La capătul lumii

Lăutare, lăutare taci o clipă,

Lasă vântul să vorbească,

El va duce-n lumea largă,

Jalea noastră românească.

Sufletul strivit de veacuri,

S-a-nchinat, dar a rămas,

Un pribeag ce-și poartă vina,

În genunchi, pe-al vieții ceas.

Lăutare, cântecul tău strigă,

Peste trâmbițe de îngeri,

Dar răspunsu-i numai vântul,

Legănând păduri de plângeri.

Sub cenușa amintirii,

Arde focul din străbuni,

Dar eroii zac sub lespezi,

Și de-acolo fac minuni.

Lăutare, cântă-ntruna,

Să tresară neamul meu,

Să răsară iar lumina,

Peste glia sa mereu.

Din vioară smulge visuri,

Din caval cânt de cioban,

Să răzbată peste lume,

Palma sfântă de țăran.

Moartea lor ne e hotarul,

Și privirile de dor,

Căci pământul ce suspină,

Le-a fost cântec și izvor.

Lăutare…Taci o clipă !

Lasă vântul să vorbească,

El va duce-n lumea largă,

Jalea noastră românească.

Tot neamul meu e acuma sub lut,

Iar când păşesc e un pas peste tata,

De aceea mă aplec spre pământ să ascult,

Ce-mi zic străbunii şi care mi-e soarta.

Tot neamul meu e acuma sub iarbă,

Iar când păşesc o mângâi pe mama,

Sângele-n trup începe să-mi fiarbă,

Treptat înverzesc şi nu îmi dau seama.

Tot neamul meu e acuma în cer,

Iar când privesc sus, cineva mă priveşte,

Un semn dintr-o stea îmi apare stingher,

Şi simt cum în trup o celulă-mi sclipeşte.

Tot neamul meu e acuma în mine,

Şi-mi strigă din pământ, din ceruri înalte,

Când moartea va veni nefiresc şi la tine,

Prin pruncii tăi, să ne duci mai departe.

Nu pot să-ţi spun adio încă,

Eşti vie pe a ochilor retină,

Chiar şi uitarea a-nceput să plângă,

Şi te absolvă iar de orice vină.

Nu pot să-ţi spun adio încă,

Deoarece scrisorile pe care ţi le-am rupt,

Au început încet să plângă,

Şi-n suflet aprig m-a durut.

Nu pot să-ţi spun rămâi cu bine,

Deşi în grote pustnic m-am retras,

Singurătatea zilnic jinduie la tine,

Şi mă provoacă alarmant la dans.

Nu pot să-ţi spun nici bine te-am găsit,

Deşi în mine amorul cântă,

Ceva în mine atuncea a murit,

Şi-o revedere încă mă-nspăimântă.

Pot însă să îţi spun fără regret,

Că te-am iubit cu disperare,

Şi-am să dispar precum mă ştii, discret,

În Post Scriptumul de la scrisoare.

Îmi ard în piept cuvinte grele,

Pe care nu le pot rosti,

Și mă prefac că râd de ele,

Că poate așa v-oi amuți.

Ca și cămilele port în cocoașă,

Sudalme de barbari și anateme,

Iar vorba rea mi-o tai din fașă,

Ca să nu scap spre cer blesteme.

Mai prind din zbor câte o vorbă,

Și-o port, că nu mi-e dat s-o spun,

Și fac din semn și alfabet o ciorbă,

S-o dau la muți ca hrană pentru drum.

Îmi țin în palme liniștea aprinsă,

Ca pe un soare fără raze-n jur,

Și-n mine crește, mută și întinsă,

O limbă veche, fără de cusur.

Mă plimb vorbind ades fără cuvinte,

Cu pași purtați prin adieri de vânt,

Și fiecare gând ce-mi vine-n minte,

Îl izolez, să nu purceadă în cuvânt.

Și strâng în mine oasele vorbirii,

Le-așez sub limbă, ca-n morminte,

Să nu mai vină versul amintirii,

Să-mi ceară iarăși trupul de cuvinte.

Din trupul nopții smulg întunecimi,

Și le înfig în mine, rând pe rând,

Să sting lumina moștenită din străbuni,

Să prindă formă golul ce-l frământ.

Simt adevărul ca o fiară care vine,

Să-și roadă-n colți hotarele de carne,

Și fiecare clipă jertfită pentru Tine,

În clipe apocaliptice să le întoarne.

Îți simt absența ca pe-o iarnă grea,

Ce-mi umple golul dintre coaste,

Și respir rar, de teamă să nu dea

Pe-afară tot ce Eva recunoaște:

Ce rai, ce măr, ce șarpe au scornit?

Mai bine rămânea pământul de haram,

Și-n tot ce-a spus, și cât a pătimit,

Încep să-i dau dreptate lui Adam.

 " - Te rog, închide fereastra, zise Topârceanu, că nu pot muri din cauza   

     miresmei de liliac. Și Didi se ridică și închise fereastra... " 

Iubito, te rog, închide fereastra, 

Mirosul de liliac nu mă lasă să mor, 

Alungă și pasărea aceasta, 

Ce-mi cântă despre viață și-amor. 

Iubito, închide și ușa te rog, 

Văd primăvara cum râde pe prag, 

Cu moartea făcusem astăzi zălog, 

Dar miresmele ei înspre viață m-atrag. 

Stinge lumânarea, e prea multă lumină,

Îmi cade pe suflet ca un adevăr nedorit,

În beznă durerea devine mai lină,

Și primesc mai ușor ce mi-a fost hărăzit. 

Iubito, nu-mi spune că totul va trece, 

Că timpul adună ce astăzi se rupe,

Sunt răni care cer un sânge mai rece,

Și-un trup din care nebunia erupe. 

Iubito, dacă plec, să nu fie chemare,

Nici plâns după mine, nici semn să mă-ntorc,

Sunt drumuri care cer un pas mult mai mare,

Și inimi aprinse care trec prin soroc.

Iubito, dacă plec, să nu fie suspin,

Nici flori prea târzii, nici cuvinte pe cruce,

Am fost un om care a iubit prea puțin

Această viață ce prea iute se duce. 

Iubito, te rog, închide fereastra, 

Mai fă-mi încă o dată pe plac, 

Sunt gata să plec din lumea aceasta, 

Dar nu pot muri din cauza miresmei de liliac... 

Te-am chemat, Doamne,

și nu ai răspuns în graba mea.

Am strigat către cer

și mi s-a părut că doar vântul îmi răspunde.

Am urlat cu buzele sângerânde,

și nimeni nu m-a auzit.

Mi-am întins mâna în întuneric

și doar tăcerea mi-a răspuns.

Dar n-am plecat.

Am rămas acolo, cu fruntea lipită de pământ,

cu sufletul aprins de dor,

ca o candelă ce nu se stinge în întuneric.

Timpul a trecut,

dar nu mi-am pierdut credința,

ci am învățat că Tu vii

nu când inima vrea,

ci când inima e pregătită.

Mi-ai vorbit într-un gând,

mi-ai șoptit printr-o lacrimă caldă,

și Te-am simțit mai viu

decât în mii de cuvinte rostite.

Doamne,

nu-mi da răspunsuri grabnice,

ci dă-mi răbdarea care sfințește așteptarea,

și o clipă din veșnicia Ta —

și o liniște care să mă odihnească

în Tine.

Разве плохо быть волком? 

Разве плохо быть волком? 
Ты не один, хоть все и считают тебя одиноким, 
Ты певец, белой дамы певец её призывая лучезарный венец.
Разве плохо быть волком?
Ты не раб, ты свободен, хоть в рабстве и держут,
Клетка ничто, в душе летающий беркут.
Разве плохо быть волком?
Голос ужаса порыв, луна взойдет, услышав твой призыв, 
В темноте что стеной,  мира где последний обрыв.
Разве плохо быть волком?
Когда весь мир одни собаки, ты полон спокойной отваги, 
Когда стая к стене тебя прижала, ты стоишь, собака бы сбежала.
Разве плохо быть волком?
В дыхании пару ты силы находишь, 
Весь мир горит в аду, а ты даже не стонишь.

Multe vede omu-n viaţã,

Cât ar fi de scurtã ea...

Dar întotdeauna-i pune

Vârf grãmezii, o lichea!

Într-o zi, lucrând la straturi

O lichea, fãr-un picior,

Se-abonã sã-mi dea şi sfaturi

Şi o mânã de-ajutor.

Mã umflã, pe urmã, râsul,

- Râd şi-acum de nu mai pot! -

Cãci, cãznindu-se cu sapa,

S-a înnãmolit de tot.

"Mã descurc!" îi zic lichelei,

Spre a nu se deranja.

Dar mi-a zis cã nu-i problemã,

Cã lucreazã "numa-aşa".

Prefãcându-se licheaua

Cum cã smulge nişte praz,

Tot noroiul de pe cizmã

Mi-l zvârlise pe obraz!

Mi se înnegri 'nainte-mi

- Cum pãţeşte-orice român -

Şi-ntr-o singurã clipitã,

Îmi cãzuse râsu-n sân.

Sã-mi revin, îmi trebuirã

Douã dupã-amiezi întregi,

Ca sã se-mplineascã vorba

Cã "ce semeni şi culegi"!

Cât despre licheaua "scumpã",

Mâine-zi fãcu un salt

Spre-a se rãzbuna. Da-şi rupse

Şi piciorul celãlalt.

Adesea jindui să fiu mică,

Fără griji și fără frică,

Să alerg fără vreo țintă 

Cu genunchi julit de -o trântă.

Să cred iarăși în povești,

Rostogolindu -mă pe pajiști;

Cu jucăriile -n desagă,

Să cutreier lumea -ntreagă.

Cerul să -l ating din zbor

Cu degetul de la picior,

Când mă dau în huțuluș

Cu ursulețul meu de pluș.

De -a v-ați ascunselea -n ogradă 

Prin tuneluri de zăpadă 

Cu gașca mea de prichindei 

Puși pe șotii după ei.

Și ziulica cât de mare

Să port în păr o floare;

Noaptea să adorm buștean 

Cu roi de fluturi pe tavan..

Eu nu sint depozitarul unei culori

(culoarea, o simpla frecventa)

(culoarea, un ciob de lumina)

Eu sint depozitarul,exclusiv

Doar ,amintirii unei culori

Rege peste-un regat de impresii

Rege peste-un regat de regrete

Amintirea unei culori e o impresie

Amintirea unei culori e o-mbratisare

Poate, amintirea unei culori, sa aiba gust ?

Poate ,amintirea unei culori, sa aiba miros ?

Parca un pic acrisor, in vintul fierbinte,mirosul

Parca un pic iute, un pic dulceag, gustul

Poate fi asa

Daca aceasta amintire-i despre albastrul ochilor tai

În noapte plânge un poet,

Cu gândul printre stele,

Și murmură ceva încet,

Târând picioare grele.

Agale merge spre pustiu,

Și nimeni nu-l mai știe,

Cu ochiul mic și pământiu,

În toate vede poezie.

Și urlă moartea lângă el,

Iar îngerii îi plâng pe umăr,

Din spate pare-un bătrânel,

Dar trupu-i încă-i tânăr.

Și pasu-i cade neatent,

Iar toamna de sub talpă urlă,

Un gin sosit din transcendent,

Ce lacrimi împrejur azvârlă.

Își cântă versul funerar,

Zdrobit de ploaia  rece,

Și-un bocet se aude clar,

Pe unde trubadurul trece.

Se prind în valsuri hohotind,

Și ploi, și toamne, și-un vânt lent,

Și cântă-ntruna, suferind...

Un biet poet cu pasul neatent.