Nesomn
Te chem din lumi îndepărtate,
Din nopți ce dor și se-nfioară,
Prin visurile mele toate,
Și ochiul ce îmi doarme afară .
Pe drumul surd al amintirii,
Te caut într-un fir de fum,
La nunta unde numai mirii,
Dansau cu tălpile pe scrum.
Rămâi doar tu, în vis, plăpândă,
Un chip ce-l port sub pleoapa grea,
Când noaptea tristă, mă descântă,
Și mă adoarme-n poala sa.
Te chem din umbre risipite,
Prin murmur fără de cuvânt,
Să-mi stai pierdută-n minte,
S-ascult al lunii dulce cânt.
Să fim un vis care preumblă,
Prin somnul celui neiubit,
O noapte albastră și lungă,
Lipsită de zori, și fără sfârșit.
Poems in the same category
Dedicație
Așa cum firul ierbii răsare verde crud
Și crește mândru și înmulțit din pământ,
Liniștea, sănătatea și bucuria-n simțământ,
Așa și anii mulți în sfera vieții se includ.
Pe frunte petale de trandafir îmbobocit
Să îți aducă mireasma dimineților de mai,
Plăcerea nopților de care te entuziasmai
Și suflul arzător al vieții pururi prorocit.
Sunetele unui cântec ca romanță,
Cuvintele dulci și ademenitoare,
Să fie toate laolaltă puse în balanță,
Și să creeze momentele strălucitoare.
Iertare
Lacrimile pe care le-am vărsat,
Din ceruri îngerul le-a adunat,
Și-n mii de stele le-a transformat,
Și feeric asupra-mi le-a presărat.
Vorbele ce durere mi-au provocat,
Aripile de înger mi le-a alungat.
Seninul cerului le-a acaparat,
Și suspinul din inimă l-a înlăturat.
Gândul în speranță s-a înaripat,
Crezul din divin m-a înobilat,
Sufletul cu iubire s-a încoronat,
Și creștinește totul am iertat.
Memories
Seek for and find in your mind
All the happy days, in years.
No pressures and no fears
Just open a heart but not blind.
Touch the senses of the being,
Command the body to be well,
And stop your thoughts fleeing
Allow here the hope to dwell.
Feed with music your soul,
Listen the song of the life
Because you strive for a goal
And your love will be rife.
zece dimineti
pariez un pachet de țigări
și-un singur leu și două gări
că-n dimineți în care pleci
nu voi plânge zece seri;
dar când te-ntorci de doua ori
in cele zece dimineți
trupu-mi cade nevoit
caci nu-mi aminteam cum saruti
sau cum iubesti
sau cum zâmbești.
Schengen? Încă nu, române!
Ne văităm că Europa
Nu prea ne vrea în Schengen?
Păi noi suntem moldoveni,
Sau ardeleni, poate olteni,
Putem fi și-un fenomen
Dar la cum suntem de melteni
Nu putem fi europeni!
...
Suntem dezechilibrați
Facem multă hărmălaie,
Sărim iute la bătaie,
Certăreți, nu prea curați,
De muncit, precum se știe
Muncim mult, dar în prostie
Și nu suntem o națiune
Schengen? Încă nu, române!
...
Noi suntem europeni
Voi? O turmă de melteni,
Prea ușor de dus de nas,
Cu pensiile voastre speciale
Cu apucături tribale,
Bătuți cu sorcova de-un sas
Plin de case și noroc,
Conduși de hoți și haimanale
Pentru Schengen, n-aveți loc!
Dedicație
Așa cum firul ierbii răsare verde crud
Și crește mândru și înmulțit din pământ,
Liniștea, sănătatea și bucuria-n simțământ,
Așa și anii mulți în sfera vieții se includ.
Pe frunte petale de trandafir îmbobocit
Să îți aducă mireasma dimineților de mai,
Plăcerea nopților de care te entuziasmai
Și suflul arzător al vieții pururi prorocit.
Sunetele unui cântec ca romanță,
Cuvintele dulci și ademenitoare,
Să fie toate laolaltă puse în balanță,
Și să creeze momentele strălucitoare.
Iertare
Lacrimile pe care le-am vărsat,
Din ceruri îngerul le-a adunat,
Și-n mii de stele le-a transformat,
Și feeric asupra-mi le-a presărat.
Vorbele ce durere mi-au provocat,
Aripile de înger mi le-a alungat.
Seninul cerului le-a acaparat,
Și suspinul din inimă l-a înlăturat.
Gândul în speranță s-a înaripat,
Crezul din divin m-a înobilat,
Sufletul cu iubire s-a încoronat,
Și creștinește totul am iertat.
Memories
Seek for and find in your mind
All the happy days, in years.
No pressures and no fears
Just open a heart but not blind.
Touch the senses of the being,
Command the body to be well,
And stop your thoughts fleeing
Allow here the hope to dwell.
Feed with music your soul,
Listen the song of the life
Because you strive for a goal
And your love will be rife.
zece dimineti
pariez un pachet de țigări
și-un singur leu și două gări
că-n dimineți în care pleci
nu voi plânge zece seri;
dar când te-ntorci de doua ori
in cele zece dimineți
trupu-mi cade nevoit
caci nu-mi aminteam cum saruti
sau cum iubesti
sau cum zâmbești.
Schengen? Încă nu, române!
Ne văităm că Europa
Nu prea ne vrea în Schengen?
Păi noi suntem moldoveni,
Sau ardeleni, poate olteni,
Putem fi și-un fenomen
Dar la cum suntem de melteni
Nu putem fi europeni!
...
Suntem dezechilibrați
Facem multă hărmălaie,
Sărim iute la bătaie,
Certăreți, nu prea curați,
De muncit, precum se știe
Muncim mult, dar în prostie
Și nu suntem o națiune
Schengen? Încă nu, române!
...
Noi suntem europeni
Voi? O turmă de melteni,
Prea ușor de dus de nas,
Cu pensiile voastre speciale
Cu apucături tribale,
Bătuți cu sorcova de-un sas
Plin de case și noroc,
Conduși de hoți și haimanale
Pentru Schengen, n-aveți loc!
Other poems by the author
Noua ordine...
De ce îl condamnaţi pe Dumnezeu,
Şi mă forţaţi să fiu un număr oarecare,
Şi ne ameninţaţi pe toţi mereu,
Cu foamete, război şi închisoare?
De ce o mamă e părinte unu?
De ce un tată e părinte doi,
Iar sclavul e acum stăpânul,
Ce ne subjugă pe amândoi?
De ce-mi schimbaţi profund gândirea,
Şi obiceiurile din strămoşi?
Voi vreţi să fim pierduţi cu firea,
Supuşi şi mai puţin evlavioşi.
Copiii ni-i luaţi de lângă noi,
Să-i educaţi întru doctrina voastră,
Îi masacraţi despotic pe eroi,
Şi ne înfingeţi suliţa în coastă.
Un lucru important însă aţi uitat,
Şi sfânt la neamul românesc,
Când talpa pe grumaz apasă neîncetat,
Reînvie în trupul său războiul strămoşesc.
Şi atunci Ştefan, Mihai şi Cuza,
Aprind făcliile în vatra ţării,
Iar voi şi-acela care-i călăuză,
Ve-ţi fi stârpiţi şi daţi uitării.
Presentimentul nebuniei
Întreaga fiinţă mi-e într-o beţie totală,
Resortul intim de real se rupe,
Frânturi de imagini mă spulberă năvală,
Iar neantul încearcă să m-astupe.
Luciditatea nu poate să-mi dureze,
Mai mult decât o sclipire lungă …
Bucăţi din creier încep să-mi vibreze,
Iar ochii din orbite se alungă.
La înălţimi mult prea mari sunt ridicat,
Încep să mă clatin, îmi pierd siguranţa,
Corpul mi-e moale, de un vârtej e purtat,
E redus la iluzii, muşc discordanţa …
Mă izbesc violent de pământ,
În acelaşi timp par să explodez,
Întreaga viaţă trăită e un cuvânt,
Ce nu mai pot să-l memorez.
Gata … sunt înecat de relaxare,
Râd şi plâng totodată,
Sunt bucuros, trist şi cad din picioare,
Îmi simt inima curată.
Nu mai am nici o problemă lumească,
Nu mai sufăr de nici o mizerie,
Nu poate nimic să mă mai oprească,
Nu mai am formă, margini ori materie.
Mi-e frică...
Mi-e frică de înălţimi,
De pereţi curbi şi roşii,
De petale de creier,
Ce-mi muşcă din gânduri,
De mine şi floarea de colţ,
De ape uscate şi falnice bolţi.
Mi-e dulce să calc pe nisipuri cernute,
Să-mi chem tovarăşii la un taifas,
Să împrăştii cuvinte murdare,
Şi să beau cu cine-a rămas.
Doină
Fă-mă Doamne apă,
Lumea să mă bea,
Viața să înceapă,
Chiar din palma mea.
Să fiu un izvor,
Să curg pe vecie,
Ca un aprig dor,
Lumea să mă știe.
Fă-mă câmp cu flori,
Raiuri pe pământ,
Să le dau culori,
Și fluturi zburând.
Să fiu fir de mac,
Roșu ca un sânge,
În râs să prefac,
Ochiul care plânge.
Fă-mă Doamne vânt,
Să mângâi ușor,
Fruntea ce-n pământ,
Plânge cu mult dor.
Să fiu adiere,
Dulce alinare,
Să duc mângâiere,
În inimi amare.
Fă-mă cer senin,
Stele să presar,
Peste-al lumii chin,
Să-i fiu far hoinar.
Să fiu lună blândă,
Tainic legământ,
Noaptea să-mi ascundă,
Lacrima-n pământ.
Fă-mă doar o clipă,
Un bob de lumină,
Să aprind în pripă,
Iubirea divină.
Dragostea s-apară,
Să mă sting pe cruce,
Răul tot să piară,
Omu-n rai să urce.
Naufragiu
Mă strânge viața ca un brâu,
O piatră sunt în albie de râu,
Și apa curge ca un dans tribal,
Iar eu tresalt la fiecare val.
Își strigă-un pescăruș consoarta,
Iar glasul său e numai plâns,
Împărtășim deopotrivă soarta,
Nici eu, nu am primit răspuns.
Amurgul mușcă plaja cea pustie,
Și singur în nisip mă cern spășit,
Apoi îmi scriu povestea pe hârtie,
Și o îngrop adânc în țărmul înroșit.
Am pus și semn, o scoică spartă,
Și în secret o lacrimă-am vărsat,
Pentru pustiu și viața mea deșartă,
Și pentru orice suflet naufragiat.
Stare de fapt
Dacă sunt oameni fericiţi, de ce nu urlă?
De ce nu apar în stradă cu ţipete neîncetate?
Să-şi risipe trăirea cu bucium şi surlă,
Să ştie că-i bucuros până şi ultima vietate.
Mi-aş consuma toată energia pe care o deţin,
Să fac comunicabilă starea mea de fericire,
Şi n-aş regreta dacă apoi pe picioare nu mă mai ţin,
Ori dacă mi-ar pieri vocea sau să cad în orbire.
Beat de eternitate şi atras de infinit,
Mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară,
Uşor ca o iluzie ori ca un zâmbet chinuit,
Mă risipesc într-un nimic, pe care-l simt o povară.
Cui să mă închin prin aceste deşerturi?
Cui să întind mâna prin aceste singurătăţi?
La cine să mă opresc să mă bată prin certuri,
Şi să primesc mângâieri lipsite de prejudecăţi?
Când mă gândesc la mine, îmi vine să plâng …
Urăsc totul într-un sentiment de responsabilitate,
Învăluiri melancolice ca într-un cleşte mă strâng,
Mă salvez din tristeţe, cărând suferinţă în spate.
Noua ordine...
De ce îl condamnaţi pe Dumnezeu,
Şi mă forţaţi să fiu un număr oarecare,
Şi ne ameninţaţi pe toţi mereu,
Cu foamete, război şi închisoare?
De ce o mamă e părinte unu?
De ce un tată e părinte doi,
Iar sclavul e acum stăpânul,
Ce ne subjugă pe amândoi?
De ce-mi schimbaţi profund gândirea,
Şi obiceiurile din strămoşi?
Voi vreţi să fim pierduţi cu firea,
Supuşi şi mai puţin evlavioşi.
Copiii ni-i luaţi de lângă noi,
Să-i educaţi întru doctrina voastră,
Îi masacraţi despotic pe eroi,
Şi ne înfingeţi suliţa în coastă.
Un lucru important însă aţi uitat,
Şi sfânt la neamul românesc,
Când talpa pe grumaz apasă neîncetat,
Reînvie în trupul său războiul strămoşesc.
Şi atunci Ştefan, Mihai şi Cuza,
Aprind făcliile în vatra ţării,
Iar voi şi-acela care-i călăuză,
Ve-ţi fi stârpiţi şi daţi uitării.
Presentimentul nebuniei
Întreaga fiinţă mi-e într-o beţie totală,
Resortul intim de real se rupe,
Frânturi de imagini mă spulberă năvală,
Iar neantul încearcă să m-astupe.
Luciditatea nu poate să-mi dureze,
Mai mult decât o sclipire lungă …
Bucăţi din creier încep să-mi vibreze,
Iar ochii din orbite se alungă.
La înălţimi mult prea mari sunt ridicat,
Încep să mă clatin, îmi pierd siguranţa,
Corpul mi-e moale, de un vârtej e purtat,
E redus la iluzii, muşc discordanţa …
Mă izbesc violent de pământ,
În acelaşi timp par să explodez,
Întreaga viaţă trăită e un cuvânt,
Ce nu mai pot să-l memorez.
Gata … sunt înecat de relaxare,
Râd şi plâng totodată,
Sunt bucuros, trist şi cad din picioare,
Îmi simt inima curată.
Nu mai am nici o problemă lumească,
Nu mai sufăr de nici o mizerie,
Nu poate nimic să mă mai oprească,
Nu mai am formă, margini ori materie.
Mi-e frică...
Mi-e frică de înălţimi,
De pereţi curbi şi roşii,
De petale de creier,
Ce-mi muşcă din gânduri,
De mine şi floarea de colţ,
De ape uscate şi falnice bolţi.
Mi-e dulce să calc pe nisipuri cernute,
Să-mi chem tovarăşii la un taifas,
Să împrăştii cuvinte murdare,
Şi să beau cu cine-a rămas.
Doină
Fă-mă Doamne apă,
Lumea să mă bea,
Viața să înceapă,
Chiar din palma mea.
Să fiu un izvor,
Să curg pe vecie,
Ca un aprig dor,
Lumea să mă știe.
Fă-mă câmp cu flori,
Raiuri pe pământ,
Să le dau culori,
Și fluturi zburând.
Să fiu fir de mac,
Roșu ca un sânge,
În râs să prefac,
Ochiul care plânge.
Fă-mă Doamne vânt,
Să mângâi ușor,
Fruntea ce-n pământ,
Plânge cu mult dor.
Să fiu adiere,
Dulce alinare,
Să duc mângâiere,
În inimi amare.
Fă-mă cer senin,
Stele să presar,
Peste-al lumii chin,
Să-i fiu far hoinar.
Să fiu lună blândă,
Tainic legământ,
Noaptea să-mi ascundă,
Lacrima-n pământ.
Fă-mă doar o clipă,
Un bob de lumină,
Să aprind în pripă,
Iubirea divină.
Dragostea s-apară,
Să mă sting pe cruce,
Răul tot să piară,
Omu-n rai să urce.
Naufragiu
Mă strânge viața ca un brâu,
O piatră sunt în albie de râu,
Și apa curge ca un dans tribal,
Iar eu tresalt la fiecare val.
Își strigă-un pescăruș consoarta,
Iar glasul său e numai plâns,
Împărtășim deopotrivă soarta,
Nici eu, nu am primit răspuns.
Amurgul mușcă plaja cea pustie,
Și singur în nisip mă cern spășit,
Apoi îmi scriu povestea pe hârtie,
Și o îngrop adânc în țărmul înroșit.
Am pus și semn, o scoică spartă,
Și în secret o lacrimă-am vărsat,
Pentru pustiu și viața mea deșartă,
Și pentru orice suflet naufragiat.
Stare de fapt
Dacă sunt oameni fericiţi, de ce nu urlă?
De ce nu apar în stradă cu ţipete neîncetate?
Să-şi risipe trăirea cu bucium şi surlă,
Să ştie că-i bucuros până şi ultima vietate.
Mi-aş consuma toată energia pe care o deţin,
Să fac comunicabilă starea mea de fericire,
Şi n-aş regreta dacă apoi pe picioare nu mă mai ţin,
Ori dacă mi-ar pieri vocea sau să cad în orbire.
Beat de eternitate şi atras de infinit,
Mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară,
Uşor ca o iluzie ori ca un zâmbet chinuit,
Mă risipesc într-un nimic, pe care-l simt o povară.
Cui să mă închin prin aceste deşerturi?
Cui să întind mâna prin aceste singurătăţi?
La cine să mă opresc să mă bată prin certuri,
Şi să primesc mângâieri lipsite de prejudecăţi?
Când mă gândesc la mine, îmi vine să plâng …
Urăsc totul într-un sentiment de responsabilitate,
Învăluiri melancolice ca într-un cleşte mă strâng,
Mă salvez din tristeţe, cărând suferinţă în spate.