Dacă ar fi într-o zi

E-un nor ce se adună-n prag de seară,

Un val ce lovește malul tot mai greu,

Un dor de liniștea pierdută iară,

Când tot ce ai în suflet e prea greu.

E-o umbră-n ochi, o flacără stinsită,

Ce-a ars cândva, dar nu mai are foc,

O vorbă care doare, nerostită,

Un vis ce s-a pierdut în colț de loc.

Supărarea-i o frunză ce se duce,

În vântul rece al unei toamne gri,

E-o teamă care sufletul apuce,

Și te oprește uneori a mai zâmbi.

Dar sub povara ei se-ascunde-o cale,

O șansă de-a-nvăța ce-nseamnă rost,

Căci supărarea, chiar dacă e mare,

Te face să înțelegi ce ai avut și nu a fost

Iubirea mea, în noaptea stinsă,
Se pierde-n vânt, ca frunza ninsă.
Pe ruine arde-n scrum,
O stea ce plânge-n cer postum.

Am fost ecou pe sticlă rece,
Un vis ce-n umbre se petrece,
Un dor ce-n ziduri se destramă,
Lăsându-și lacrima ca teamă.

Sub cer de jar, pe căi de fum,
Mă-ntreb de-a fost iubire-n drum,
Sau doar un cântec de uitare,
Ce s-a sfârșit în depărtare.

Sub cruce neagră de tăcere,
Te caut printre amintire,
În șoapte reci de vânt hoinar,
În pași pierduți pe drum fugar.

Din Pilde am învățat iertarea,
Să-ți aștept pasul și chemarea,
Cu ochii-n rugi, cu dor arzător.
Ca tatăl fiului rătăcitor,

Pe străzi pustii, sub felinare,
Se sting și visele amare.
În ploaia rece, sub lumini,
Mi-e dor de ochii tăi divini.

Un ceas bătrân ne plânge-n șoapte,
Ca o fantasmă dusă-n noapte,
Dar timpul, rece și hain,
Ne-a risipit ca pe-un suspin.

În zidul vechi, cuprins de gheață,
Îți strig iubirea ce nu-ngheață,
Dar piatra tace, visul moare,
Iar luna-n cer ne plânge-n zare.

Dar, dacă mâna ta se-ntinde,
Prin focul nopții mă cuprinde,
Vom reclădi, din visul frânt,
Un nou destin, un nou cuvânt.

Și-n bezna grea, din dor rănit,
Se va aprinde-un foc sfințit,
Iubirea noastră – stea divină,
Un legământ ce nu se-nclină.

Vom prinde aripi, vom zbura,
Prin cer de vise vom dansa.
Și-n zori, sub raze argintii,
Vom fi din nou ce-am fost cândva...

E noapte, tacere deplina

Lumina lunii imi sare pe inima

Vintul vuie prin crenge, e noapte

Stele vor sa viseze.

Te vad prin geam pe tine,

Cum parul despletesti 

Iar eu in noapte sufar de tine.

In noapte, sub geamul tau luna plingea,

cu lacrimi de stele iar eu ma inecam cu lacrimi de ape.

Si iar e noapte stele cad luind cu ele timpul.

Citesc o carte pe care o țin aproape de inimă. O pagină după alta, cuvintele îmi alunecă prin suflet ca niște șoapte uitate. E o carte dragă nu doar pentru povestea ei, ci pentru că mi-a fost dăruită de el.

"Fata din tren". Și, parcă, sunt și eu în acel tren acum. Privesc prin geam și văd amintirile curgând înapoi spre noi. Cu ochii minții, îi revăd privirea, îi aud vocea caldă, îi simt prezența atât de aproape și totuși imposibil de atins. Îmi amintesc nopțile în care somnul nu mai conta, în care doar cuvintele noastre luminau întunericul.

El... cel mai ideal și unic om pe care l-am cunoscut vreodată. A fost singurul care mi-a explicat, nu prin vorbe, ci prin fapte, esența cuvântului „bărbat”. Mi-a arătat cum poate o relație să ardă, să mistuie, să fie intoxicantă și eliberatoare în același timp. A fost furtuna și liniștea, întunericul și lumina.

Trenul gândurilor mele nu se oprește. Rătăcesc prin amintiri, prin momente ce par sculptate în sufletul meu. Îl caut în reflexia geamului, în umbrele serii, în liniștea nopților fără sfârșit. Impresia că el e peste tot… dar, în același timp, nicăieri.

Arunc sentimente, cuvinte-n eter,

Emoții ce stau încătușate in mine.

Ecoul să văd ce ritm le va da,

De zbuciumul meu ce va spune.

Ecou, dragul meu, vei fi oare blând,

Îmi vei cânta o dulce romanță?

Îmi vei răspunde tu sincer și drept?

Mă vei minții să îmi lași o speranță?

Aș vrea să fii bun, aș vrea să fii drept,

Aș vrea c-ale tale note duioase

Să nu-mi facă rău , să m-aline încet,

Să-mi scoată durerea din oase.

Ecou, dragul meu, te rog să fii bun

Și lăudă-mă cu vorbe curate.

Dar oare-ale tale note mă mint

Sau sunt adevărate?

Ecou, dragul meu, te rog să fii drept

Și spune-mi te rog adevărul.

Dar dacă-ale tale note mă dor

Și mi se năruie tot cerul?

Aș vrea să fii bun, aș vrea să fii drept.

Aș vrea să fiu bun, să fiu înțelept.

Ce frumoasă ești,

Zână dragă din povești!

Să plecăm în lume aș vrea,

Să te fac mireasa mea.

Ce specială ești,

Fată dragă din nămeți!

Să-mi zidesc casa aș vrea.

Să fii tu familia mea.

Amintiri private, cu uși închise 🚪

Dragoste cum vezi numai în vise 🪄

Suflete pereche după o noapte împreună 🫂

Dar ne-am mințit înainte ca soarele să apună 🌅

Diluez dorul cu alcool, tăcerea eu o beau 🍾

Doua pahare… la al treilea te văd mereu 🍷

Mă sufoc, dar încerc să nu disper ☄️

Parfumul tău ca un blestem pe piept apasă fără aer 💨

Strig un suflet rece, în inimă e doar gol 🫙

Mă sting ușor , mă dor și cuvintele pe rol 🎭

Zi după zi, număr zile-n șoaptă 👄

E de parcă nu te-aș fi iubit vreodată 💔

Cum te-am iubit, nici tu, nici în altă lume

Nu vei găsi, … nici în flăcări nici în spume 🔥🌊

A mai trecut o zi, dar rana nu-i închisă 🔐

În caz că ți se face dor, las ușa deschisă 🔓

Cât te-am iubit, ai să înțelegi cândva ⏳

Că ai plecat, sper că nu vei regreta 🚬

Visele cu tine mă mai liniștesc 🥀

Te-aș blestema… dar încă te iubesc ❤️‍🩹

Îmi e dor de iubirea ei pe sufletul meu

Parca tot ce simt acum e un clișeu

Ea era acolo mereu

Pentru mine ca un trofeu

Poate n am apreciat destul

Și mi-a pasat doar ce spun restul

Acum, când nu mai e aici

Nu mai văd nimic decât inamici

In jurul meu , totul era despre ea

Și parca lumea a devenit rea

De când a plecat , nu știu

Nu mai pot nici sa scriu

Parcă cuvintele mele au amuțit

Limba mi-a fost tăiată cu un cuțit

As da orice sa se întoarcă înapoi

Și sa pot iubi pentru ea mai apoi

Când apun stelele ea îmi vorbește

Printre lacrimi de suspine îi las glas

Știu…, îi zic în șoaptă să n-audă nimeni

Nu mă pot ascunde , căci sunt de sticlă

Prin ochii ei , îi strălucește fața …

Îmi zâmbește dar cu lacrimi

Știe ce mă apasă , nu pot să i mint ochii

Căci doar ei îi pot spune de săgeata

Ce-mi străpunge sufletul în noapte

Și de fumul sumbru ce mă îneacă

Luna e roșie și arzătoare căci

Prin vene curge-un sânge otrăvit

Ce-mi îmbată abisul făcut franjuri

De-un cuțit subtil ce-mi stă la gât

Otrava ruinand tot ce am simțit vreodată

Nopțile-mi sunt amare

Sufletu’- i pătat și înghețat

Lăsându-mi chipul să zboare

Rămânând doar trupul schițat

Un tablou în negru pictat

Umbre cenușii răscolind în fundal

Un junghi în piept am gustat

Întregul trup devenind pal

Cerul prăbușit mă nimici

Zdrobindu-mi oasele , un răgnet

Strigoi în jurul meu căzând anemici

Acum durerea-i doar un sunet

Sufocându-mă în nevoia după viață

Închisă, trasă în bezna din mormânt

Corpul legat îmi e doar cu o ață

Dezgropănd găsesc doar un veșmânt

Ce este iubirea ?

E atunci când te ții de mână cu cel iubit

Sau poate atunci când îi spui câ de mult îl iubești

Ce este iubirea ?

Atunci când stai singur doar tu cu tine

Sau când îți dăruiești ultima țigară din pachet

Ce este iubirea pentru tine ?

Să îți aducă flori sau ciocolată

Să îți spună cât te iubește

Sau poate să ți scrie o poezie cu titlul “ prima mea iubire”

Ce înseamnă iubirea ?

Un soare ce ne luminează și încălzește inimile

Sau poate luna care întunecă cerul ca să putem vedea stelele

Poate mirosul trandafirilor pe care iubitul tău tii aducea

Ce înseamnă iubirea pentru tine ?

Să o iubești chiar și-atunci când ea greșește

Sau înseamnă să ierți fără să aștepți o schimbare

Ce este iubirea ?

Un copac cu frunze verzi ce dă să înflorească

Apoi noi ca doi copii să le culegem și să facem o coroană

Sau poate ploile de vară ce ne răcoresc de atâta soare

Ce este iubirea ?

Să-i întinzi mâna omului ce te-a rănit

Să-l ridici de jos când el pe tine doar te-a coborât

Sau poate să te împaci cu ideea că unii nu te pot iubii

Și atunci ce e iubirea ?

Un infinit care nu durează la nesfârșit

Și chiar dacă ar dura la infinit, noi nu trăim la nesfârșit

Tot nu am înțeles ce este iubirea

Dar poate asta e ideea , iubirea nu trebuie să însemne ceva

Iubirea nu trebuie să fie despre sau pentru ceva

Iubirea doar trebuie

Și cred că e destul ca să încerc

Suntem nebuni în această lume închisă,

Unde părerea diferită de alții e interzisă

Uităm să mai vorbim, cuvintele ne sunt străine,

Unde dragostea celuilalt cu greu se obține

Alergăm după nimic, și tot mai mult pierdem,

Timpul ne fuge, dar nu-l înțelegem

Bunica ne-a spus că timpul ne va salva,

Dar noi rămânem cu cârpa pe frunte, fără altceva

Mă-ta spune că „nu-i așa, dar noi știm”

Că orice lucru „bun” pe care-l facem îl plătim

Viața se rupe în fâșii de promisiuni

Și așteptăm mereu să se întâmple minuni

Patria noastră e fără valoare,

O luptă pierdută, fără onoare,

Înjurăm în ploaie, cu o voce disperată

Cristalul se sparge, dar nu știm cum și ce ne arată,

Scara fericirii se ridică, dar e mult prea înaltă,

Și sperăm să găsim ce căutăm în lumea cealaltă

Aleargă-n zadar speranța ce nu se salvează

Și când nu primim ce vrem ne enervează

Căutăm libertatea, dar nu știm cum s-o prindem,

Scânteia din noi se stinge și nu știm s-o aprindem

Fără prieteni, fără iubire, fără speranță,

Chestia asta ne ucide în fiecare dimineață.

Am dat de la mine, dar niciodată n-am primit,

Părinții ne-au bătut , dar nu s-a simțit

Prietenii ne spun „frate e doar un joc”

Dar viața te-nvață când ești în prag de noroc,

Că nu vrem să ne plecăm, dar totuși cădem

Când corupția ne sună îndată răspundem

M-am lovit de prostia ce ne-o tot spun

Și calc în picioare tot ce găsesc ca un nebun