Nu-ți cer nimic

 

Eu nu mă-mbăt cu gesturi de paradă,

Nici nu mai vreau răspunsuri de pe buze,

Cuvintele sunt vechi, sunt căi confuze,

Ți-e limba arsă și mintea-n ambuscadă.

 

Aş vrea să fiu în tine, ca o boală,

Să-mi pui pe tâmple timpul ca sigiliu,

Dar ne-am trăit iubirea în exiluri,

Şi ne-au rămas pe umeri ani de smoală.

 

Ne-a fost blestemul scris în alfabetul

Unui tăcut şi sacru dezacord,

Și-am fost deopotrivă sud și nord,

Și-acum ne bântuie pe amândoi regretul.

 

Azi plouă-n mine, stropii nu se văd,

Dar mușcă din lumină cu ardoare,

Și fiecare rană-i o ninsoare,

Ce cade-n pieptul meu ca un prăpăd.

 

Am învățat durerea nerostită,

Și-am preschimbat-o în linii de abis,

Tu ești cuvântul care n-a fost scris,

Iar eu o filă veșnic necitită.

 

Mi-e viața un altar pe jumătate,

Pe care nici o jertfă n-a ajuns,

Deși de soartă mi-a fost uns,

Să-mi port tristețea ca o cruce-n spate.

 

Nu-ți cer nimic. Rămâi acolo, stinsă,

În colțul tău, cu florile uscate,

Eu mi-am făcut din lipsa ta cetate,

Și nu mai bat la poarta ta învinsă.

 


Categoria: Poezii de despărţire

Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin poezii.online Nu-ți cer nimic

Data postării: 10 iulie 2025

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 455

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Miracol

 

Biserica-i pe primul loc la bursă,

Iar milostenia stă atârnată-n garduri,

Dansează sfinți spre ați întinde-o cursă,

Iar popa mustăcește de sub farduri.

 

Hai vino păcătoaso că-i deschis bazarul,

Și cumpără icoane, insigne și fulare,

Și nu uita să vizitezi și altarul,

Și varsă tot ce ai prin buzunare.

 

Ți-e crucea strâmtă, hai pune-o pe tarabă,

Și-aduți copiii ca să-nvețe ritualul,

De la amvon ne predică râzând o babă,

Apocalipsa întârzie că îi vândură calul.

 

Stau îngerii în cercuri și vând aripi,

Iar demonii-și fac cruce cu-amândouă gheare,

Îți vine să te rogi dar trebuie să țipi,

Căci morții din cavouri au început să zboare.

 

Hai vino să te ung cu mir sfințit,

Și închină-te smerit cu ochii rugători,

Că astăzi în biserici Miracol s-a împlinit,

Preoții orbit-au pe aceia văzători.

 

Mai mult...

Cum să te smulg…

 

 

Cum să te smulg din mine, când în carne,

Ai încolțit ca dorul din pustie?

Ești scrisă-n mii de pagini subterane,

Ce izbucnesc în cânt și poezie.

 

Și dacă-mi tai adânc din piept răbdarea,

Te voi găsi zvâcnind, mereu, în rană,

Căci tu-mi ești umbra, sângele, chemarea,

Și focul ce mă arde de sub haină.

 

Te port ca pe-un blestem de frumusețe,

Ca pe un cântec vechi, de neuitat,

Cu trupu-încimentat etern în tinerețe,

Ești înger, demon… Slavă și păcat.

 

În tine-mi cresc și vântul, și furtuna,

Și liniștea ce-mi cade peste pleoape,

Cu tine pot îmbrățișa chiar luna,

Și pot împarte zorii, în rouă și în ape.

 

Mi-e teamă să te strig, căci te-ai ascunde,

Ori te-ai preface a florilor tulpină,

Și-n drumul meu, ce duce orișiunde,

Aievea  înflorești din rană și lumină.

 

Aș vrea să fug, dar pașii mă refuză,

Căci tu ești calea, eu sunt rătăcirea,

Și-n pieptul meu, în inima confuză,

Ai răsădit speranța și iubirea…

 

Mai mult...

Când dormi...

 

Când dormi acum, și te alintă visul,

Iar luna te îmbracă-n argintiu,

Aș vrea să-ți spun că paradisul,

Pe lângă tine îmi pare a fi pustiu.

 

Aidoma unui înger îmi pari toată,

Iar ochii-mi scânteie când te privesc,

Și mă cufund în somnul tău de fată,

Prin vis să-ți spun cât te iubesc.

 

Și jur pe zorii zilei și pe noapte,

Că voi veghea asupra ta pe veci,

Iar urletu-mi va fi duioase șoapte,

Și focul dinăuntru ghețarii albi și reci.

 

Când dormi acum un ochi îmi plânge,

Iar mâna de sub capul tău mi-e fulg,

Prin mine nu mai curge demult sânge,

Ci dulci fiori din inimă se scurg.

 

Te voi iubi și dincolo de viață,

Și vom rămâne misticism și stare,

Vom fi un foc ce nefiresc îngheață,

Ca să renască mai apoi ca soare.

Mai mult...

De mine, de vrei să mai ştii...

 

De mine, de vrei să mai ştii,

Caută-n abisuri ori stele,

Nu mai căuta printre cei vii,

Căci vei găsi doar poemele mele.

 

Pe mine, de vrei să mă vezi,

Un zâmbet de orfan priveşte,

Ori ochii întrebători şi umezi,

Ai căprioare-i când moartea-şi primeşte.

 

De vrei să-mi mai auzi glasul,

Fluier de doină ascultă,

Şi-ai să auzi sunet din pasul…

Ce-a părăsit o lume absurdă.

 

Acum să cauţi ... e târziu,

Am fost aici şi mult am aşteptat,

Am stat plângând cu sufletul pustiu,

Cu dor flămând şi înstrăinat.

Mai mult...

Dincolo de umbra ta

 

Nimic n-a venit dinspre drum,

nici pașii, nici chemarea,

doar vântul cu o adiere de scrum,

mi-a stins așteptarea.

 

Am rămas lângă umbra ta,

cu tâmpla lipită de iarbă, 

și-n mine tăcerea cădea, 

vrând să m-absoarbă.

 

Și-n acest adăpost,

m-a atins o pace străină,

ca și cum tu ai fi fost

de partea cealaltă, lumină. 

 

Acum stăm în perechi, 

fiecare într-o lume opusă, 

doar tăcerea, ca un oaspete vechi,

ne știe iubirea nespusă.

 

Mai mult...

Te duci…

 

Te duci, și anii de iubire,

I-ai aruncat din inimă și minte,

Și-ți scânteie amarnic în privire,

A mea duioasă rugăminte.

 

Te duci, călcând peste regrete,

Și lași în urmă ce-a fost ieri,

Furând și-acele mângâieri discrete,

Ce le cerșea noianul de dureri.

 

Te duci, și nici măcar nu-ți pasă,

De jarul stins în ochii mei,

De-un vis pierdut încă din fașă,

De-un “noi” ce pare că nu-l vrei.

 

Rămân cu mâna-n gol întinsă,

Spre ce-a pierit din viața mea,

Cu amintirea-n suflet stinsă,

Și-o rană adâncă peste ea.

 

Rămân cu ultima ta șoaptă,

Ce-a fost rostită printre dinți,

Iar ochii mei umili așteaptă,

Cu chipu-ți dulce să-i alinți.

 

Rămân, și timpul mă străbate,

Iar pasul tău îmi pare prea grăbit,

Și nopțile din mine-s vinovate,

Că nu ți-au spus cât te-am iubit.

 

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Lipește-mi inima…

Lipește-mi inima la loc,

Și dă-mi-o înapoi întreagă.

Să pot și eu să mai iubesc,

O altă inima vreodată.

 

Să pot și eu să mai cuprind,

Un alt trup, în viața asta.

Să te las pe tine-n trecut,

Să trăiesc doar cu speranța.

 

Să pot si eu să mai sărut

Un alt chip, dimineața

Să uit de ochii tăi de lut

Care îmi înseninau viața..

Mai mult...

Cheia de argint

La miezul nopții, când timpul se oprește,

O cheie de argint în palmă-i sclipește,

Ea merge spre ușa cu lacăt de fier,

Păstrând în privire secrete din cer.

 

O singură întoarcere în liniștea grea,

Deschide o lume ce-i doar a sa,

Pășește dincolo de umbre și mit,

În ceasul în care totul e infinit.

 

Ea lasă în urmă doar cheia pe masă,

O urmă de taină în noaptea retrasă,

Și fuge-n misterul din care-a venit,

Un vis nuanțat ce s-a risipit.

Mai mult...

Într-un colț uitat

Oare ce ți-am cerut?

Ce-am făcut atât de greșit,

Încât ai ales să fugi,

Fără să spui, fără să-mi explici?

 

Să taci și să-ți fie mai ușor,

Să mă lași în urmă, fără dor,

Să uiți de mine, ca de ursulețul tău,

Cel pe care-l strângeai la piept mereu.

 

Ursulețul fără care nu dormeai,

Pe care oriunde mergeai îl luai,

Pe care-l țineai mereu lângă tine,

Și nu voiai să-l pierzi pentru nimeni.

 

Dar ai uitat de el când ai plecat,

Din camera copilăriei, și l-ai abandonat.

A rămas singur într-un colț,

Nemişcat, uitat de tot.

 

A rămas acolo cum l-ai lăsat,

Cu blana veche și sufletul uitat,

Și-a stat privind spre ușa închisă,

Cu speranța în inimă, încă aprinsă.

 

A stat și-a așteptat în fiecare zi,

Poate-poate într-o zi vei reveni.

Zi după zi, noapte după noapte,

Te-a așteptat în liniște și șoapte.

 

Iar minutele, încet, s-au adunat,

În luni și ani de timp îngropat,

Dar el n-a încetat să spere,

Că vei deschide ușa, măcar o vreme.

 

Să te întorci, să te uiți înapoi,

Să-ți amintești de voi, de amândoi,

Să-l atingi ușor, ca altădată,

Cu mâna ta de copil, tremurată.

 

Să-l iei din colțul unde-a stat,

Să-l strângi la piept, cum ai făcut odat',

Să-i spui că n-ai uitat nicicând

De cel ce te-a așteptat plângând.

 

Dar poate că, într-un final,

Ursulețul n-a fost un lucru banal.

Poate că el eram chiar eu,

Iar tu ai fost ca și copilul meu.

 

Și poate c-ai plecat fără să știi

Că m-ai lăsat acolo, între zile pustii,

În colțul acela rece și uitat,

Așteptând să fii iar cel de altădat'.

 

Iar dacă într-o zi te vei întoarce,

Și vei deschide ușa ce ne desparte,

Poate mă vei găsi tot acolo,

Cu același dor, dar fără glas.

 

Bătrân, prăfuit și nemişcat,

Exact în locul în care m-ai lăsat.

Și poate-ai să înțelegi atunci,

Cât de mult doare să fii uitat de cei mai dragi.

Mai mult...

Nu e usor...

Nu e usor in fiecare zi sa te prefaci 

Când in realitate toate in suflet dor,

La ușa unei inimi ce nu se deschide

E al naibii de greu, să fii un cerșetor...

 

Nu știi cât mi-aș dori de mult să te chem 

În nopțile albe când mi-ești și dar și blestem,

Dar mi-am promis că lipsa ta n-o să mai doară 

Si nici vorbele ce le-ai aruncat ultima oară.

 

M-ai privit în ochi fără nici un regret

Mi-ai inchis orice drum făcut cu speranță,

Mi-ai smuls cu-atâta nepăsare inima din piept

Și m-ai lăsat cu-n suflet rece... ca de gheață.

 

Ai plecat, înapoi nicicum nu te-ai uitat

Mi-ai dovedit destul ce fel de om ești.

Îți mulțumesc pentru "respectul" acordat,

Sî pentru finalul nedemn al unei povești.

 

 

 

 

 

Mai mult...

O numeam acasa

Doar noi doi și restaurantul japonez.

Lumina slaba pe masa reflecta fata ta

Îmi spui parca „Mai bine rămâneam acasă"

Unde ne am obişnuit cu liniştea

E parte din noi.

Şi acum suntem puși fata în fata sa vorbim,

Dar nu simt ca merge

Asa ca deschide fereastra,

Poate ne trebuie aer

Ca ne intoxicam cu acesta atmosfera,

Care taie orice chef de viata.

Şi ieşim pe străzile aglomerate de sunete tăioase,

Care tipa la noi ca se dam la o parte

Pentru ca blocam mersul lucrurilor frumoase.

Mergem spre podul ce traversează

Marea de probleme tumultuoase,

Îndreptându-ne spre locul rece

Care odată se numea acasă,

Acum a rămas o neluminata casa

Mai mult...

De ce

Și tot mă întreb, în fiecare seară:

De ce doare dorul când iubirea a fost amară?

De ce te mai caut, deși tu ai plecat?

De ce sufletul meu încă nu te-a uitat?

 

De ce nu te-ntorci? De ce nu mai vii?

De ce rămân singură cu-atâtea amintiri?

Poate unele iubiri nu sunt făcute să rămână,

Ci doar să ne schimbe și-apoi să apună.

Poate timpul ne-a rupt, poate n-am fost destul,

Dar încă mai sper să te-ntorci din trecut.

 

Și totuși, e liniște, o liniște grea,

În care aud doar ecoul din inima mea.

Poate n-a fost să fie, poate-a fost doar un vis,

Dar ce frumos a fost cât timp ne-am promis.

 

Speranța moare ultima, așa am învățat,

Dar uneori și speranța obosește de așteptat.

Eu încă mai sper, chiar dacă mă mai doare,

Că poate într-o zi vei apărea în cale.

Chiar dacă te caut și nu te voi găsi,

O parte din mine spre tine va veni.

 

Că unele persoane pleacă, nu dispar,

Rămân în amintiri, în suflet, în radar.

Rămân în melodii și-n nopțile târzii,

În locurile unde odată eram noi, copii.

 

Poate nu te-am pierdut, poate te-am scăpat,

Poate iubirea noastră ,a fost, dar a crăpat.

Poate unele drumuri se despart la un hotar,

Nu fiindcă n-a fost iubire, ci fiindcă n-a fost iar.

 

Și poate cel mai greu nu e c-ai plecat,

Dar că încă îmi amintesc cum era când m-ai iubit cu-adevărat.

Că încă îți caut chipul în oameni trecători,

Și încă mă întorc ca proștii visători.

 

Dar timpul nu șterge, ci ne-nvață ușor

Să purtăm în tăcere ce-a fost cândva amor.

Să privim o amintire fără să mai doară,

Și să înțelegem că viața va merge mai departe iară.

 

Eu nu te voi uita, dar nici nu te voi chema,

Voi păstra ce-a fost frumos și voi lăsa restu-n urma mea.

 

Poate vindecarea nu-nseamnă să uiți,

Ci să poți zâmbi când spre trecut te uiți.

Să spui „a fost frumos”, fără să mai plângi,

Și să mergi înainte, chiar dacă simți că te stângi.

 

Și poate, cândva, ne vom întâlni din nou,

Două suflete schimbate de timp și de ecou.

Poate vei zâmbi, iar eu voi zâmbi la fel,

Știind că odată am fost totul pentru el.

 

Iar până atunci, dacă vreodată ți-e dor,

Amintește-ți că te-am iubit fără să cer în schimb un favor.

Nu perfect, nu fără greșeli, dar sincer și curat,

Cu tot sufletul meu… până când m-ai lăsat.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍