Ecouri sub umbrelă

De te-aș zări?... ce s-ar întâmpla?... la ce folos?...

Privirea ta de azi, ar fi ca o săgeată până-n os

Si m-ai rănit destul....destul mi-ai arătat ce nu trebuie să fiu

M-am pierdut... tot așteptând să treacă al tău fum.

Într-un final...aș scrie, că e doar păcatul tău... 

Că ochii ce îți prețuiau privirea, azi doar varsă lacrimi,

Ce curg doar să imi croiască destinul

Și mă inundă de vise, dorințe.... de patimi... 

Păcatul meu - că-n fiecare zi mă chinui să te uit

Și în același timp sufletul ar vrea să te întorci 

...Te strigă mereu... fără să stie unde ești,

Și-n gând imi strecoară o șoaptă... "îmi lipsești..."

Poate-ntr-o zi vei ști... c-ai fost cel mai frumos capitol din viața mea

Dar și cel care m-a durut cel mai mult să-l închid 

Poate-ntr-o zi, cât ar fi contat îmbrățișarea ta... vei realiza!...

Azi, nu m-aș mai agăța de ce mă doare... doar să-mi mai fii... un pic.

De la extaz la agonie

M-ai omorât puţin câte putin

Mi-esti doar o muza-n poezie

Când mi-este dor de al tău vin.

Eu inca ma gandesc la tine

Tu ești cum ești

Dar eu te vad cum vreau

Si plang mult a noastră despărțire

De dor, din lacrimi te mai beau..

Deși un timp m-ai indragit

Și ti-a placut sa îmi vorbești

Dar viata doar ti-a dăruit

Simțiri cu care doar sa ma ranesti.

Caut un semn divin dar nu găsesc nicicum

Căci timpul nostru I-ai apus demult

Tăcerea-ti e prezentul meu

lar viitorul nu va fi nicicând..

Şi-am pus tăcerea mea pe-o foaie

Așteptând cuvintele în zori.

Sunetul tăcerii, se simte doar in

ploaie.

lar versurile se văd doar printre

nori.

Cuvintele purtate prin vânturi

străine,

Se-așează pe ståncile inalte,

Se-aud ecouri de poezie,

Le vezi aici, dar sunt in altă parte.

Aș vrea, Decembrie să mai rămâi un ceas

Cât de-o speranță.. să pot privi la fel

Umbra în ceață a ultimului pas,

Ce îmi amintește de vin... de el...

Să rămân aici, în timp ce anu' pleacă 

Cu amintirile ce liniștea îmi răscolesc,

Doar eu și un moment ce o să treacă 

La fel ca neputința ce nu mă lasă să-l... îmbrățișez.

Aș vrea Decembrie să-mi dai ceva momente.

Să rătăcesc pentru o clipă în trecut,

Să pot s-adun din ea, doruri absente, 

Din tot ce mi-am dorit și n-am avut.

Decembrie... rămâi, te rog, nu mă grăbi.

Mai lasă o secundă inima să doară!

Căci unele povești deși-s târzii, 

Respiră, chiar dacă lăsate-au fost în dor, să moară.

.........................................................

Dar... ce-ai putea, Decembrie să-mi mai oferi?!

Când eu mă scald într-un pahar de poezie... 

Și-n orice strop de rimă, vers, cuvânt 

Adie-un parfum fin, de vin... de amintire.

And today I lost myself in an illusion

of love

Trying again to lie myself that it

doesn't hurt

I step on my thoughts and feelings

again

Wishing me a wine and a last hug...

Feelling guilty of wanting a wine

I pay you tribute every night

With hot tears I endure and sigh

For the end of the story we had.

I would like to forget everything but

I'm afraid

That longing will take over me again

And my heart will begin to groan

Torn by your lack of echo.

Nici o poezie, nici o lacrimă nu aduce inapoi ce s-a dus

Doar alină pentru o clipă, spală obrajii de durere...si-atât!

Ce s-a pierdut rămâne undeva...departe sau aproape,

În vise, amintiri.... in golul care arde...

Și totuși, cumva imi doresc să merg mai departe

Chiar de dorul de ce n-a fost mă cuprinde in noapte...

Fiecare lacrimă e ca o rugăciune, un semn ca mi-ai fost drag

Că am iubit, că am sperat... c-aș fi contat...

Vreau durerea s-o pot transforma... să fie blândă, 

O umbră... să nu mai doară atât de tare

Deși nu cred vreodată să dispară 

....in lipsa ta doar crește și.... se vrea mai mare...

M-ai zguduit din temelii... tot ce eram s-a pierdut

...Am pierdut o bucată bună din mine...

În lipsa ei nu știu cum să functionez

Și mi se face dor... de mine, lângă tine...

Eu stiu că se merita un rămas-bun mai bun

Decât acela ce nu mi l-ai mai oferit

Povestea si-ar fi păstrat același parfum

De fericire și zâmbete.... de la-nceput!

Căci nici creație nu mai iese din durere

Nici lacrimi, n-am putere, 

E doar o secetă ce mă străbate.

Mi-aș dori să pot, să fac, să vreau

Dar nici vise nu mai am, dorințele nu mai există

Am rămas doar cu o senzație de neputința.

Și nici drame nu mai înghit, nici certuri, tot asemenea

Mi-a rămas doar un adânc nod în gât

Ce a început a putrezi și el, nu de mult. 

Ce chef, ce râs, ce distrare

Căci tare mult mi-e dor

De fericitele zile ”de apoi”

Când doar soarele apunea

Nu și viața din privirea mea.

În micul Paris, pe Calea Victoriei,

Madame Bijoux e legenda istoriei.

Cu pene de struț și dantele pe sâni,

Învârte pe degete domni și stăpâni.

Ea poartă tot luxul în poșeta mică,

Și-un fard care-ascunde că timpul o strică.

O duduie fină, cu mosc și mătasă,

Ce uită adesea drumul spre casă!

Zâmbește prin fumul de țigări subțiri,

Stârnind în cafenele dulci amintiri,

Căci Bijoux nu e doar o doamnă cu stare,

Ci însăși aroma de-odinioară, sub soare

Pe asfaltul încins,

se oprește o frunză

în drumul ei spre nicăieri.

Nimeni nu o vecde,

nimeni nu o aude

când se zbate să trăiască

în orașul care uită să respire.

Fumul clădirilor

își scrie numerele pe cer,

iar vântul e obosit

de atâta cărat de plumb și cenușă.

Râurile poartă amintiri

de copaci tăiați,

de pești care nu mai înoată,

de oameni care uită să asculte.

Dar există și o lume mică,

un copil care plantează un copac,

o mână care strânge gunoiul

dintr-un colț de parc uitat.

Micile gesturi devin frunze,

frunza renaște,

iar orașul, poate, respiră

pentru o clipă mai lungă.

Nu mai putem aștepta

ca natura să ne ierte.

Ea nu ne judecă, doar așteaptă

să ne amintim că suntem din ea

și nu stăpânii ei

Din zi în zi, mai strânși în noi,
Ne pleacă rând pe rând ai noștri — goi
de glas, de trup — dar plini de-un fel de foc
Ce nu mai are loc în niciun loc.

Spre stele drumul s-a tocit ușor,
De pași ce-au ars mai limpede ca dor,
I-am cunoscut — și, totuși, i-am pierdut,
Prea vii atunci, prea repede-n trecut.

Un început — și-un dor ce nu se stinge,
O rană mică-n care timpul plânge,
Și-n tot ce trece, tainic și exact,
Se strânge viața — simplu, într-un act.

Vom fi doar felul cum am locuit
În inimi — scurt, sau poate risipit,
Atât rămâne: urma de sub pas,
Nu cât am fost — ci cât în alții-am rămas.

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

La lección sobre el cubo.

Se toma un trozo de piedra,

talla con cincel de sangre,

brilla con los ojos de Homero,

esta rayado con rayos

hasta que el cubito salga perfecto.

Después de eso besan el cubo innumerables veces.

con tu boca, con la boca de los demás

y especialmente con la boca de la infanta.

Después de eso se toma un martillo.

y de repente una esquina del cubo se desmorona.

Todos, pero absolutamente todos dirán:

- ¡Qué cubo tan perfecto habría sido ese!

¡Si no hubiera tenido una esquina rota!

Pasul pe nisip
nu e pas —
e uitare.