La capătul lumii

De te-ai întrebat vreodată

Ce-i viața,

Fie in glumă sau serios,

Și chiar de n-ai făcut-o

Sau nepăsarea e cea care încă departe te ține de taine sau mistere,

Ori nici nu-ți pasă ce stă ascuns în ea,

Căci moartea de vrea să-ți fure mereu câte ceva

Și trece neinvitată la o cafea,

Tu spune-i :

Hei moarte,tu știi ce-i viața?

Iar proastă cum e,va pleca neștiind ce să-ți răspundă,

Repetă-i refrenul urâtei,

Zâmbește-i sarcastic,

Traiește fără teamă

Alungă-ți temerile,cheamă curajul,

Viata este doar o scurtă plăcere trecatoare,îți spun eu,

Și nu te mint știindu-te al meu prieten!

(7 iulie 2023-H.S-Irepetabila iubire)

Trasuri negre-n noapte

Abur

Pe trap auster

Scirtiie frina

Arsa

Pe roata din fier

Tremura luna

Albastra

Ca-n visul stingher

Ridic doar privirea

Aprinsa

Cad cioburi din cer

Doar dragostea adună laolaltă oamenii...

Căci orice altceva e amăgire! 

Și orice trâmbiță vestește efemerul ce-i doar infatuata risipre!

De vrei să te aduni,cu siguranță o poți face!

Dar nu prin egoism sau prin cotidian progres,

Crezându-te stăpân autonom

Și "Creator" al propriului sarcasm ce locuiește-ntro cutie..

Precum cea a Pandorei de tristă fictivă amintire,

Unde au stat înghesuite toate cele rele, 

Și au ieșit să otrăvească lumea

În blestematul ceas de risipire!

Și totuși mai era ceva rămas acolo,

Era Speranța...

Optimist scenariu de sfârșit!

(17 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Ruşine vouã, dragi tâlhari,

Care-aţi distrus o ţarã!

Cãci doar cu-al vostru ajutor,

Se-alese praful de popor:

L-aţi scos din ţarã-afarã!

Ruşine fie-vã în veci!

Cãci, mulţumitã vouã,

Strãinii ne-au îngenuncheat,

Şi-n grabã mare ne-au legat

De mâinile-amândouã!

N-am fi putut fãrã de voi

Trãi, în libertate!

Gunoiul n-ar fi fost gunoi,

N-am fi avut tâlhari-ciocoi,

Nici mâinile legate!

Voi înşivã, v-aţi socotit

Stãpânii-acestei patrii!

Nu v-aţi sfiit a ne muşca,

Când nu aţi mai putut lãtra,

Cãci nu prea muşti, când latri!

De bine...ce sã vã mai spun?

Nu prea gãsesc cuvinte!

Mai bine nu vi l-aţi dori

Cã lacrimi vã vor podidi

Şi-o sã mã ţineţi minte!

Ruşine sã vã fie-n veci!

Ruşine sã vã fie!

Voi înşivã v-aţi condamnat

Şi-acum, de voi s-a lepãdat,

Întreaga Românie!

25.04.2022, Regensburg, DE

Prin crăpătura îngemânării am privit cu dor de început.

Respiraţia dimineţii am simţit-o pe obraz

Ca pe ceva ce îmi amintea de prezenţă , de fiinţare .

Din lumea rămânerii în repaus în lumea începutului

Trecerea era lină , era un tumultum de dorinţe ,

De pleoape deschise , de priviri împopoţonate

Cu semne de întrebare .

Am cerut braţelor întânderi peste trupurile goale ,

Uscăţive coloane resemnate .

Paşii s-au format în voia lor lăsând urme involuntare

Atunci când tălpile au auzit drumul .

Buza genunchiului împărţea săruturi tângâietoarelor chemări .

Câte rămâneri în urmă vor fi ?

Rugăciunile înălţate spre cer,

Le-am aflat îngropate-n pământ,

Sunt omul de paie, stingher,

Clădit din lut şi cuvânt.

Asist la naşteri suspecte,

Şi intru-n travaliu pentr-o idee,

Mişcările-mi sunt zvâcniri imperfecte,

Pierdute într-un spital, pe-o alee.

În mâini şi picioare port cuie bătute,

Dar nu îmi găsesc încă cruce,

Înaltul prelat cu idei preconcepute,

Anateme şi prescuri îmi aduce.

S-a lepădat şi universul de mine,

Foiala îmi intră ca o boală în trup,

Încep să cânt câteva imnuri creştine,

Vin demoni şi dansează lângă mine în grup.

Mii de sihaştri se roagă în cor,

Chilii şi bordeie s-au luminat,

Însă cum pot acum pe pământ ca să mor,

Când în cer sufletul nu-mi poate fi judecat?

În mine vorbesc și azi despre tine,

Deși pustietatea mă străbate,

Iar cel mai rău îmi este când e bine,

Și toate lacrimile-mi sunt uscate.

În mine sângele-ți mai curge încă,

Deși în clinici mi se caută o venă,

Să îmi trateze rana ta adâncă,

Rămasă ca un corp străin în genă.

În mine pe furiș mai simt săruturi,

Pe tâmpla albă uscate-s mângâieri,

Deși m-am înarmat cu mii de scuturi,

Săgeți mă-mpung constant de nicăieri.

În mine îți șoptesc aiurea bună seara,

Deși sunt plin de gesturi imprudente,

Sunt condamnat pe veci să port povara,

Și cicatrici din infantile accidente.

În mine zorii mușcă cu silă din amurg,

Și fiecare zi îmi pare o pierdută clipă,

În care n-am avut puterea să ajung,

În încercarea ta de zbor să-ți fiu aripă.

Iarăși ți-e ochiul în lacrimi,

Și iarăși mă minți că ai râs,

Și iarăși ascunzi niște patimi,

Sub tristul și blândul surâs.

Și iar înflorește uscata grădină,

Și iar mi te pierd printre flori,

Și sufletu-ți plânge-n surdină,

Și iarăși privești înspre nori.

Și iarăși vântul începe s-adie,

Și păsări se-ntorc grăbite înapoi,

Și toamna din tine iarăși învie,

Și plângem nefiresc amândoi.

Și iarăși prin întuneric ți-i pasul,

Și iarăși mă minți că-i lumină,

Și-ți plânge și ochii, și glasul,

Și cauți întruna la toate o vină.

Și iar va veni într-adins o durere,

Și iar va pleca negreșit înapoi,

Și iarăși mintea și nervii v-or cere,

Și iarăși va plânge sufletu-n noi.

Seară de seară, într-o gară pustie,

Rămas îngândurat, fără soartă,

Aştept un tren ce n-o să mai vie,

Trenul garat pe linia moartă.

Călătoria mea odisee devine,

Biletul e cu o singură oprire,

Şi în bagajul ce îl am cu mine,

Port doar o tristă amintire.

Timid, mă abordează un sinucigaş,

Apoi mă-ntreabă la ce oră vine trenul,

Şi eu, şi el avem acelaşi glas,

Şi căutăm să îndeplinim blestemul.

Se aude un şuierat în depărtare,

El strigă bucuros că vine trenul, lent,

Dar timpul trece, nimic nu mai apare,

Şi cred că moartea a avut un accident.

Şi ne ucide aşteptarea pe amândoi,

Un veac aici avem de petrecut,

Iar trenul vieţii probabil pentru noi,

Că l-am pierdut atunci când ne-am născut.

Măicuța mea, a ta grădină,

Ce ai ales-o dintre toate,

E astăzi fără de lumină,

Și-i plină de urât și de păcate.

Măicuța mea, fecioară sfântă,

Grădina ta cu har și bunătate,

Creștinătatea astăzi înspăimântă,

Căci florile sunt ofilite și uscate.

A năpădit în inimi buruianul,

Iar volbura ajunge pân la cer,

Icoana lor este acuma banul,

Și toți se-nchină doar la vistier.

Măicuța mea, a ta grădină,

E plină de scaiete și de pir,

Iar grădinarul e și el de vină,

C-a predicat cuvântul ca un zbir.

În casa ta, bisericuța sfântă,

Costrei și volbură se aștern,

Iar din amvon nu se mai cântă,

Ci se citesc decrete de guvern.

Tu varsă lacrimi, Maica mea...

S-o uzi cu mir și har divin,

Să înflorească pururea în ea,

Doar prunci cu suflet de creștin,

Să taie buruiana-n carne vie

Iar în altarele cu spini și mărăcini,

Lumina sfântă să o reînvie,

Smulgându-i chiar din rădăcini.

Ascunzi tristeţi care ştiu să râdă,

Te închizi în cuşti cu zăbrelele rupte,

Încerci să porţi o mască prea hâdă,

Dar ochii te trădează şi-mi spun multe.

Arhitectura disperării o cunoşti,

Zeii tăi pe un cer subteran transpir,

Sânge decolorat de nopţi albe împroşti,

Prin strălucirea amară a unor ochi de safir.

Sub călcătura ta piatra se sfarmă,

Te plimbi poetic într-o mantie de ceaţă,

Oricine te-ntâlneşte nu mai vrea să doarmă,

Căci e vrăjit de privirea ce sufletul îngheaţă.

Sărbătoreşti monştrii căci sfinţii te-au părăsit,

Îndoieli aromate arunci şi-n Dumnezeu,

Ai frânt zâmbetele îngerilor ce te-au iubit,

Asta îmi strigă ochii tăi umezi … mereu.

Ascultă tăcerea şi înăbuşă-i glasul,

Culege speranţe şi împleteşte-ţi cununa,

Cu zeul iubirii ţine mereu pasul,

Acum, aici, acolo, niciodată şi întotdeauna.

Gânduri multe zbor prin minte,

Noaptea-mi pare că stagnează,

Visuri lungi din taine sfinte,

Parcă-mi spun tot ce urmează.

Port stigmate-n piept și tâmple,

Niciodată om n-am fost,

Pentru toți știu ce-o se-ntâmple,

Însă viața-mi n-are rost.

Molfăi noaptea evanghelii,

Însă toate-mi par minciuni,

Pun pe seama oboselii,

Și m-afund în rugăciuni.

Stele plâng curgând pe boltă,

Luna-i palidă și tristă,

Mii de arhangheli se revoltă,

Veghetorii îi trec pe listă.

Noaptea-i lungă cât trei zile,

Parcă totul stă în loc,

Este noaptea mea de adio,

Peste tot e numai foc...