Testament pentru o lume moartă
Nu-mi lăsați țara pe mâna slugii,
Ce-n buzunar își vâră soarta,
Ce vinde codrii, cerul, rugii
Și-și sapă-n aur propria groapă.
Nu-mi scrieți visul în hârtie,
Căci foaia-i scrum și tușul minte,
Vreau stele-n cer și-o veșnicie,
Nu un mormânt de legăminte.
Dar dacă-n moarte mă prefaceți,
În bronz topit și chin uitat,
Să știți că-n umbre mai trăiesc,
Și-n vis mai ard, și-n vis curg lacrimi.
Poezii din aceiaşi categorie
1 Iunie
Ne e mut sufletul de zâmbete
Zâmbete celeste, suflate de copii
Pe-ale noastre frunți bătătorite
De paradigme tot mai încâlcite
Uităm că suntem toți copii!
Ei sunt speranță, ei sunt rouă
Ei sunt astrele-aurii
Ce dau nouă, norilor, răgaz
Să scuturăm atâta ploaie
Povarnic suntem încărcați
Dar ei, cu simplitatea lor zeiască
Sunt dar divin, ce reușesc
De fiecare dată să ne spună:
- Priviți în sus, ai mei părinți
- Astăzi cerul e senin!
Marius Ene, Polonia, 01.06.2024
Viata
Lumina ochilor mei,ca un răsărit de soare,
Sufletul meu,ca o câmpie cu maci..
Iubesc atât de mult clipa de-acum,
Transformata in trecut ,ca un ghimpe ma-npunge in suflet,și doare..
O lacrimă cade când gândul atinge imaginea apusului trist,
Un zambet apare când mă trezesc și spun ,,E încă acum".
Te iubesc,viața,atât de puternic încât bătăile inimii mele ucid plânsul clopotelor ce-anunta finaluri de drum...
Vreau
Vreau să ating marea
Soarele și norii
Să zburd desculț pe câmpii
Să zbor odată cu păsările cerului.
Vreau să stau cu copacii
Vreau să ating iarba
Să îmbrățișez macii
Să vorbesc cu gindacii.
Ei ne înțeleg
Ei ne ascultă
Ei ne doresc
Ei ne sărută.
Noi nu înțelegem
Mina întinsă
Dragostea lor
Nemărginită
Fugim și iar fugim
Distrugem nu trăim
Călcăm in picioare, știm,
Dar ne doare.
Durerea e mare
Nu are salvare
Nu are nici leac
Știu asta dar tac.
Vrem alinare
Vrem împăcare
Vrem să trăim
Nu sa murim.
Vrem să trăim
Vrem sa iubim
Tot ce-am primit
Cînd ne-am născut.
Exact în centru
dacă n-am putea ”zâmbi” unii altora,
când ieșim din drogherie, am ști fiecare
ce fel de doftorie se pretează,
pentru a ne mai cârpi, pe ici, pe colo,
poate, poate, să mai prindem câteva cvartale de
răsărituri anxioase...
noroc că amintirile continuă să mintă
că ”înainte-a fost mai bine!”, pe cer
trec fără nici un ritm de ”dabum-dabum-dabum”
norii și animale înaripate imită păsările
de foc, de jale și de dor - există versuri
cu sonor în spate și pletoși care se scălămbăie
pe ritmuri orientale...
din bere curge dragoste și se nasc într-una,
câte una, câte două, câte nouă,
ființe, cu sau fără a le fi acceptată conștiința,
cu denumire și cod de bare, cu cip și zgardă
cu lanț și pașaport intercontinental,
cu fasoane și aere de rezidențial,
la margine de mahala...
vis, aieve, vis, aieve, aieve, vis, viseve, ais,
se schimbă-ntre ele, umede și reci, diplomate
cu cod și cu cătușe legate de încheieturi
asortate la desagi cu brânzeturi fine, sibiene
de la bulgari, cu care se desfată orbii cântând
marșul mut al unei schizofrenii trătită
în grup, exact în centrul capitalei...
Ziua a șasea
Vai cât a râs și Dumnezeu când ne-a făcut,
Că n-a avut îndeajuns nici lut,
Că omul lacom cum se știe,
Cu patru mâini a vrut să fie.
Apoi ceruse doar cu gândul,
Ca El, să ia să amestece pământul,
Să plângă peste el cu câțiva stropi,
Să-i facă două guri și patru ochi,
Să clevetească-ntruna verzi și-uscate,
Să aibă ochi în față și la spate.
Apoi, ceru să crească la tot pasul mană,
Iar el doar să mănânce și să doarmă,
Iar îngerii în ziua de Sabat,
Să îi aducă mana lângă pat.
Ceru apoi să-i dea și libertate,
Să-și ierte singur mari păcate,
Să fie creator când vrea să fie,
Stăpân pe moarte și vecie...
Vai cât mai plânge Dumnezeu că ne-a făcut,
Și-a pus pe îngeri să dea știre,
Că omu' acesta nou născut,
Nu-I seamănă la chip și nici la fire.
Ra și Luna
Ei sunt apa care vede,
Suflet din țărână scos!
Focul care iubind,arde.
Trupii goi,vid întunecos.
Pe loc divin pasesc cei doi,
Izul florilor,a lor culori.
Regatul existentei noi!
Alesii zilei,a nopți orori.
Merg acolo sau vin aici?
Cei puri,cei vii,rătăciți.
Bantuind prin zile-i dulci,
Gradina ei o gusta.
Am uitat sa va spun eu oare?
Este și un șarpe de culoare.
El va fi dușman cu mine,
Se va iubi doar pe sine.
Ra și Luna va numesc,
Primii mei,comoara mea.
Ingeri dragi va dăruiesc,
De demoni sa va feresc!
De ii cauți nu ii găsești!
I-am ascuns in tine.
Indraznesti?
Din lupta suprema sa dovedești?
Drum lung aveți voi sigur,
Cai șirete dar și drepte.
De te grabesti mergi singur!
Impreuna,de departe.
In cuvintele-mi secrete vei găsii,
Ra,fiul soarelui privii!
Frumusetea celei vii,
Luna cu ochi de foc,zambii.
Si le place ei trăiesc,
Un întreg alcătuiesc.
Veate de la zei primesc,
Glas in minte ii surprinde.
Gasiti drumul de la mijloc,
Cautati in noapte,soare!
In dragoste găsiți si ura,
Iar in moarte dulcea-mi viața!
1 Iunie
Ne e mut sufletul de zâmbete
Zâmbete celeste, suflate de copii
Pe-ale noastre frunți bătătorite
De paradigme tot mai încâlcite
Uităm că suntem toți copii!
Ei sunt speranță, ei sunt rouă
Ei sunt astrele-aurii
Ce dau nouă, norilor, răgaz
Să scuturăm atâta ploaie
Povarnic suntem încărcați
Dar ei, cu simplitatea lor zeiască
Sunt dar divin, ce reușesc
De fiecare dată să ne spună:
- Priviți în sus, ai mei părinți
- Astăzi cerul e senin!
Marius Ene, Polonia, 01.06.2024
Viata
Lumina ochilor mei,ca un răsărit de soare,
Sufletul meu,ca o câmpie cu maci..
Iubesc atât de mult clipa de-acum,
Transformata in trecut ,ca un ghimpe ma-npunge in suflet,și doare..
O lacrimă cade când gândul atinge imaginea apusului trist,
Un zambet apare când mă trezesc și spun ,,E încă acum".
Te iubesc,viața,atât de puternic încât bătăile inimii mele ucid plânsul clopotelor ce-anunta finaluri de drum...
Vreau
Vreau să ating marea
Soarele și norii
Să zburd desculț pe câmpii
Să zbor odată cu păsările cerului.
Vreau să stau cu copacii
Vreau să ating iarba
Să îmbrățișez macii
Să vorbesc cu gindacii.
Ei ne înțeleg
Ei ne ascultă
Ei ne doresc
Ei ne sărută.
Noi nu înțelegem
Mina întinsă
Dragostea lor
Nemărginită
Fugim și iar fugim
Distrugem nu trăim
Călcăm in picioare, știm,
Dar ne doare.
Durerea e mare
Nu are salvare
Nu are nici leac
Știu asta dar tac.
Vrem alinare
Vrem împăcare
Vrem să trăim
Nu sa murim.
Vrem să trăim
Vrem sa iubim
Tot ce-am primit
Cînd ne-am născut.
Exact în centru
dacă n-am putea ”zâmbi” unii altora,
când ieșim din drogherie, am ști fiecare
ce fel de doftorie se pretează,
pentru a ne mai cârpi, pe ici, pe colo,
poate, poate, să mai prindem câteva cvartale de
răsărituri anxioase...
noroc că amintirile continuă să mintă
că ”înainte-a fost mai bine!”, pe cer
trec fără nici un ritm de ”dabum-dabum-dabum”
norii și animale înaripate imită păsările
de foc, de jale și de dor - există versuri
cu sonor în spate și pletoși care se scălămbăie
pe ritmuri orientale...
din bere curge dragoste și se nasc într-una,
câte una, câte două, câte nouă,
ființe, cu sau fără a le fi acceptată conștiința,
cu denumire și cod de bare, cu cip și zgardă
cu lanț și pașaport intercontinental,
cu fasoane și aere de rezidențial,
la margine de mahala...
vis, aieve, vis, aieve, aieve, vis, viseve, ais,
se schimbă-ntre ele, umede și reci, diplomate
cu cod și cu cătușe legate de încheieturi
asortate la desagi cu brânzeturi fine, sibiene
de la bulgari, cu care se desfată orbii cântând
marșul mut al unei schizofrenii trătită
în grup, exact în centrul capitalei...
Ziua a șasea
Vai cât a râs și Dumnezeu când ne-a făcut,
Că n-a avut îndeajuns nici lut,
Că omul lacom cum se știe,
Cu patru mâini a vrut să fie.
Apoi ceruse doar cu gândul,
Ca El, să ia să amestece pământul,
Să plângă peste el cu câțiva stropi,
Să-i facă două guri și patru ochi,
Să clevetească-ntruna verzi și-uscate,
Să aibă ochi în față și la spate.
Apoi, ceru să crească la tot pasul mană,
Iar el doar să mănânce și să doarmă,
Iar îngerii în ziua de Sabat,
Să îi aducă mana lângă pat.
Ceru apoi să-i dea și libertate,
Să-și ierte singur mari păcate,
Să fie creator când vrea să fie,
Stăpân pe moarte și vecie...
Vai cât mai plânge Dumnezeu că ne-a făcut,
Și-a pus pe îngeri să dea știre,
Că omu' acesta nou născut,
Nu-I seamănă la chip și nici la fire.
Ra și Luna
Ei sunt apa care vede,
Suflet din țărână scos!
Focul care iubind,arde.
Trupii goi,vid întunecos.
Pe loc divin pasesc cei doi,
Izul florilor,a lor culori.
Regatul existentei noi!
Alesii zilei,a nopți orori.
Merg acolo sau vin aici?
Cei puri,cei vii,rătăciți.
Bantuind prin zile-i dulci,
Gradina ei o gusta.
Am uitat sa va spun eu oare?
Este și un șarpe de culoare.
El va fi dușman cu mine,
Se va iubi doar pe sine.
Ra și Luna va numesc,
Primii mei,comoara mea.
Ingeri dragi va dăruiesc,
De demoni sa va feresc!
De ii cauți nu ii găsești!
I-am ascuns in tine.
Indraznesti?
Din lupta suprema sa dovedești?
Drum lung aveți voi sigur,
Cai șirete dar și drepte.
De te grabesti mergi singur!
Impreuna,de departe.
In cuvintele-mi secrete vei găsii,
Ra,fiul soarelui privii!
Frumusetea celei vii,
Luna cu ochi de foc,zambii.
Si le place ei trăiesc,
Un întreg alcătuiesc.
Veate de la zei primesc,
Glas in minte ii surprinde.
Gasiti drumul de la mijloc,
Cautati in noapte,soare!
In dragoste găsiți si ura,
Iar in moarte dulcea-mi viața!
Alte poezii ale autorului
Povestea mea
Afara e lumina,
Dar in mintea mea e ceata si intuneric
Un intuneric adanc care nu are de gand sa dispara,
Ganduri intunecate se aduna cu fiecare zi ce trece.
In fiecare dimineata care pare sa fie urmatorul cosmar sau continuare lui,
Ma intreb unde sunt acele persoane...
Acele persoane care mi-au jurat eternitate si intelegere?
Acele persoane care m-au adus in acest punct ca mai apoi sa isi vada de viata lor.
Mi s-a spus ca asa va fi, dar n-am vrut sa cred...
Am vrut sa sper ca pot mai mult, ca la mine va fi diferit
Dar presupun, ca asa mi-a fost scris,
Asa trebuie sa fie povestea mea.
Dar oare finalul va fi cum e cunoscut de toti?
Va fi un final fericit, care se termina cum e normal?
Va fi un final care va avea loc mai devreme?
Sau va fi un final atat de diferit incat nimeni nu va trece peste el?
Iubirea noastră
Stai liniștit
Suflet pur,
Și nu te mai îngrijora,
Lângă tine stă iubirea ta.
Dăruiește-mi inima
Știind că o s-o păstrez,
Și nicidecum nu o s-o mai pierzi,
Vei trăii în veci în inima mea
Pentru că pe tine nu te voi uita
Voi fi parte mereu
Din inima ta
E un lanț gros
Ce nu se va dezlega,
Iubirea noastră este pură
La fel ca sufletul tău
Un lac lin de apă,
Unde luna reflectă printre nori.
suflet?
o cutie cu obiecte
atat a mai ramas
omul a devenit, din pricina unui impas
"ceva" fara de glas
poate un om cu bun simt,poate,
sau cineva cam acru in toate
dar totusi avea acel ceva in el
ce tututor ne poate oferi,
vointa ce unii o numesc de fier.
suflet?
Despre tine
Stau și mă gândesc
La zilele cu soare
Când totul era un zâmbet
Când soarele era mare
Luna și stelele se-ntâlneau
Azi e ploaie, mâine ninsoare
Eu mă plimb, așa poate
Apare ziua-n care soarele rasare.
Pe străduța ce-o parcurg
Parc-apare o raza de soare,
Soare ce de mult nu l-am văzut
Că-n cap la mine i furtuna mare
Cu rafale și războaie
Între creier și inima mare
Căci unul spune ce-l doare
Iar celălalt nu-i da ascultare!
Nu-i da ascultare...
Pentru că ar afla ca doare
Dragostea ce pentru tine-i mare!
Unul spune ce și cum
Despre cum s-au scurs pe rand
Toate sentimentele
Ca pământul printre degete.
Celălalt se revoltă
Până-n ziua primăverii
Când ghiocelul se apleacă
Florile înfloresc iarăși
Iar soarele apare
Totul-i de un verde aprins
Inima e fericita nevoie mare
Iar creirul tot cu mâinile legate,
Strânse bine, iar la gura scoci
Căci inima speră
Că după atâta așteptare
Asta-i șansa,
Creierul sa vadă
Iubirea cea adevărată!
de Dicu Alexandra
(Țin să menționez că probabil sunt greșeli de scriere, iar aceasta poezie este prima pe care o scriu)
Nu te opri. vei reuși
Când urci pe muntele succesului
Înaintezi greu, vântului i-te opui
Te-mpiedici dar nu te dai bătut
te ridici perseverent,
o să calci mai atent
Ai atins ținta mult visată
Frica de esec a fost învinsă
Demonstrat ai ca nu sunt limite
Decât cele multe din minte.
Omul
Pe întinderea alba de nea,un punct neînsemnat;
Universului nu-i pasa de noi
Și totuși,sufletul ,conștiința,gândirea,
Fac din noi un ceva minunat..
Ratacesc printre ruine
Descoperind spirite în cărțile vechi,
Fiecare om e un templu înalt
In cetatea vieții
Si-un picur doar in imensul Cosmos..
Când clopote bat,
Se stinge un univers,
O viață pe care poetii-au inchis-o în vers...
Când stele dispar
O lacrimă cade și gânduri se zbat:
Bieți muritori sau spirite eterne
Zburând dincolo de cerul înalt?
(Monica)
Povestea mea
Afara e lumina,
Dar in mintea mea e ceata si intuneric
Un intuneric adanc care nu are de gand sa dispara,
Ganduri intunecate se aduna cu fiecare zi ce trece.
In fiecare dimineata care pare sa fie urmatorul cosmar sau continuare lui,
Ma intreb unde sunt acele persoane...
Acele persoane care mi-au jurat eternitate si intelegere?
Acele persoane care m-au adus in acest punct ca mai apoi sa isi vada de viata lor.
Mi s-a spus ca asa va fi, dar n-am vrut sa cred...
Am vrut sa sper ca pot mai mult, ca la mine va fi diferit
Dar presupun, ca asa mi-a fost scris,
Asa trebuie sa fie povestea mea.
Dar oare finalul va fi cum e cunoscut de toti?
Va fi un final fericit, care se termina cum e normal?
Va fi un final care va avea loc mai devreme?
Sau va fi un final atat de diferit incat nimeni nu va trece peste el?
Iubirea noastră
Stai liniștit
Suflet pur,
Și nu te mai îngrijora,
Lângă tine stă iubirea ta.
Dăruiește-mi inima
Știind că o s-o păstrez,
Și nicidecum nu o s-o mai pierzi,
Vei trăii în veci în inima mea
Pentru că pe tine nu te voi uita
Voi fi parte mereu
Din inima ta
E un lanț gros
Ce nu se va dezlega,
Iubirea noastră este pură
La fel ca sufletul tău
Un lac lin de apă,
Unde luna reflectă printre nori.
suflet?
o cutie cu obiecte
atat a mai ramas
omul a devenit, din pricina unui impas
"ceva" fara de glas
poate un om cu bun simt,poate,
sau cineva cam acru in toate
dar totusi avea acel ceva in el
ce tututor ne poate oferi,
vointa ce unii o numesc de fier.
suflet?
Despre tine
Stau și mă gândesc
La zilele cu soare
Când totul era un zâmbet
Când soarele era mare
Luna și stelele se-ntâlneau
Azi e ploaie, mâine ninsoare
Eu mă plimb, așa poate
Apare ziua-n care soarele rasare.
Pe străduța ce-o parcurg
Parc-apare o raza de soare,
Soare ce de mult nu l-am văzut
Că-n cap la mine i furtuna mare
Cu rafale și războaie
Între creier și inima mare
Căci unul spune ce-l doare
Iar celălalt nu-i da ascultare!
Nu-i da ascultare...
Pentru că ar afla ca doare
Dragostea ce pentru tine-i mare!
Unul spune ce și cum
Despre cum s-au scurs pe rand
Toate sentimentele
Ca pământul printre degete.
Celălalt se revoltă
Până-n ziua primăverii
Când ghiocelul se apleacă
Florile înfloresc iarăși
Iar soarele apare
Totul-i de un verde aprins
Inima e fericita nevoie mare
Iar creirul tot cu mâinile legate,
Strânse bine, iar la gura scoci
Căci inima speră
Că după atâta așteptare
Asta-i șansa,
Creierul sa vadă
Iubirea cea adevărată!
de Dicu Alexandra
(Țin să menționez că probabil sunt greșeli de scriere, iar aceasta poezie este prima pe care o scriu)
Nu te opri. vei reuși
Când urci pe muntele succesului
Înaintezi greu, vântului i-te opui
Te-mpiedici dar nu te dai bătut
te ridici perseverent,
o să calci mai atent
Ai atins ținta mult visată
Frica de esec a fost învinsă
Demonstrat ai ca nu sunt limite
Decât cele multe din minte.
Omul
Pe întinderea alba de nea,un punct neînsemnat;
Universului nu-i pasa de noi
Și totuși,sufletul ,conștiința,gândirea,
Fac din noi un ceva minunat..
Ratacesc printre ruine
Descoperind spirite în cărțile vechi,
Fiecare om e un templu înalt
In cetatea vieții
Si-un picur doar in imensul Cosmos..
Când clopote bat,
Se stinge un univers,
O viață pe care poetii-au inchis-o în vers...
Când stele dispar
O lacrimă cade și gânduri se zbat:
Bieți muritori sau spirite eterne
Zburând dincolo de cerul înalt?
(Monica)