Război
Se-aprinde focul mistuind spre veșnic oameni
Medieval ridică săbii idioți
Pornind războiul lasă-n urmă case goale
N-au înțeles ce-nseamnă moarte, par roboți
Minciuni sfruntate oferind mulțimii sclave
Lipsiți de școală e mai simplu să-i conduci
Învață pruncii a muri servind palavre
Nu-i Dumnezeu ce le-a cerut s-aducă morți
Infernul cade pe pământ târând cadavre
Dorinți meschine se-nvelesc în patrioți
Proliferând false valori gândiri bolnave
Cheamă la luptă gloata oarbă de netoți
Culori macabre poartă cruda vânătoare
Dictată sec de despoți strâmbi și vanitoși
Ori de stăpâni dorind pământ sau răzbunare
Vânzând iluzii despre viața celor morți
Cu mâna goală sunt trimiși s-aducă moarte
Biete ființe transformate-n mateloți
Mânând corabia intențiilor barbare
Sălbatic mătură spre umbră frați, nepoți
Pornește hoarda sărbătorilor funebre
Cântând fanfara mitralierelor orori
Lăsând în urmă flori uscându-se în jerbe
Acoperind martirii tragicei erori
Oameni de rând ce duc pe umeri greutate
Sunt păcăliți c-au să ajungă mari eroi
Pornind războiul pentru cauze deșarte
Le-ascund rațiunea rătăcind-o în noroi
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Silvian Costin
Data postării: 27 octombrie 2023
Comentarii: 1
Vizualizări: 235
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
Oameni de ceramică
Ce reci și duri suntem,
Oameni de ceramică...
Strigăm și protestăm
Si-n ziua de duminică...
Trăim, dar nu știu pentru ce și cum,
Gândim, și nu știu dacă are sens să spun
Ce jalnici am ajuns,
Ce goi și reci,
Ce plini de gheață...
Încât nu știm să tremurăm
Căci nu mai avem viață...
Iubirea.... hm, aproape un arheologism devine
Si mă gândesc:
Împrăștiați așa, prin lumea de coșmar
Când sparge-se-vor aceste trupuri
De ceramică, va curge sânge sau...?
Hm... Nu prea cred...
Va curge-n schimb doar praf și scrum.
Strămoșii
Un nume bun, e-aşa cum ştim,
O mare bogãţie
Ce-atârnã greu şi pentru Timp
Şi pentru Veşnicie!
Strãmoşii noştri ne-au lãsat
Când au plecat din lume,
Un grai plãcut, duios, curat,
O glie şi un nume.
O, voi, strãmoşi ce v-aţi luptat
Târându-vã în coate,
Pe un tãrâm îndepãrtat,
S-avem noi libertate,
Voi sunteţi în inima mea
O amintire vie;
Şi, cel puţin, ţãrâna grea,
Uşoarã sã vã fie!
☆
Îmi stãruieşte-n minte-un gând,
De-o bunã vreme-ncoace
Şi-a scrie despre tine-un rând
Nu vrea sã îmi dea pace.
Ţinând la pieptu-mi, poza ta
Din vremuri depãrtate,
Te-aş zugrãvi, dac-aş putea,
Pentru posteritate.
Te vãd, privind înspre trecut,
- Din ce-mi spusese tata -
Trimis fiind, ba peste Prut,
Ba peste Munţii Tatra.
Noi nu ne-am cunoscut deloc
- Te ştiu din auzite -
Însã jucãm acelaşi joc
În ere diferite.
Ţie nu ţi-a trecut prin gând
Cã vin şi eu pe lume;
Cã-ţi sprijineai capul în mâini
Şi-mi cãutai vreun nume...
Din dosul carului cu boi,
În Mai, când râde vara,
Mi te chemarã în rãzboi,
Sã aperi şi tu, ţara.
Şi, ai plecat. Şi... dus ai fost,
Pentru atâta vreme!
Iar, îndãrãt, n-au vrut cei mari
Vreodatã, sã te cheme.
Dar, într-o zi, ca într-un vis
Citişi, într-o ţidulă,
Că gura morţii s-a închis,
Fiind de-acum sãtulã.
Ah, cât de mult te-ai bucurat
Visând aburul pâinii!
Şi te-ai oprit, intrând în sat,
S-auzi cum latrã câinii...
Îţi spuserã şi cei doi fraţi,
Îţi spuserã hangiii,
Cã te aşteaptã-ngrijoraţi,
Nevasta şi copiii.
Iar eu acum, mai-mai plângând,
Cum pot descrie, oare,
Venirea ta, ce-a pus în rând
O mare sãrbãtoare?
☆
Azi, când aud din nou cântând
Fanfarele şi corul;
De omul care vã vorbesc,
Mã prinde, parcã, dorul.
Printre acei ce au scãpat
De recea morţii ghearã,
O umbrã vãd, intrând în sat,
Într-o ploioasã searã.
Un om, venind dintre cei mulţi
Ce n-aveau sã mai vinã,
Ci au rãmas flãmânzi, desculţi,
În ţara cea strãinã.
Un cetãţean, cu suflet bun,
Cu sorã-sa, Larissa,
L-au ajutat, cu luntrea lor,
Sã treacã râul Tisa.
Un biet pescar, bãtrân şi slab,
Zãri, pe înserate,
Venind spre el vreo câteva
Fãpturi neajutorate.
El luã atunci din peştii sãi
Şi se grãbi sã-i frigã
Iar, mai apoi, puse mujdei
Şi-un boţ de mãmãligã.
Ei au mâncat şi-au prins puteri
Sã meargã mai departe,
Parcã nemaiavând dureri
Şi nici fricã de moarte.
Iar, luntrea lui, din lemn de brad,
Pufoaica lui şi brâul
Le dete unui camarad,
Sã treacã şi el râul.
C-un vechi prosop, murdar şi ud,
Cu-oglinda lui concavã,
Cu-atât a mai venit 'napoi
Din vechea Bratislavã...
Cei tineri parcã simt şi ei
Urgia din redutã,
Când mâna ta, de brav oştean
Ţi-o strâng şi te salutã.
☆
Ai chip plãcut, ai ochi frumoşi
Şi ai un rost sub soare;
Ai bani. Dar dacã n-ai strãmoşi,
Rãmâi un oarecare!
Oamenii străzii - glosă
Sub felinarul ce întunericul străbate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Muşcând din mâini şi încurajări trucate,
Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.
Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
E un tablou ce-n astă lume ţipă,
Strigând durerea şi mâhnirea,
Către avuţi şi-a lor ferice clipă,
Ce-i putredă şi amară cum e fierea.
Ei nu răspund căci inima le e de piatră,
Dar ştiu că a lor resturi aruncate,
Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Nu vor din plinul lor să dăruiască,
Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,
Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,
Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.
Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,
Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,
Dar niciodată nu au fost acolo unde,
Stau roată cei de soartă chinuiţi.
Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,
La fel ca sufletul lor de nababi,
Minciună-i adevărul ce-l rostesc,
Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.
Spun că asupra nevoiaşilor veghează,
Că îi ajută să aibă chiar de toate,
Fiinţa, gestul însă îi trădează,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.
Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,
Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,
Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,
De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.
Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,
Dar de copii au fost izgoniţi,
Acum trăiesc în crâncenă durere,
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.
La cei ce le-au furat fericirea,
Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,
Gândind că poate aşa le-a fost menirea,
Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.
Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,
Şi de la ei să învăţaţi încă odată,
Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,
Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,
Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,
Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.
Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,
Le poartă umbra deformată pe pământ,
Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.
O clipă străpunge ca un fulger viitorul,
Trăieşte doar o zi la fel ca ei,
Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,
După fosta casă şi copiii tăi…
Cu trupul stors, agonic şi înfometat
Dar în piepturi cu o inimă curată,
Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.
La fel şi aceşti copii abandonaţi,
Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,
Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?
În ce le este fericirea sau care li-i misterul?
Chiar şi în zilele mai nereuşite,
Când trupul le este sleit şi flămând,
Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
Sunt veseli şi-i auzi râzând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Ce-mi pasă
Ce-mi pasă că nu-ți pasă!
Poate ești într-o groaznică stare de melancolică viață,
Ce se răsucește precum o rață plutind pe luciul de apă,
Și care măcăne același refren, Parcă...
Ecoul se repetă fără odihnă,
Obsedant și mecanic solfegiază,
Ce-mi pasă că nu-ți pasă!
Ziua este încă la început,e dimineață,
Și viața cântă iar si iar plină de speranță,
Iar mie nu-mi pasă că nu-ți pasă,
Chiar dacă te prefaci că nu-ți pasă...
Eu știind că-ți pasă!
(17 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Să urăm!
Ahooooo....ahooooo,
Măi prieteni, oameni buni
Ce trăiți printre străini
Astăzi vă doresc eu vouă
S-aveți case chiar vreo nouă
Construite din bolțari
Protejate de arțari
Să fie și cu cerdac
În curte un cot-codac
În coteț vreo patru porci
Cu slănină, nu păroși
Și în curte doi căței
Care latră la purcei
Ia suiți voi pe cotețe
Și strigați cu voce tare
Chiar de sunteți în șosete
Și cam goi în buzunare
Ahoooo...ahoooo,
Să trăiești...măi gospodare!
Acum vă îndemn pe voi
Să fiți bravi fără nevoi
Nu vă mai gândiți la gaz
Că e scump ca un necaz
Mai bine mergeți pe lemne
Pe cărbuni și pe surcele
S-aveți căldură în casă
Fără reumatism la oase
Mai vindeți din vilișoare
Să plătiți taxe ușoare
Că se-anunță vremuri grele
Mari impozite pe ele
Stați mai bine într-o casă
Și s-aveți gustări pe masă
Și un beci umplut de toate
Să mergi ghemuit pe coate
S-aveți poloboace pline
Iarna să o treci cu bine
Pepeni și varză murată
Pusă toamna de-a ta soață
Care merge cu friptură
Și puțină băutură
Eu vă strig cu voce tare
Și s-audă cel ce are
Vinul se bea cu măsură
De nu vrei să ai arsură
Nu-l amesteca defel
Să n-ajungi să fii tembel
Cota de o depășești
Tare rău poți s-o pățești
La spital s-ajungi măi vere
Cu perfuzii puse-n vene
Hai noi treji să mai strigăm
Și veseli în cor să ne urăm
S-avem sănătate, fericire
Viață lungă, pace, împlinire
Ahoooo...ahoooo,
Cu pahare nu prea pline!
Voi cu mașini pe motorină
Schimbați-le pe benzină
Să n-aveți cumva surpriză
Și să nu intrați în criză
Pe drum să nu fiți primiți
Și de polițiști opriți
Să vă spună cu glas vouă
Schimb-o..sau ia una nouă
Vremurile-s schimbătoare
Grele pentru fiecare
Când alimentezi la pompă
Mai bine iți pui o plombă
Prețul zilnic se ridică
Bine la șofer nu pică
Să renunți tu la mașină
Mai bine te duci în mină
Alta nouă să îți cumperi
Și pe bani să nu te superi
Mai bine pe jos să mergi
Iar de poți chiar să alergi
Ahooo.....ahoooo,
Să ai grijă ce alegi
Hai la ei cu toții să strigăm
Să-ncercăm să îi forțam
Să reducă acciza la benzină
Să putem urni câte-o mașină
Iar de ne-or trata cu ură
Să-i tratăm cu urlătură
Multe ar mai fi de zis
Ce s-au strâns la numărat
Nici nu știu ce-i interzis
De rostit și prin urat
Așa că punct pun la urătură
Și mai spun cu a mea gură
Ahoooo....ahoooo
S-aveți bogății..în bătătură!
La anu și la mulți ani!
Platou cu fructe de mare
Din minunatele experiențe avute la două restaurante cu specific pescăresc,
Unul prepară mâncăruri, iar celălalt deserturi cu specific marinăresc,
Am mers să degustăm câteva din preparatele locale,
Făcute după rețete tradiționale,
Sosește și comanda noastră, suntem curioși ce gust vor avea
Crustaceele, stridiile, midiile, creveții, păstrăvul căruia din piept osul îi ieșea,
Nici nu apucăm să luăm o îmbucătură,
Că mirosul ne împiedică să-l ducem la gură,
Pff...o putoare de nedescris,
Ne întrebăm oare ce ingredient a fost omis,
Ne mulțumim doar cu pește marinat,
Ignorând astfel restul platoului cu pește în prea mult sos îmbibat,
Plecăm de la acel restaurant,
Mergem și la cel alăturat,
Acesta, însă, servește fructe de mare de ciocolată,
Iar inima ne saltă toată,
Primim scoici, căluți de mare, caracatițe, corali, pești dungați când cu ciocolată clasică, când cu ciocolată albă.
Au nuanțe de toate felurile, când mai închisă, când mai pală,
Pentru mese festive au fructe de mare din ciocolată cu foiță de aur,
Chiar e un tezaur,
A meritat să ieșim din casă,
Într-o zi ploioasă,
Recomand cu căldură,
Toată acea adunătură,
De pești exotici, imitații de antropode marine,
Delicioase și asemănătoare celor vii ca mărime.
Alte poezii ale autorului
Arde
Fugind nebun de urma soarelui ce arde
La umbra norului mă stinge loc pustiu
Adăpostindu-mă de zilele uscate
Mă udă lacrima cărându-mi dor târziu
Cerul se umple de lumini plutind în noapte
Dar numai una-mi arde inima sclipind
Pătrunde-n vise inventând o realitate
Steaua departe, prea deprte strălucind
Privirea-nchide amintirile sub pleoape
Arzând retina cu imagini dogorind
Convoacă-n taină amăgirile deșarte
Pornind furtuna umblă cugetul dormind
Arzând cuvintele ce-au vrut să fie șopte
Le-aștern pe pagina tăcerilor mințind
Cenușa timpului scutindu-le de fapte
Între coperțile trecutului murind
Rămâne sufletul strivindu-se de poate
Caută sufletul pereche stăruind
Uită că timpul furișându-se va arde
La poarta umbrelor ajunge ispășind
Și-am să iubesc
Am auzit deja destul despre iubire
Precum un înger e descrisă-n poezie
Plutind frumos se-arată-n vis, o amăgire
Acea minune-i des respinsă și nu-i bine
De te-a atins ține-o adânc ascunsă-n tine
Să n-o arăți, vor crede mulți că-i o stafie
Doar prin legende-a apărut ființă vie
N-au înțeles probabil ce-i o poezie
Pare o molimă ce schimbă totu-n tine
De te-a atins ești condamnat pe mii de zile
În realitate-aduce zâmbet, bucurie
E despre oameni când e vorba de iubire
Cu toate aste-am să iubesc același nume
Și-am să iubesc până iubesc-ul mă supune
Am să iubesc cât o să fie-această lume
Și-am să iubesc până sfârșitul va apune
Și-am să iubesc chiar dacă-mi arde totu-n cale
Și-am să iubesc până iubesc-ul nu mai doare
Am să iubesc la nesfârșit fără hotare
Până ce soarele apus nu mai răsare
Și-am să iubesc pân-am să pier de dor, de jale
Și-am să iubesc până la ultima bătaie
Și-am să iubesc până ce oasele n-au carne
Chiar dacă tot ce-am să iubesc îmi dă uitare
Dar ce păcat, iubirea-i des o crudă farsă
De ești iubit poate atunci să ai speranță
Un te iubesc nu mai prezintă importanță
Nu știe sufletul săracul de ai șansă
Toate așteptările
Timpul hain nu mi-a adus blândă iertare
Toate celulele strigând te știu pe nume
Te voi iubi-n toate secundele rămase
Toate bătăile de inimă ce mi-au fost scrise
Să mă ignori de tine-ascuns e-un joc pierdut
Nu poți goni la infinit fugind de mine
Vom alerga cândva urlând cu-același vânt
Cântând poveștile de dor pierdute-n vise
Te storc din suflet așternând pe foi cuvânt
E în zadar căci te-ai zidit în tot și-n toate
Și-acum te chem din amintire așteptând
Uitarea tristă veștejindu-mă spre noapte
De n-am s-ajung cât mai curând la tine-n gând
Aștept curgând să fim același strop de apă
Cândva plecând am să devin simplu pământ
Tot așteptând țărâna ta să vin-acasă
Unde e
Unde sunt ochi-aceia blânzi fără de nori
Sufletul bun, focul aprins, lumina caldă
Unde e inima pictată în culori
Au dispărut, toate s-au dus plecate-n grabă
Unde sunt eu?, unde esti tu?, ce sa-ntâmplat?
Unde-am ajuns?, unde-am greșit?, ce mai contează?
Mă plimbă dorul printr-e nori neîncetat
Vorbim puțin și tot mai rar, tăceri mă ceartă
Unde mai pot să te zăresc zâmbind din nou
Când te-ai ascuns, unde-ai pitit inima caldă
Unde sunt brațele să-nchidă-n ele dor
Topind toți demonii, ferid suflet să ardă
Unde sun stelele când noaptea-mi dă fiori
Cu ochi-nchiși una plutind în vis se-arată
Mă luminează suflet tandru până-n zori
Când mă trezesc vreau să adorm, poate mă iartă
Unde-am săpat să-ngrop iubirea cresc doar flori
S-au înecat de-atâta lacrimi curse-n șoaptă
Le-am întrebat de știu cărarea către doi
Și mi-au răspuns: „unde ai inima plecată”
Unde te-ai dus tu sufletul trist atins de dor
Din amintire te hrănești nutrind speranță
Unde e îngerul ce-antins aripi de zbor
Unde-am ajuns, ce m-a răpus, unde mă poartă
Sufletul și iubirea
Știm că există Dumnezeu, și-atunci există suflet
Ni-l dă o viață să-l purtăm, păzind să nu-l răpunem
Dar ce te faci de-ai să iubești și-a răsărit din suflet
Nu poți din tine să-l gonești, cu reguli nu-l supunem
Nu cred să fie adevăr mai pur decât iubirea
Un sentiment fără cusur, o rază de lumină
Uni-o privesc nedumeriți, se-ascund de ea, se-nchină
Dezechilibru o numesc, se-nchid într-o rutină
Nu-l va primi oricine-n gând, doar suflete-ncercate
Vor ști cum să-l aline blând topind tristețea-n brațe
Gândiți la cei de lângă voi, nu mai priviți departe
Iubirea crește-n suflet sfânt, țineți-o strâns aproape
Lumina
Un soare ne aduce-n zori lumina
Un zâmbet ne sădește-n inimi flori
Iubirea ne aprinde-n ochi scânteia
Căldura șade-n sufletul din noi
Pământul ar fi mort fără lumină
Uscat ar fi, lipsit de nori și ploi
Un vals între-ntuneric și lumină
Balans ce îl dansăm la fel și noi
Iubirea când răsare e lumină
Se-aprinde dar nu-ntotdeauna-n doi
Și-atunci cade-ntuneric pe lumină
Pornind furtuna-n sufletul din noi
Subiectu-au studiat chiar peste poate
Minți luminate de poeți și prozatori
Mulți trubaduri cântând iubirea-n tot și-n toate
Fără concluzii ne-au lăsat luptând cu noi
Lumina textelor din cărți e o magie
Dar nu e cald între coperți cănd vrei s-adormi
Lumina sufletului trist e tragedie
Jucată des în viața noastră de actori
Spectacol orb ne poartă fără de lumină
Când o iubire strălucește doar în vis
Tot alergăm sperând norocul să ne-atingă
Să înserăm lumina-n doi spre paradis
Când e să fie o lumină-i peste toate
Când nu răsare-i întuneric, și-asta-i tot
Să te arunci peste hotare nu se poate
Prin întuneric și lumină trecem toți
Silvia Mihalachi