Ghiocelul
Cine mi te-a rupt din soare,
Floare albă, floare rară
Și mi te-a adus în cale
La-nceput de primăvară?
Cine de sub pătura albită
Își dorește să răsară,
Să vestească primăvara
La toți oamenii din țară?
De sub stratul de zăpadă
S-a ivit o mândră floare,
Cu petalele albite
Și la corp cam subțirică.
Apărută din nămeți,
Ca o fată din povești,
Dar cu nume de băiat,
Este un ghiocel curat.
Categoria: Poezii de primavara
Toate poeziile autorului: Vasile Serban
Data postării: 7 februarie 2024
Vizualizări: 646
Poezii din aceiaşi categorie
VIS DE PRIMĂVARĂ
Plângeam şi nu ştiam de ce:
De fericire, de tristeţe, de amar...
O, lacrimă, de ce eşti rece,
Că doară nu e luna lui brumar...
E-o zi de primăvară şi-i târziu,
Deşi abia-i trecut de ora şapte...
Afară-i întuneric şi-i pustiu,
Şi toată lumea umblă-n şoapte...
Pendula, pe perete, bate-n cadențar
Şi-anunţă cu plictis prezenţa,
Că-n noapte urlă un marfar,
Înfiorând pe loc, audienţa...
Şi-n tot acest decor frenetic, ireal,
Încerc să îmi găsesc perechea...
Şi strig, stârnind ecouri, abisal,
Ce nu îmi par a fi aievea...
Plângeam şi-acum ştiam de ce:
Pe dinăuntrul pleoapei mele
S-a cuibărit un vis ce nu mai trece,
Lăsând în urmă-i spaime grele...
Cântecul pădurii
În pădurea adâncă, cântecul răsună,
Printre copaci înalți și frunze ce suspină.
Eul liric se pierde în taina întunericului,
Și versurile sale prind viață în misterul ascunsului.
Figuri de stil dansează pe aripa vântului,
Metaforele îmbracă natura într-un farmec abundent.
Măsura versurilor se topește ca roua dimineții,
Creând un ritm melodic, plin de bucurii.
Rimele se leagă cu gingășie și grație,
Ca o poveste fermecată, plină de poezie.
În inima pădurii, cântecul se împletește,
Cu sunete blânde și ecouri ce duc departe.
Povestea cântecului pădurii ne aduce alinare,
Ne trezește simțurile și ne umple de iubire.
În fiecare vers În pădurea adâncă, cântecul răsună,
Prin frunzele verzi și lumina de lună.
Eul liric se pierde în taina naturii,
Și versurile sale prind aripi și curg pururi.
Copacii înalți ca stâlpii unui templu,
Șoptesc cu voci blânde un cântec simplu.
Frunzele dansează pe notele vântului,
Creând o simfonie ce-ți umple sufletul.
Povestea pădurii se desfășoară-n versuri,
Cu metafore delicate și imagini diverse.
Rimele se împletesc într-un dans subtil,
Ca o melodie dulce, ce te face să zbori.
Cântecul pădurii ne cheamă la aventură,
Să descoperim tainele ei cu fiecare măsură.
În ecoul frunzelor și ciripitul păsărilor,
Simțim că sun În ecoul frunzelor și ciripitul păsărilor,
Simțim că suntem parte dintr-un univers de basm.
Pădurea ne îmbrățișează cu brațele-i verzi,
Ne invită să explorăm tainele ei ascunse.
Pe poteci înguste, sub umbră de copaci,
Descoperim magia ce învăluie fiecare pas.
Frunzele cad ca petale în dansul lor ușor,
Și cântecul pădurii ne duce pe aripi de dor.
Aici timpul se oprește, iar sufletul se odihnește,
În liniștea adâncă și în armonia ce crește.
Cântecul pădurii ne aduce pace și alinare,
Ne conectează la natura vie, plină de splendare.
Primăvara vine cu daruri!
Tot mai ninge și mai plouă ,
Chiciura se anină-n ram ,
Nori de plumb ,ascunde zarea
Vântul șuieră mai calm...
Prin grădinile dosite,
Micii ghiocei zâmbesc
Primăvara îi trimite ,
Darurii ,celor ce-o iubesc.
Iar sub pașii ei răsar
Pretutindeni floricele ,
Ramurile înverzesc
Rodul florii prinde viață ,
Raza soarelui străluce
Cântăreții ni-i aduce !...
Mai vino luna lui Mai
El,soare agreabil
Drăguț și amabil
Își face loc și danseaza
Printre noureț.
Căldura vine
Și frunza devine
Un verde stralucitor.
Totul e-n floare
Nimic nu mai doare
Ramura-i verde stralucitor.
Zumzet de albine
Cu burțile pline
Zboară haotic
Trezite la viața
Prin flori cu verdeață,
De-un verde stralucitor.
Atit de verde
Parca se pierde
Cînd soarele-i mare strălucitor.
Și parcă tot deodată
Se transforma îndată
In verde de Aur strălucitor.
Cu atîtea karate
De verzi nestemate
Este aici nemuritor.
E tot ce poftesc
E Mai nebunesc
Mai
mult de atît
E Mai și l-am vrut.
Zi frumoasă de florii !
Lângă poarta cea bătrână
Și-au deschis cireșii floarea
Miros dulce amărui ,
Le înveselesc culoarea .
În Duminica de florii
M-am plimbat pe lângă pom,
Din rever și din altiță
Am desprins un mărțișor ,
L-am legat de o crenguță
Cu dragostea mea de om .
Flutură în vânt canafii
Și ce mândră e crenguța
Pomul mic e fericit
Mărțișorul se dă huța!...
PRIMĂVARĂ ÎNTÂRZIATĂ
E timpul florii de cireș!
La noi de ce nu înflorește, oare?
Cum poate vremea să dea greș,
De nu-i un ram cu floare?
Am așteptat nerăbdător,
Un pic, un strop de soare...
Dar m-am ales cu gheață in pridvor,
Cu vifor și ninsoare!
În loc de cer albastru și curat,
Și-n loc de paseri cântătoare,
Eu văd doar cer înnourat,
Și "aud" tăceri plictisitoare!
O, primăvară, unde ești,
Cu tot alaiul tău de seamă?
Cumplita iarnă s-o oprești,
Nu vezi că lumea te reclamă?
VIS DE PRIMĂVARĂ
Plângeam şi nu ştiam de ce:
De fericire, de tristeţe, de amar...
O, lacrimă, de ce eşti rece,
Că doară nu e luna lui brumar...
E-o zi de primăvară şi-i târziu,
Deşi abia-i trecut de ora şapte...
Afară-i întuneric şi-i pustiu,
Şi toată lumea umblă-n şoapte...
Pendula, pe perete, bate-n cadențar
Şi-anunţă cu plictis prezenţa,
Că-n noapte urlă un marfar,
Înfiorând pe loc, audienţa...
Şi-n tot acest decor frenetic, ireal,
Încerc să îmi găsesc perechea...
Şi strig, stârnind ecouri, abisal,
Ce nu îmi par a fi aievea...
Plângeam şi-acum ştiam de ce:
Pe dinăuntrul pleoapei mele
S-a cuibărit un vis ce nu mai trece,
Lăsând în urmă-i spaime grele...
Cântecul pădurii
În pădurea adâncă, cântecul răsună,
Printre copaci înalți și frunze ce suspină.
Eul liric se pierde în taina întunericului,
Și versurile sale prind viață în misterul ascunsului.
Figuri de stil dansează pe aripa vântului,
Metaforele îmbracă natura într-un farmec abundent.
Măsura versurilor se topește ca roua dimineții,
Creând un ritm melodic, plin de bucurii.
Rimele se leagă cu gingășie și grație,
Ca o poveste fermecată, plină de poezie.
În inima pădurii, cântecul se împletește,
Cu sunete blânde și ecouri ce duc departe.
Povestea cântecului pădurii ne aduce alinare,
Ne trezește simțurile și ne umple de iubire.
În fiecare vers În pădurea adâncă, cântecul răsună,
Prin frunzele verzi și lumina de lună.
Eul liric se pierde în taina naturii,
Și versurile sale prind aripi și curg pururi.
Copacii înalți ca stâlpii unui templu,
Șoptesc cu voci blânde un cântec simplu.
Frunzele dansează pe notele vântului,
Creând o simfonie ce-ți umple sufletul.
Povestea pădurii se desfășoară-n versuri,
Cu metafore delicate și imagini diverse.
Rimele se împletesc într-un dans subtil,
Ca o melodie dulce, ce te face să zbori.
Cântecul pădurii ne cheamă la aventură,
Să descoperim tainele ei cu fiecare măsură.
În ecoul frunzelor și ciripitul păsărilor,
Simțim că sun În ecoul frunzelor și ciripitul păsărilor,
Simțim că suntem parte dintr-un univers de basm.
Pădurea ne îmbrățișează cu brațele-i verzi,
Ne invită să explorăm tainele ei ascunse.
Pe poteci înguste, sub umbră de copaci,
Descoperim magia ce învăluie fiecare pas.
Frunzele cad ca petale în dansul lor ușor,
Și cântecul pădurii ne duce pe aripi de dor.
Aici timpul se oprește, iar sufletul se odihnește,
În liniștea adâncă și în armonia ce crește.
Cântecul pădurii ne aduce pace și alinare,
Ne conectează la natura vie, plină de splendare.
Primăvara vine cu daruri!
Tot mai ninge și mai plouă ,
Chiciura se anină-n ram ,
Nori de plumb ,ascunde zarea
Vântul șuieră mai calm...
Prin grădinile dosite,
Micii ghiocei zâmbesc
Primăvara îi trimite ,
Darurii ,celor ce-o iubesc.
Iar sub pașii ei răsar
Pretutindeni floricele ,
Ramurile înverzesc
Rodul florii prinde viață ,
Raza soarelui străluce
Cântăreții ni-i aduce !...
Mai vino luna lui Mai
El,soare agreabil
Drăguț și amabil
Își face loc și danseaza
Printre noureț.
Căldura vine
Și frunza devine
Un verde stralucitor.
Totul e-n floare
Nimic nu mai doare
Ramura-i verde stralucitor.
Zumzet de albine
Cu burțile pline
Zboară haotic
Trezite la viața
Prin flori cu verdeață,
De-un verde stralucitor.
Atit de verde
Parca se pierde
Cînd soarele-i mare strălucitor.
Și parcă tot deodată
Se transforma îndată
In verde de Aur strălucitor.
Cu atîtea karate
De verzi nestemate
Este aici nemuritor.
E tot ce poftesc
E Mai nebunesc
Mai
mult de atît
E Mai și l-am vrut.
Zi frumoasă de florii !
Lângă poarta cea bătrână
Și-au deschis cireșii floarea
Miros dulce amărui ,
Le înveselesc culoarea .
În Duminica de florii
M-am plimbat pe lângă pom,
Din rever și din altiță
Am desprins un mărțișor ,
L-am legat de o crenguță
Cu dragostea mea de om .
Flutură în vânt canafii
Și ce mândră e crenguța
Pomul mic e fericit
Mărțișorul se dă huța!...
PRIMĂVARĂ ÎNTÂRZIATĂ
E timpul florii de cireș!
La noi de ce nu înflorește, oare?
Cum poate vremea să dea greș,
De nu-i un ram cu floare?
Am așteptat nerăbdător,
Un pic, un strop de soare...
Dar m-am ales cu gheață in pridvor,
Cu vifor și ninsoare!
În loc de cer albastru și curat,
Și-n loc de paseri cântătoare,
Eu văd doar cer înnourat,
Și "aud" tăceri plictisitoare!
O, primăvară, unde ești,
Cu tot alaiul tău de seamă?
Cumplita iarnă s-o oprești,
Nu vezi că lumea te reclamă?
Alte poezii ale autorului
În căutarea iubirii
Te-am căutat, iubire, de sus, cu cerul,
Când l-am rugat să-mi deseneze,
Din nori, o inimă mai roșie ca focul
Și-am scris cu mâna mea pe ea,
Încă te-aștept, iubirea mea.
Te-am căutat iubire, cu marea cea sărată,
Când am rugat-o să izbească malul,
Și dacă valul ei îți va lovi piciorul
Să ți-l sărute cu sărutul meu
Și apoi să-mi dea de veste.
Te-am căutat iubire, cu câmpul plin de flori,
Când l-am rugat să îmbie, cu minunat parfum,
Pe fiecare domnișoară, la margine de drum,
Iar când te va vedea, să îți ofere-n dar
Un zâmbet și-o lalea, ambele, din partea mea
Miștocarului
Tu, ți-ai făcut obișnuință
Să spui întruna mii și mii,
Arunci păreri fără să știi,
Cu silă, te alung când vii.
La poartă lacăt am să pun
Să mă aștepți mereu în drum
Și de dorești să îmi vorbești
Ajungi curând să te căiești.
Că limbă am și eu, să știi
Am chiar și darul de-a vorbi,
Încearcă să mai șuguiești
Că te reped de nu te vezi,
Iar dacă nu ți-a fost de-ajuns
Ca un afront ce mi-l aduci
Aduc și eu în schimb ceva
E palma mea pe fața ta.
Flămânzi
Pe dealuri de gheață se plimbă voit
Moartea cu coasa și un popă lihnit,
E iarnă în sat si mor dezveliți
Copiii și adulții de foame răzbiți
Ascultă cum urlă câinii la lună
Și cum le răspund oameni din umbră,
E foame în sat și nu e scăpare,
Din lanțuri de om doar moartea ne trage.
Ne strigă strigoii din capătul văii,
Ne alungă prin noapte teama de moarte,
Ne frige pământul la mâini și la coate,
Genunchii... de gură sunt tot mai aproape.
Am fost pentru ei doar vite și oi,
Simple schelete scrise-n caiete,
Ne-om plânge în vară morții cu teamă
Să nu ne audă ciocoii din iarbă.
În pribegie
Într-un corp de om pribeag șade-un suflet blestemat
Ca o cioară pe o sfoară croncănind a viață-amară,
Cântec trist dintr-o vioară, pe un câmp scăldat în ploaie
Șade omul cătrănit pufăind un gând timid
despre lumea ce-a iubit.
A plecat de ani de zile spre tărâm cu apă vie,
Să nu se mai necăjească de durerea omenească
Și să pună-n sacul lui doar plăcere și tutun,
Iar în ceas de dimineață să se întoarcă iar acasă.
Pe un drum lucrat din piele și din gânduri de-alea grele
Nu putea a socoti de e noapte sau de-i zi,
Căci trudea nefericitul să-și creeze drum cu trupul,
Fără să priceapă bine că-l plângeau acas’ copiii.
S-au dus anii tinereții și s-a dus blândețea feței
Pe meleaguri depărtate într-o lume fără noapte,
S-au pierdut neîmplinite toate visele plăcute,
Căci în lumea de acasă ești un venetic prin casă.
Umbli-n viață necăjit ca să strângi un ban cinstit,
Iar acasă toți golanii stau la masă la chiolhanuri
Și rânjesc de sus din vile la plăpândul om din tine
Și la munca ta de-o viață pentru copii și nevastă.
Cum să nu fii necăjit când lăsași tot ce-ai iubit
Și te-ai dus în pribegie pe un vis și pe-o simbrie,
Iar acum când te-ai întors ești văzut de sus în jos,
Și din omul care-ai fost a rămas doar simplul os.
Când te-ai dus la cimitir să îți plângi ai tăi părinți
Te-a-ntrebat popa-ntr-o doară de-ai venit să-ți faci pomană,
Căci ți-e trupul învelit într-o pânză de argint,
Iar pe față porți o barbă de un cot și-i tare albă.
Bate clopotul în sat c-a murit un moș beteag
Și s-a dus la cele sfinte c-un toiag din lemn, din curte...
Un pribeag, un venetic, asta-i tot ce ai muncit,
Un covor de frunze moarte pe poteca vieții mată.
Într-un colț de cimitir, într-o groapă blestemată
Șade sufletul rânjind pe coșciugul tău muncit,
Iar pe-un pom de lângă poartă croncăne o cioară-n noapte
C-ai plecat iarăși departe doar c-un rând de haine-n moarte.
De dincolo de moarte
Am creat din moarte poezie,
Iar din delir și nebunie
Am născocit azi pe hârtie
Un flux mortal de nemurire.
Am suferit în adormire
Și m-am născut în veșnicie,
Printre miresmele funebre
M-am rătăcit de mine.
Am rezistat prin a muri
Și m-am născut pentru a fi,
Am născocit din frică
Mormintele de sticlă.
Am plâns cu moartea-n noapte
Și m-am trezit departe,
Am căutat să mor
În iad să mă cobor.
Am căutat morminte
Punându-le în minte,
Am zăbovit la cruci
Citind cuvinte lungi.
Și m-am pierdut de tine,
Plecai la cer, copile,
Pierzându-vă pe voi,
M-am rătăcit în nori.
Am întâlnit pe-ai mei
Și pe străbunii tăi
Și-o să vă scriu de ei
De-o să găsesc condei.
Cu inima curată
Frumoase sunt petele de lumină pe covorul negru al inimii mele,
Căci tot ce mai luminează inima mea sunt clipele cu tine.
Flori-de-colț pe crestele munților, nuferi în lac sunt zâmbetele tale,
Iar mângâierile în noapte sunt plasturi pentru rănile inimii mele.
Șoptite sunt vorbele tandre ale buzelor tale ca susurul izvorului de munte
Și mă răcoresc așa cum apa de izvor răcorește setea unui drumeț ostenit.
Tandre și pline de blândețe sunt privirile tale atunci când rătăcesc
Prin labirintul tristeților mele, și doar sărutul tău reușește să mă găsească.
Prins în vrajă de calmul și gingășia cu care mă primești în brațele tale
Semnez cu lacrimi pe obrazul inimii mele fragmente de neuitat
Și ca un omagiu adus iubirii mă las purtat de valul perfect al trupului tău
Într-o călătorie prin universul dragostei carnale, cu inima-mi curată.
În căutarea iubirii
Te-am căutat, iubire, de sus, cu cerul,
Când l-am rugat să-mi deseneze,
Din nori, o inimă mai roșie ca focul
Și-am scris cu mâna mea pe ea,
Încă te-aștept, iubirea mea.
Te-am căutat iubire, cu marea cea sărată,
Când am rugat-o să izbească malul,
Și dacă valul ei îți va lovi piciorul
Să ți-l sărute cu sărutul meu
Și apoi să-mi dea de veste.
Te-am căutat iubire, cu câmpul plin de flori,
Când l-am rugat să îmbie, cu minunat parfum,
Pe fiecare domnișoară, la margine de drum,
Iar când te va vedea, să îți ofere-n dar
Un zâmbet și-o lalea, ambele, din partea mea
Miștocarului
Tu, ți-ai făcut obișnuință
Să spui întruna mii și mii,
Arunci păreri fără să știi,
Cu silă, te alung când vii.
La poartă lacăt am să pun
Să mă aștepți mereu în drum
Și de dorești să îmi vorbești
Ajungi curând să te căiești.
Că limbă am și eu, să știi
Am chiar și darul de-a vorbi,
Încearcă să mai șuguiești
Că te reped de nu te vezi,
Iar dacă nu ți-a fost de-ajuns
Ca un afront ce mi-l aduci
Aduc și eu în schimb ceva
E palma mea pe fața ta.
Flămânzi
Pe dealuri de gheață se plimbă voit
Moartea cu coasa și un popă lihnit,
E iarnă în sat si mor dezveliți
Copiii și adulții de foame răzbiți
Ascultă cum urlă câinii la lună
Și cum le răspund oameni din umbră,
E foame în sat și nu e scăpare,
Din lanțuri de om doar moartea ne trage.
Ne strigă strigoii din capătul văii,
Ne alungă prin noapte teama de moarte,
Ne frige pământul la mâini și la coate,
Genunchii... de gură sunt tot mai aproape.
Am fost pentru ei doar vite și oi,
Simple schelete scrise-n caiete,
Ne-om plânge în vară morții cu teamă
Să nu ne audă ciocoii din iarbă.
În pribegie
Într-un corp de om pribeag șade-un suflet blestemat
Ca o cioară pe o sfoară croncănind a viață-amară,
Cântec trist dintr-o vioară, pe un câmp scăldat în ploaie
Șade omul cătrănit pufăind un gând timid
despre lumea ce-a iubit.
A plecat de ani de zile spre tărâm cu apă vie,
Să nu se mai necăjească de durerea omenească
Și să pună-n sacul lui doar plăcere și tutun,
Iar în ceas de dimineață să se întoarcă iar acasă.
Pe un drum lucrat din piele și din gânduri de-alea grele
Nu putea a socoti de e noapte sau de-i zi,
Căci trudea nefericitul să-și creeze drum cu trupul,
Fără să priceapă bine că-l plângeau acas’ copiii.
S-au dus anii tinereții și s-a dus blândețea feței
Pe meleaguri depărtate într-o lume fără noapte,
S-au pierdut neîmplinite toate visele plăcute,
Căci în lumea de acasă ești un venetic prin casă.
Umbli-n viață necăjit ca să strângi un ban cinstit,
Iar acasă toți golanii stau la masă la chiolhanuri
Și rânjesc de sus din vile la plăpândul om din tine
Și la munca ta de-o viață pentru copii și nevastă.
Cum să nu fii necăjit când lăsași tot ce-ai iubit
Și te-ai dus în pribegie pe un vis și pe-o simbrie,
Iar acum când te-ai întors ești văzut de sus în jos,
Și din omul care-ai fost a rămas doar simplul os.
Când te-ai dus la cimitir să îți plângi ai tăi părinți
Te-a-ntrebat popa-ntr-o doară de-ai venit să-ți faci pomană,
Căci ți-e trupul învelit într-o pânză de argint,
Iar pe față porți o barbă de un cot și-i tare albă.
Bate clopotul în sat c-a murit un moș beteag
Și s-a dus la cele sfinte c-un toiag din lemn, din curte...
Un pribeag, un venetic, asta-i tot ce ai muncit,
Un covor de frunze moarte pe poteca vieții mată.
Într-un colț de cimitir, într-o groapă blestemată
Șade sufletul rânjind pe coșciugul tău muncit,
Iar pe-un pom de lângă poartă croncăne o cioară-n noapte
C-ai plecat iarăși departe doar c-un rând de haine-n moarte.
De dincolo de moarte
Am creat din moarte poezie,
Iar din delir și nebunie
Am născocit azi pe hârtie
Un flux mortal de nemurire.
Am suferit în adormire
Și m-am născut în veșnicie,
Printre miresmele funebre
M-am rătăcit de mine.
Am rezistat prin a muri
Și m-am născut pentru a fi,
Am născocit din frică
Mormintele de sticlă.
Am plâns cu moartea-n noapte
Și m-am trezit departe,
Am căutat să mor
În iad să mă cobor.
Am căutat morminte
Punându-le în minte,
Am zăbovit la cruci
Citind cuvinte lungi.
Și m-am pierdut de tine,
Plecai la cer, copile,
Pierzându-vă pe voi,
M-am rătăcit în nori.
Am întâlnit pe-ai mei
Și pe străbunii tăi
Și-o să vă scriu de ei
De-o să găsesc condei.
Cu inima curată
Frumoase sunt petele de lumină pe covorul negru al inimii mele,
Căci tot ce mai luminează inima mea sunt clipele cu tine.
Flori-de-colț pe crestele munților, nuferi în lac sunt zâmbetele tale,
Iar mângâierile în noapte sunt plasturi pentru rănile inimii mele.
Șoptite sunt vorbele tandre ale buzelor tale ca susurul izvorului de munte
Și mă răcoresc așa cum apa de izvor răcorește setea unui drumeț ostenit.
Tandre și pline de blândețe sunt privirile tale atunci când rătăcesc
Prin labirintul tristeților mele, și doar sărutul tău reușește să mă găsească.
Prins în vrajă de calmul și gingășia cu care mă primești în brațele tale
Semnez cu lacrimi pe obrazul inimii mele fragmente de neuitat
Și ca un omagiu adus iubirii mă las purtat de valul perfect al trupului tău
Într-o călătorie prin universul dragostei carnale, cu inima-mi curată.