-un prost!
Poate
Suntem pe ultima treaptă
Cât haos, cât plâns ne așteaptă,
Cât gol de speranță lipsit,
Bezna se-ntinde, se-ntinde,
Spre lume, spre noi se îndreaptă
De glezne, de tălpi ne cuprinde,
Cât chin pentru un singur sfârșit!
...
Suntem pe ultima treaptă,
De ce e totul așa de grăbit?
Nicio lumină nu se aprinde,
Nu mai pășim pe calea cea dreaptă,
Cine ne-a trădat și ne vinde
Ce inamic, sau ce amic ipocrit?
...
A amuțit orice voce-nțeleaptă,
Orice speranță din noi a murit,
Luptăm pentru un sac cu merinde,
Din cer n-auzim nicio șoaptă,
Doar foșnetul beznei se-ntinde
Peste sufletul lumii-mpietrit!
A fi
Raza de Soare
Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)
Cerc logic
Îmi place să tac. Să tac și s-ascult.
În juru-mi, atîta tumult
Și strigăte și ecouri de glasuri subțiri,
Să te privesc la fel de pierdut,
În vraja primei iubiri!
Oriunde-aș fi printre străini,
Oricum ar fi ei de haini,
Câtă vreme-s lângă tine,
De nimeni și nimic nu-mi pasă
Pentru că mă simt acasă
Și-mi este bine!
...
Când vrei să mă-ntrebi
De-mi este bine,
Gândește doar că sunt cu tine,
Și lângă tine-atâta știu:
Sunt acasă și sunt viu!
...
Mai mult de-atât, ce să-ți mai spun?
Multe n-am să-ți povestesc,
Fiind cu tine, sunt mai bun
Fiind mai bun, o, te privesc
Și privindu-te îți spun
Soarele meu, cât te iubesc!
Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții!
Popor fără demnitate care te comporți slugarnic,
Cum maimuțărești prostia care supurează-afară,
Ți-ai ales un președinte ce stă pe post de paharnic
Unui Bruxelles căzut în groapă, ce trage deja să moară!
...
Cum vine la noi vreo loază cum sari să-i faci plecăciunea,
Te-ngămădești la măscărici de parcă ar fi sfinte moaște,
În timp ce-l slujim, Bruxelles-ul ne pregătește-ngropăciunea,
Noi zâmbim spre toată lumea dar nimeni nu ne cunoaște!
...
Cum de-ai ajuns așa de iute slugarnic și fără demnitate,
Ce demon ți-a intrat în creier și te-a lăsat fără minte?
Cum de ți-ai pierdut curajul de a lupta până la moarte
Să-ți păstrezi țara din străbuni și tradițiile ei sfinte?!
...
Ce-ți mai trebuie popor, să te deștepți din somnul morții?
Cât mai rabzi jugul robiei până-ți iei soarta în mâini?
Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții,
Și dați afară trădătorii ce ne-au dat țara la străini!
...
Nu mai ieșiți români în fața măscăricilor de-afară,
Vedetelor simandicoase care ne privesc de sus,
Popor fără demnitate, când ai ajuns așa supus,
Nepăsător de țara ta, care acum trage să moară?
...
E-adevărat că doar răbdarea îți poate-aduce mântuirea,
O, popor mult prea slugarnic, dar răbdarea are-un rost,
Ieși din casă și te-adună și schimbă orânduirea,
Nu mai fi așa slugarnic, nu te lăsa prostit de-un prost!
Poate
Suntem pe ultima treaptă
Cât haos, cât plâns ne așteaptă,
Cât gol de speranță lipsit,
Bezna se-ntinde, se-ntinde,
Spre lume, spre noi se îndreaptă
De glezne, de tălpi ne cuprinde,
Cât chin pentru un singur sfârșit!
...
Suntem pe ultima treaptă,
De ce e totul așa de grăbit?
Nicio lumină nu se aprinde,
Nu mai pășim pe calea cea dreaptă,
Cine ne-a trădat și ne vinde
Ce inamic, sau ce amic ipocrit?
...
A amuțit orice voce-nțeleaptă,
Orice speranță din noi a murit,
Luptăm pentru un sac cu merinde,
Din cer n-auzim nicio șoaptă,
Doar foșnetul beznei se-ntinde
Peste sufletul lumii-mpietrit!